Pentru ce țiganii nu sunt români) Iunie 1839
Necăjit și obosit de lucrările catagrafiei, la care mă îndatorea sarcina mea de deputat, venisem ca să mai răsuflu câteva zile la moșioara mea, și să mă bucur de o mâncare mai bună, după o îmblare prin sate de cinci luni, vreme în care nu mă hrănisem decât cu borș de pui, și de pui cu smântână.
Să nu socoți însă că eu, patriot, desprețuiesc bucatele aste naționale; dimpotrivă. Dar când cineva, atât-amar de vreme, n-a mâncat decât pui, pare-mi-se că are dreptate a fi sătul de ei.
Așteptând macaroanele, mă primblam în grădinița mea care semăna cu un covor verde cusut cu flori, și pentru ca să nu-mi pară așteptarea prea lungă, ceteam o broșură a d. Kogălniceanu, intitulată Esquisse sur l’origine et la langue des Cigains. Cetirea asta mă aduse pe nesimțite la idei filantropice; gândeam la sclavia atâtor mii de oameni, și proiectam să vorbesc la adunare în favorul lor; apoi, figurându-mi disputa ce avea să stârnească propunerea mea, gesticulam vorbind singur, fără să bag seamă la un bun bătrân care mă privea cu mirare de câteva minute, și care negreșit mă socotea smintit. Acesta era vecinul meu Bogonos, pre care, adâncit în ideile mele, nu-l văzusem intrând.
Trebui să știi, prietene, că vecinul meu Bogonos e floarea vecinilor, și de-mi va abate vrodată să-mi vând moșia, am gând să pun în publicație, ca și Temistocle, că, pre lângă celelalte calități, ea se bucură și de un bun vecin. Figurează-ți unul din acei vechi boieri de țară, moldavi primitivi, cu deprinderi patriarhale, cu haine lungi, cu față voioasă și pălită de soare, care sunt totdeauna veseli și mulțămiți când secerișul a fost bun, care nu-și bat capul de politică; în scurt, un om de acei carii, necunoscând patimile orașelor și intrigile ambiției, își iubesc soția și copiii mai mult din datorie decât din amor, și pre care moartea îi găsește la masă.
— Tot așa ești, îmi zise el smuncindu-mi cartea din mână, tot cu cetitul și cu scrisul! Zău, trebui să fi având un demirbaș (cap de fier) ca să bodogănești zi și noapte povestele franțujilor! Uite, îmi pari mai galben și mai ovilit decât astă-iarnă când — nu știu pentru ce — te trimisese frumușel aici la țară unde ședeai singur ca un cuc. Geaba am răgușat strigându-ți că te omori cu astfel de trai. Iaca, la treizeci de ani n-ai nicicum sânge în față.
— S-a grămădit tot la inimă, răspunsei.
— Așa, spune-mi mie vorbe de aste frumoase, când știi că, afară de psaltire și ceaslov, eu nu știu decât Viețile sfinților; ba am uitat c-am mai cetit pre Arghir și Pustnicul, și vezi că, cu toate aste, îmi merge bine. Privește, eu sunt rumen și gras, iar d-ta seameni c-o gutăie; pentru că nici poți să fii altfel; tot cu nasul în cărți, bând numai ceai și cafea ca bolnavii, în loc să bei pelin și vutcă ca creștinii. Poftim să mergi departe cu așa deprinderi!
— Te înșeli, dragă vecine. Văd că încă nu mă cunoști bine. Nu știi că în mine sunt doi oameni deosebiți, românul vechi și românul nou. Ca să ți-o dovedesc, vreu să ne-ntrecem la masă, macar să știu că m-oi chefălui, cu tocmală că vei gusta porterul care mi l-a adus chiar astăzi de la Galați.
— Cât pentru prânz, primesc bucuros, căci încai masa d-tale e creștinească, dar pentru porter, foarte mulțămesc. Nu mi-am urât zilele ca să mă otrăvesc.
— Voia la d-ta, vecine.
Ne-am pus la masă. Bogonos înghițea bucățile ca un smeu. Ca să nu compromit giuruința făcută, mâncam și eu cât șepte, sigur c-ave să-mi fie rău.
Încântat de apetitul meu, — Bravo! îmi zicea la fiecare pahar; ian așa te vreu. Iaca, ai început a te face roșu. — Cred și eu, că nu mai puteam.
După prânz, ne-am dus în grădină, și ne-am tologit sub un bătrân plop ce ne umbrea cu tufoasele lui ramuri. Daliile îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate și gingașii tamarini se legănau la adierea vântului, în vreme ce garoafele, rozetele și micșunelele ne îmbălsămeau cu dulcele lor parfum. Fumând din lungi ciubuce și sorbând delicioasa moca, eu mă lăsasem la o lină reverie, recitând încet niște stanțe d-ale lui Anacreon, când un hohot de râs a vecinului meu mă deșteptă din acest semisomn voluptuos.
— Na-ț-o bună! strigă el, în graba mea de a mă duce la masă, n-am luat seama că împreună cu basmaua și tabacherea, am bagat și cartea d-tale în sân! — Și ce spune în cartea asta? adăogi el, deschizându-o.
— Asta e o schiță asupra originii și a limbii țiganilor, făcută de d. Kogălniceanu tânărul.
— Cunosc pre babaca d-sale. Și ce scrie dumnealui despre țigani?
Deși nu eram dispozat a mă face talmaci, am început a-i spune în scurt cuprinderea broșurei, dar abia zisei câteva cuvinte, și vecinul meu mă curmă, zicându-mi c-un aer mâhnit:
— Nu-ți bate joc de mine.
— Cum! ce vorbă e asta? Eu să-mi bat joc de d-ta! de d-ta, cinstitul meu vecin, de d-ta care mi-ai dat votul la aleregea din urmă? Îmi pare rău!
— De ce dar îmi spui niște lucruri care nu pot să fie în cartea asta?
— Ba îți spun ce este, pre onorul meu!
— Jură-te altfel, dacă vrei să te cred, pentru că, vezi d-ta, că de când a ieșit onorul, a lipsit cinstea.
— Pre cinstea mea! am zis, râzând de calamburul vecinului.
— Apoi dar d. autor ș-a bătut joc de noi.
— Cum așa!
— Eu nu-ți vorbesc povești. Când îți spun c-am cetit istoria țiganilor, tipărită în viața s. Grigorie…
— În viața s.Grigorie! Mă treci cu șaga, vecine, urmăi râzând.
— Așa, boierule, așa, în viața s. Grigorie. În zadar râdeți, d-voastră acești carii nu știți nimic, macar că hojma cetiți. În locul flecăriilor franțuzești, de ai fi cetit Viețile sfinților, nu teai uita la mine așa holbat. Dar vă petreceți numai vremea a făta niște stihuri schilăvoase, pre care nu le înțelege nime, și care nu plătesc o slovă din Arghir… A! afară de Aprodul Purice a d-tale, care m-a făcut să râd de mă durea inima.
Barbarul! gândea că-mi face un compliment, și nu știa cât mă umilea! Auzi colo! făcusem comic, fără să-mi treacă prin gând.
— Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos, zisei ca să curm vorba literaturii.
— Bucuros, răspunse; și strănutând și tușind, începu:
„Odinioară la Agrigenta, unde s.Grigorie era episcop, se afla o parte de norod smreduită de eresuri, și înverșunată asupra cuviosului barbat care voia să-i scoată din rătăcire. Dar în zadar bunul păstor se silea a-i îndrepta. Ei își băteau joc de sfaturile lui, și de multe ori în biserică li se întâmplau să adoarmă și să horăiască când era mai frumos. Cu toate aceste, sfântul (care nu e un sfânt de rând, precum te poți încredința din ceaslov) nu se da, ci hojma le spunea de focul Gheenii și de muncile ce-i așteaptă pentru fărădelegile lor. Iată dar că într-o duminică, oile aste pierdute — precum el le numea — se pun de pândă, și când el ieși din biserică, începură a-l împroșca cu pietre, urmându-l cu sudălmi și cu ocări păn-acasă.
Oricare altul, afară de s.Grigorie, i-ar fi lasat să-și peardă sufletele, el însă nu încetă de a-i mustra și de a-i învăța, pănă ce în sfârșit mulți dintr-înșii, cunoscându-și greșala, s-au întors la credință. Atunci ceilalți s-au vorbit între dânșii să deie jalobă asupra lui cu feluri de clevetiri, pârându-l că ar fi un fațarnic dat la poftele trupești ș.a. În urmare, făcând o jalobă mare, iscălită de o mulțime, o trimise la obșteasca adunare”…
— Vecine, curmăi pre povestaș, îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obșteasca adunare la Agrigenta?
— Dacă nu mă vei lasa să spun cum mi-e spusul, tac.
— Spune dar înainte, am zis râzând.
„După ce deci au dat jaloba lor la obșteasca ad… sau dacă vrei la boierii veliți a țării, carii nu erau mai de treabă decât ei, Divanul…”
— Dar, frate dragă, mă treci cu deochiul cu boierii și Divanul d-tale. Ce dracu!
— Foarte bine, tac.
— Ba spune, spune mă rog, și-ți făgăduiesc că nu zic nici cârc.
„Au adunat pre vlădicii și arhimandriții de pe la eparhiile și monastirile lor, atât pre cei de loc cât și din alte crăii și împărății, și le s-au zis să facă cercetare la fața locului, să se încredințeze de toate împregiurările acestei pricini și să încheie hotărâre.
În vreme de o lună, soborul s-au adunat. Erau vlădicii de la s. sinod din Petersburg, de la Hina și… iar vrei să mă curmi? Într-un cuvânt, din toate părțile lumii; toți oameni cuvioși, foarte procopsiți și bogoslovi. Prezidentul lor era un mitropolit de la noi, a căruia nume l-am uitat. Orașul era plin. Nu se auzea de dimineață păn-în seară decât tocând și trăgând clopotele, și toți erau datori să slujească pe rând.
Când veni rândul să slujească și s.Grigorie, căci el ca o gazdă rămăsese cel din urmă, de cum miji de ziuă, norodul se grămădi în biserică nu atâta de evlavie, cât ca să vadă cum a s-o scoată la capăt bietul vlădică. El însă nu-și pierdu cumpătul la un ceas așa greu, ci începu slujba ca omul care-și știe treaba.
În vremea aceasta, dușmanii săi carii pândeau prilejul să-i poată face rău, folosindu-se de neființa sa, au mers acasă la el, și acolo au silit pe o tânără fată, pre care o adimeniseră și o aduseseră cu dânșii, să se culce în crevatul sfântului, puind-o la cale să zică că-i țiitoare vlădicăi.
Era o copilă jună și frumoasă, cu ochii mari și negri, a căriia păr ca matasa cădea în bucle undoioase pe umerii săi de alabastru, gingașă și mlădioasă ca o răchită tânără. Într-un cuvânt, una din acele ființi încântătoare care te fac să-ți pierzi sufletul…” Râzi?
— Bre, bre, bre, mă sparii, nene Bogonos; de unde dracu ai scos frazele aste de romanț? Cred că nu le-ai cetit în viața s.Grigorie!
— Nu. Mi-au rămas de când am cetit cartea cea frumoasă Pustnicul
*
„Dar să venim la prochimen. Îți spuneam că copila era acum în patul sfântului, când acesta, după ce detună pre toți vrăjmașii săi într-un cuvânt potrivit cu împregiurările, se înturnă biruitor acasă, întovărășit de toți călugării pre care îi poftise să ieie dulceți și cafea la dânsul.
Te las să judeci care fu uimirea cuviosului și a musafirilor , când văzură copila ieșind din ietac în capot de noapte, și ducându-se să sărute mîna prezidentului. Popii se uitau unii la alții ca niște buimăciți. Bătrânii, părându-le că văd chiar pe satana, își făceau cruce boscorodind molitfe; tinerii o sorbeau cu ochii.
În astă amețeală obștească, mitropolitul lăsase să-i apuce mâna mahinalicește, dar abia rumenile buzișoare a fetiței se atinseră de mâna astă veștedă și zbârcită, el o trase ca și când s-ar fi atins de un fier roșu.
— Ticăloaso! strigă, ce obrăznicie e asta să intri aici în această scandaloasă dezbracare?
— Pardon, răspunse șireata c-un zâmbet nevinovat; nu știam că s.sa — și arăta pre s.Grigorie — avea musafiri. Îi aduceam metaniile care, în graba de a se duce la biserică, le-a uitat în crevatul meu; și apoi vream să-l mustru puțintel că m-a lăsat așa când se umizea de ziuă, după ce petrecu toată noaptea în brațele mele. Să iasă păn-în ziuă, pe răceală, să capete vrun gutunar! Să nu-ți păzești sănătatea care mi-e atât de scumpă! fi! nu-i frumos, domnule, și ca să te pedepsesc, n-o să te sărut trei zile. Auzitu-m-ai?
Zicând aceste, se uita la cuviosul episcop, încrețind din sprincenuțe și strângând gurița.
Acum închipuiește-ți, de poți, mina călugărilor. Cât pentru s.Grigorie, oborât sub astă nouă lovire, rădica numai ochii la cer și suspina. În sfârșit, după o tăcere de spaimă și de mirare ce ținu câteva minute…” Fost-ai la Brăila când o băteau rușii?
— Ba.
„Precum când fitilul artilerului a dat foc minei care era să oboare o bucată din zidul cetății ca să facă loc oștilor să intre, și care — între noi să rămâie — nu se nimeri cum s-aștepta, mai întăi nu s-au auzi decât un șuierat surd și prelungit, și pe urmă nimică, și pe urmă un pocnet grozav; asemene și soborul, după ce se mai desmeți, izbucni cu strășnicie. U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Ce nelegiuire! Doamne Dumnezeule! Sodomă! Ninivă! Filistean! Amalecit! ș.a. Era un vuiet de nu se mai auzea. Abia după multă nevoie, prezidentul izbutind a-i face să tacă, se adresă cătră s. Grigorie:
— Iată dar morala ta cea evangelică, zise; asta ți-e evlavia cea atât de lăudată! Vasăzică, aste nu erau decât o mască scârboasă cu care voiei să amăgești lumea! Asta e pilda care dai oilor tale, păstorule? avea dreptate norodul să strige asupra ta! În lături, păcătosule! S-ar cădea să mori de rușine! — Și tu, fiica păcatului, tu hananeeancă, tu Magdalină, care ai cutezat să aduci păn-aici scandalul și ispita prin veninul drăceștelor tale frumuseți, spune, poamă a iadului! cum ai putut înșela pe acest nevrednic călugăr?
— Să nu bănuiești, pre-sfințite, răspunse ticăloasa fată dând un hohot de râs, dar mi se pare că vorbești cam în dodii făcândumi o asemine întrebare. Eu să-l înșel! o copilă de șaisprezece ani! Zi mai bine că dumnealui m-a înșelat, făgăduindu-mi multe de toate.
Zicând aceste, salută cu grație adunarea și ieși cântând încetinel: Dulce odor îmi luminează…
— O, culmea hulii și a batjocurii, strigă prezidentul soborului, făcându-și cruce! Doamne! fie-ți milă de noi! Apoi adresându-se cătră ceilalți vlădici: Fraților, întrebă, ce socotiți? Ce pedeapsă vrednicește omul acesta?
— Moarte! răspunse într-un glas adunarea.
— Moarte! strigă s.Grigorie, pre care această zicere îl trezise din buimăceala în care-l adâncise scena ce urmase, moarte! A, domnișorilor! Vreți să mă osândiți la moarte? Se vede că ați uitat cuvintele mântuitorului? E, bine! cel ce nu se știe greșit iaie pietre și mă ucidă. Auzindu-vă, cineva ar gândi că sunteți niște sfințișori abia ieșiți din rai. Dar puțină răbdare, și vă voi arăta că toată comedia asta e o nerușinată napaste a clevetitorilor mei. Să se deschidă ușile! Să intre toată lumea! Drept este Domnul! El nu-mi va tăgădui agiutorul său ca să pot oborî pre dușmanii mei.
Îndată s-au deschis ușile, și gloata, care aștepta afară rezultatul deliberației soborului, năbuși înuntru ca un șiroi, aducând și pre juna fată (care între aceste își făcuse toaleta) ca o martură vie.
— Domnilor! zise atunci episcopul, sfântul sobor, amăgit de intrigile și pârele voastre, mă învinovățește cu un păcat de moarte; dar fiindcă mi-e milă de sufletele păcătoșilor, și nu doresc să-i văd osândiți pentru vecinicie din pricina mea, ce ați zice dacă v-aș arăta că nimic nu-i adevărat din toate prihănirile ce ați pus duhovnicescului vostru păstor?
— Am zice că vrei să ne spui minciuni gogonate și gugoși cornorate, și nu te-am crede, căci avem dovezi; și iacăt-o dovada, adaoseră ticăloșii împingând pe fată înainte.
— Apropii-te, fiică, zise sfântul, și mărturisește adevărul, în cuget curat și cu mâna pe inimă, pentru că de la asta atârnă soarta ta de față și viitoare.
Biata copilă tremura ca frunza auzind aceste cuvinte.
— Nu te teme, reluă s.Grigorie. Mărturisește adevărul, și vei dobândi iertare.
— E, bine! zise juna fată, mărturisesc că s.s. nici mă cunoaște, și că toate cele ce-am zis mi-au fost suflate de d-lor, care m-au înduplecat să mă culc în așternutul s.sale când era la biserică, făgăduindu-mi că mă vor mărita după un tânăr pre care îl iubesc și care mă iubește, dar care fiind sarac ca mine…
— N-aibi grijă, o curmă pre-cuviosul episcop, eu vă voi înzestra și voi binecuvânta însoțirea voastră. Dumnezeu să te ierte, sărmană mielușă rătăcită, precum te iert și eu de tot răul ce frumuseța ta mi-a făcut în ochii lumii.
Copila căzu plângând la picioarele sfântului.
— Încredințatu-v-ați, pre-sfinților? urmă episcopul. Mai vreți și altă dovadă ca să vă convingeți că nu știu ce este păcatul curviei? Stați și vă uitați, și aceste zicând, dete în lături poalele antireului.
Adunarea rămase încremenită, căci cuviosul era…” Bogonos tăcu.
— Ce era? întrebăi.
— Era… Era… Nu înțălegi?
— Era ca Abeilard de erotică pomenire?
— Nu știu cine și cum era Abeilard a dumitale, dar știu că sfântul era…
— O, sărmanul sfânt!
„Te las să-ți închipuiești mirarea ce a cășunat viderea astei nouă dovezi. Gloata rușinată au ieșit ca lupul fabulei: C-urechile pleoștite și coada între vine.”
— Bravo! Nene Bogonos, nu te știam așa cărturar. Ai cetit pre Lafonten?
— Câteva fabule traduse.
„— E, acum ce ziceți, domnilor, d-voastră care voiați să mă osândiți la moarte? întrebă s.Grigorie, vrând să-i cam necăjească.
— Zicem că ești un mare sfânt, răspunseră toți uimiți, închinându-i-se pănă la pământ.
Tot orașul era adunat în ograda episcopiei, așteptând cu îngrijire sfârșitul; când iată, se deschiseră ușile balconului, și sfântul se arătă în vestminte arhierești, ținut de subsuori de doi bătrâni vlădici. Mitropolitul ieși înainte, urmat de tot clerul, și făcând semn că are să vorbească, se făcu adâncă tăcere.
— Cetățeni a Agrigentei, zise, s-au aflat pintre voi oameni ticăloși și vicleni, care au cutezat a cleveti purtarea cuviosului vostru păstor. Acei înrăutățiți au iscodit deosebite pâri minciunoase, și au mrejit feluri de intrigi asupra lui. Dumnezeu n-au părăsit în această grea împregiurare pre credincioasa sa slugă, ci prin dovezi neprihănite au luminat duhul sfântului sobor ca să cunoască toată deșertăciunea și mârșăvia acestor urâte clevetiri. Deci, după canoanele sfintei noastre biserici pravoslavnice, ticăloșii aceștia merită a fi arși de vii, ca să-și curățe păcatul și să se lămurească prin foc de fărădelegea lor; dar fiindcă mântuitorul au zis: „Iertați greșiților voștri”, sunteți scutiți de moarte; însă fiindcă trebuie o pildă pentru viitorime, după îndurata mijlocire a cuviosului episcop, soborul în unire hotărăște:
1. Toți acei ce au luat parte la astă hulă să fie afurisiți.
2. Averile lor mișcătoare și nemișcătoare să se iaie în folosul bisericii spre plata rugăciunilor ce se vor face pentru mântuirea sufletelor lor.
3. Drept-credincioșii vor fi datori a da sarindare pentru ca să se curățe de amestecul ce au avut cu ei.
Auzind aceste, îndată toți drept-credincioșii s-au tras la o parte.
Atunci mitropolitul, rădicând glasul și mâna dreaptă, tot clerul au urmat pildei sale, începu a zice cu un glas sărbătoresc și mormântal:
— Fiți blăstemați, oameni răi și vicleni, care ați clevetit pre omul lui Dumnezeu! De trei ori blăstemați! Amin.
— Amin! repetă tot clerul.
— Fața voastră să se negrească ca cărbunele, limba voastră să fie neînțăleasă pentru tot creștinul! Amin.
Traiul vostru să fie mârșav și nemernic. Să nu aveți nici loc, nici foc, și să trăiți din furtișaguri. Amin.
Viața voastră să se petreacă într-o vecinică robie din tată în fiu. Ori a cui veți fi, să aibă dreptul a vă vinde ca pre dobitoace. Să vă numească țigani, adecă tâlhari. Tot românul să vă poată bate și porecli cioare și stance, fără să aveți voie a-i răspunde.
Fiți blăstemați, oameni răi și vicleni, care ați clevetit pre omul lui Dumnezeu! De trei ori blăstemați! Amin.
— Amin! repetă iarăși clerul.
Mitropolitul vorbea încă, când orizonul începu a se întuneca, și un nor negru-galben se deslipi de pe cer, și coborându-se cu iuțeala unui fulger preste oamenii blăstemați, îi cuprinse și îi ridică la o strașnică înălțime. Pe unde trecu norul acesta, arse și țarine și fânațe.
Agrigentinii se uitau înmărmuriți la această minune dumnezeiască, când deodată norul crăpând, toți nenorociții aceia căzură jos ca ciocârliile. O minune! fața lor se înnegrise ca cărbunele, și vorbeau între ei o limbă neînțăleasă.
Îndată românii năvălind, îi legară și îi luară robi. De atunci ei și copiii lor au rămas robi, și robi vor rămânea pănă la sfârșitul lumii, pentru că au fost afurisiți, precum am avut cinste a-ți spune.”
— Îți mulțămesc, vecine, am zis lui Bogonos, văzând că sfârșise, dar fetița ce se făcu?
— Când a văzut norul coborându-se, se ascunse iute dinapoia s.Grigorie, care se făcu că nu o vede, dar, ca toate fetele Evei, curioasă de a videa sfârșitul, se ivi puțin, și un colțușor de nor ajungându-o sub frunte, îi rămase un benghi negru între sprincene.
— Adecă, câștigă o nouă grație.
— Cât pentru s.Grigorie, vei ști…
— Nu voi să mai știu nimic, răspunsei, căci pre puțin mă interesează.
— Atâta pagubă, zise Bogonos cu ciudă. Apoi, luând o mare priză de tabac, și privindu-mă c-un aer îngânfat: Iată, urmă, de unde se trag țiganii, iar nu cum ne-o spune domnișorul acela în cartea lui. E, ce gândești?
— Gândesc, fârtate, că toate câte-mi înșiri acum de două ceasuri sunt numai o frumoasă poveste, bună de adormit copiii de țâță; și c-ar trebui să fie cineva tare prost ca să creadă asemene gogomănii.
— S-au sfârșit! strigă vecinul meu cu o oftare ce ar fi putut învârti aripile unei mori de vânt, nu mai este nădejde! Se duce vechea noastră Moldovă, și în curând n-o să mai rămâie în ea decât niște struluibați cu mintea stricată — n-o zic asta pentru d-ta — carii, prin scrierile lor, se silesc a sterpi sămânța credinții ce a mai rămas! Oameni de ieri! desprețuiți relegea, nu păziți posturile, nu faceți ca părinții voștri, vă despărțiți de soții, vă place mai mult teatrul decât biserica, și dacă întâlniți în drum un preot, aruncați cu ce vă iese nainte după el, ca să nu vi se întâmple ceva rău, ca când slujitorul Domnului este dracul împelițat. N-a să treacă mult, și vă veți lepăda și de Hristos, căci sunteți în stare a face orice! — Și când vorbea aceste, Bogonos era sublim și mare.
— Lasă proorociile, cinstite Bogonoase, răspunsei. Ești bătrân și îți par toate celea negri, în vreme ce noi videm tot frumos. Nu facem ce făceau părinții noștri? Nu, pentru că suntem fii a unui alt veac, și trebui să mergem cu veacul; căci dacă duhul ominesc ar rămânea tot pe loc, ți s-ar crede încă povestele, și ar fi toți ignoranți ca mulți carii cunosc. N-o zic asta pentru d-ta. Dar, lasă gluma, și-mi spune, crezi în adevăr fabula astă cornorată despre țigani?
— De o cred? Negreșit că o cred. A fost scrisă de …
— De niște ipocriți și fanatici, care vrând să ție lumea sub tutela lor, iscodeau feluri de basne ca să o sparie. Cum poate cineva crede, dacă are cel mai mic bun simț, toate aste ciudate minuni? Bătăliile acele între sfinți și diavoli; dracii acești cornurați și cu coadă lungă, carii n-aveau altă treabă decât să supere singurătatea unor mizantropi? cât pentru mine, Dumnezeu mă ierte, îți spun curat că nu cred în alți draci, decât într-acei draci de omenie, care sunt tineri și bine făcuți, și niciodată nu-și arată coada și coarnele. Și ian spune-mi, dumneata vecine, dumneata care sameni cu unul din creștinii catacombelor, văzut-ai pe dracul? Zău, eu aș vrea să-l cunosc de curiozitate, ca să știu dacă-i așa negru cum…
— Taci, strigă cu glas nădușit și tremurând vecinul meu. Nu vorbi de aste când înserează! Nu știi în ce primejdie te pui! Acum e ceasul când duhurile îmblă!
În adevăr, soarele apusese după un lung șir de nori fantastici, pre care îi poleia c-o bordură de purpur. Frunzele gemeau la suflul melancolic a vântului. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot; și florile ascunse în umbră se vesteau numai prin parfumul lor. Nu se zărea în acest chiaroscur, decât arburii negri, întinzându-și crengile ca brațele unor uriași.
Aceste toate erau atât de frumoase, atât de mărețe, încât abia luăi seama în contemplația mea că vecinul meu se duce. Așadar, invitându-l pe a doua zi la prânz, am intrat în camera mea, unde m-am apucat să-ți scriu viața s.Grigorie, precum mi-a povestit-o Bogonos, silindu-mă a păzi cât s-a putut chiar și espresiile sale. Sănătate!