Popota diviziei era într-o fostă cârciumă, alături de casa în care locuia generalul Karg. În sala mare dinspre uliță, cu ferestrele oblonite, ca să nu pătrundă lumina afară, mâncau ofițerii de la cartierul diviziei, precum și cei de la comandamentul brigăzii de artilerie, care se afla în sat. În fund, întro odăiță, era popota trecătorilor, adică a celor ce mergeau spre front sau se întorceau de acolo și trebuiau să zăbovească un răstimp pe la numeroasele servicii ale diviziei.
Fiindcă întârziase, Bologa nu mai vru să treacă prin sala cea mare, ci coti prin ogradă și intră în tindă, unde câțiva soldați spălau vase, ștergeau tacâmuri, desfundau sticle, în vreme ce alții veneau de pe coridor, de la bucătăria îndepărtată, cu farfurii pline cu mâncăruri ori cu butelii de vin… De aici o ușă dădea direct spre popota mare, iar alta, în stânga, spre cuibul trecătorilor. Un soldat se repezi și deschise lui Bologa.
În odăiță erau numai două mese lungi și o canapea hodorogită, pe care zăcea un morman de mantale, căști, revolvere, săbii, baionete, de-a valma.
Masa din dreapta se golise; un soldat, cu capul țuguiat și cu fruntea de un deget, strângea alene tacâmurile și resturile de pâine. Fumul de tutun, mirosul de mâncăruri și de băuturi umpleau odaia până în tavanul cu grinzi, sugrumând flacăra lămpii cu abajur de tinichea roasă. Obloanele celor două ferestre erau închise, iar găurile din obloane, astupate cu șervete. De altfel, ferestrele n-aveau perdele și pe pereți se vedeau numai câteva cadavre de ploșnițe sătule.
În capul mesei din stânga ședea căpitanul Klapka. Fără cască, tuns la piele, fața lui rotundă răspândea bunătate și blândețe, deși în ochi îi tremura o spaimă pe care încerca s-o ascundă sub un surâs prefăcut și rece.
Când păși Bologa în odaie, zgomotul de glasuri care se auzise din tindă se curmă brusc, încât bună-seara lui pluti singuratică într-o tăcere speriată. Până să-și lepede însă casca și ulanca, unda de tulburare se topi și locotenentul Gross, mai în glumă, mai în serios, strigă:
— Mi se pare, Bologa, că ți-a fost rușine să vii mai devreme între noi? Spune drept!
— Rușine? Mie?… De ce? zise Apostol, oprindu-se înțepat.
— Parcă noi nu știm că și tu ai votat pentru moarte? zâmbi Gross, dând vorbelor sale o culoare mai dulce, fiindcă observase supărarea lui Bologa.
— Ei și? urmă Apostol mereu dârz. În orice caz n-am să dau socoteală decât conștiinței mele, care l-a găsit vinovat!
— Conștiință! oftă deodată tânguitor căpitanul Cervenko, care ședea la stânga lui Klapka. Cine mai are azi conștiință? Glasul acesta se înfipse ca un ac în urechea locotenentului Bologa. Vru să răspundă și nu-i veni nimic în minte. Se uita la el, și inima i se îmblânzi. Cervenko era om voinic, spătos, cu o barbă cafenie care-i acoperea aproape tot pieptul și cu niște ochi în care plângea veșnic o suferință tainică.
Bologa îl cunoscuse într-un spital la Triest și descoperise în el o inimă îngerească. Era rutean, profesor la un liceu din Stanislau. În fața ofițerilor trecea ca un fel de menonit, fiindcă în doi ani de război niciodată nu pusese mâna pe vreo armă, ci mergea în lupte numai cu un băț de trestie și cântând cântece bisericești. Cervenko însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mâinile decât să tragă asupra unor bieți oameni ca și dânsul. Altfel, fiind extrem de conștiincios în serviciu și disprețuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulțumindu-se a zice că-i cam scrântit.
— Fiecare își face datoria cum crede, murmură Bologa drept răspuns lui Cervenko, așezându-se la masă față-n față cu Klapka, și apoi porunci soldatului: Adă-mi și mie ceva de mâncare!
Soldatul dispăru. Peste o clipă Gross, puțin încruntat, zise:
— Nici o datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad…
— Camarad?! strigă deodată locotenentul Varga, revoltat, sărind în picioare. Trădătorii și dezertorii sunt camarazii dtale?…
Domnilor, vă întreceți cu glumele! Eu, în orice caz, nu mai pot asculta nepăsător asemenea… asemenea… vorbe compromițătoare pentru un militar care mai are în suflet un pic de iubire de țară…
Izbucnirea locotenentului de huzari, singurul ofițer activ printre cei de față, căzu ca un duș rece, reamintindu-le brusc că sunt pe front. Toate privirile se întoarseră spre Varga și în toate lucea o întrebare… Privirile acestea mulțumiră orgoliul huzarului brun, tânăr, frumos, cu mustăcioara tunsă și cu înfățișarea încăpățânată. Era nepotul profesorului de filozofie de la Budapesta și avea ambiția să fie socotit mare cunoscător de cai. Apostol îl întâlnise des în casa profesorului și, cu toate că i s-a părut gol și fudul, s-a împrietenit cu el, având altfel un suflet deschis și leal.
— Închipuiește-ți, dragul meu, urmă Varga, adresânduse lui Bologa, ca omului care-i împărtășește credințele, cu o voce calmă ce voia să șteargă impresia izbucnirii indignate, de două ore numai despre execuția lui Svoboda vorbim și, ce crezi, dumnealor găsesc vinovați, știi pe cine, pe cei ce lau condamnat!
Varga sfârși surâzând batjocoritor spre Gross, risipind astfel cu totul urmele protestării.
— Nimeni nu osândește cu inima ușoară, zise Apostol gânditor. Dar când vina e evidentă, ești silit. Căci mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul!
— Nimic nu e mai presus de om! se ridică atunci Gross, grăbit, ca nu cumva să-i ia cineva vorba. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul!
Ce-ar fi pământul fără de omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare?… Ca și pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel ar fi o zbuciumare sterilă de niște energii oarbe, altfel, adică fără sufletul omului. Toți sorii universului nu pot avea altă menire decât să încălzească trupul omului care adăpostește grăuntele divin al inteligenței. Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască!… Omul e Dumnezeu!
Locotenentul Gross, uscățiv, slăbit, cu barbișon retezat și cu ochii mici, negri, fulgerători, comanda o companie de pionieri. Vorbind, se aprindea repede, iar vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă și cuceritoare. Era ovreu și inginer la o fabrică de mașini din Budapesta. Acum se opri un moment și se uită împrejur parcă ar fi așteptat o întrerupere.
Întâlnind ochii lui Bologa, care nu-l iubea, zicând că e farsor, Gross continuă disprețuitor:
— Statul!… Statul care ucide!… În spate statul nostru, în față statul dușman, și la mijloc noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconștienți! Mă mir că…
— Noi apărăm patria, prietene, moștenirea strămoșească!
îl întrerupse Varga, calm, cu o superioritate mândră în glas.
— Aici, în inima Rusiei, e patria d-tale? întrebă Gross cu mare dispreț.
— Unde-i datoria, acolo-i patria! interveni Apostol, dar cu atâta sfială, că nimeni nu-i luă în seamă vorbele.
— Patria noastră e moartea… pretutindeni și mereu moartea, bolborosi Cervenko cu o convingere adâncă.
— Fiindcă suntem lași! strigă Gross, înflăcărat. O singură clipă de curaj general ar pune capăt tuturor mișeliilor!
— Dacă lumea ar fi ca tine! zise Varga, râzând cu atăta poftă, că toți se înseninară. Din fericire, noi, ceilalți, încă nam uitat că, mai presus de orice, suntem fiii și apărătorii patriei, dragă anarhistule!… Domnule căpitan, adăugă apoi către Klapka, te rog, să nu ne judeci după vorbele noastre, ci după fapte! Suntem toți prieteni și, când ne întâlnim, ne permitem mai mult decât ar fi permis. Așa ne mai răcorim și noi pentru câte îndurăm… Dar în fața dușmanului toți ne facem datoria cu inimă, chiar și Gross, deși vrea să pară un răzvrătit. În al treilea an de război, după ce am dat atâtea dovezi de vitejie, slăbiciunile acestea să ne fie trecute cu vederea!
Klapka dădu din cap cu un surâs indulgent, care însă nu se potrivea deloc cu lumina ciudată din ochii lui bulbucați.
Gross vru să protesteze, dar tocmai atunci ușa se deschise și soldatul intră cu farfuriile pline, așezându-le dinaintea lui Bologa.
Peste câteva minute, după oarecare șovăiri, convorbirea se aprinse iarăși, mai ales între Gross și Varga. Apostol Bologa înghițea în silă. Deși nu luase nimic în gură de la prânz, nu-i era foame. Se simțea mereu ostenit, parcă toată ziua ar fi cărat bolovani. Ar fi dorit să ia parte la discuție, ca altădată, dar nu îndrăznea, de teamă să nu observe ceilalți cât de false și nesincere îi sunt vorbele. Frica aceasta îl chinuia neîncetat, îi sfâșia sufletul, fără să i se poată împotrivi. Avea impresia că se află pe marginea unei prăpastii și nu cutează să se uite în adâncimea care totuși îl ispitește din ce în ce mai stăruitor.
— Izbânda trebuie să vie! glăsui Gross, patetic, gesticulând și cu niște ochi tremurători de emoție. O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriașă de răzvrătire universală… Trebuie! Și atunci, peste tranșeele pline de sânge, peste granițele brăzdate cu morminte, toți oropsiții, toți răzvrătiții, își vor strânge mâinile și, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, și în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii și ale lumii noi!
Bologa atunci nu se putu stăpâni și întrebă foarte blând:
— Lumea urii, camarade?
— Ura, numai ura va stârpi nedreptatea! răspunse Gross cu fața strâmbată de patimă.
— Ura naște veșnic ură, zise Apostol, cutremurându-se.
Pe ură nu poți clădi, precum nu poți pe mlaștină…
Înainte de a mai răspunde Gross, Varga se sculă în picioare și vorbi zâmbitor:
— Stați!… Dați-mi voie!… Anarhistul nostru vrea o internaț ională… Așa-i, camarade?… Ei bine, uite internaționala! adăugă cu mândrie, ridicând glasul și arătând împrejur cu mâna pe toți cei de față. Uite!… Tu ești ovreu, domnul căpitan e ceh, doctorul de colea e german, Cervenko e rutean, Bologa e român, eu sunt ungur… Așa-i?… Tu ce ești, băiete? se întoarse apoi deodată către soldatul care nu mai isprăvea de strâns masa cealaltă.
— Soldat! răspunse omul, uluit și luând poziția reglementară.
— Firește, toți suntem soldați, făcu Varga, mulțumit. Dar te întreb: ce neam ești?
— Croat, să trăiți! murmură soldatul fără să clipească.
— Ei, vasăzică croat, urmă locotenentul către ofițeri. Și sunt sigur că dincolo, în sala cea mare sau în tindă, vom găsi și polonezi, și sârbi, și italieni, în sfârșit, toate neamurile, nu-i așa?… Și cu toții luptăm umăr la umăr pentru un ideal comun, contra dușmanului comun! Iată internaționala adevărată, tovarășe! sfârși Varga, așezânduse triumfător.
— Internaționala crimei! zise Gross grav, adăugând îndată ironic: Degeaba, tu nu poți pricepe, Varga! Ne pierdem vremea. Tu ești băiat de treabă, ești erou, dar încolo…
— Încolo, adică înspre ideile tale, nici nu doresc să mă apropii, căci pe acolo te întâlnești cu Curtea Marțială, răspunse repede Varga, râzând mulțumit.
Urmă o tăcere și apoi deodată glasul lui Cervenko, tânguitor ca o mustrare târzie:
— Suferință ne trebuie, multă, imensă… Numai în suferință crește și rodește iubirea cea mare, cea adevărată și biruitoare. Iubirea, oameni dragi, iubirea!
Apostol Bologa se uită în ochii ruteanului, lăcrimați și totuși strălucitori într-o lumină ademenitoare. Privindu-i însă mai adânc, Bologa se spăimântă și tresări, ca și când și-ar fi aruncat căutătura în adâncimea prăpastiei de care se ferise toată seara. Vru să zică ceva și se pomeni murmurând în neștire:
— Iubirea… iubirea…
— Iubirea voastră însă ne hrănește cu gloanțe sau spânzurători, zise Gross cu o asprime răutăcioasă. Azi Svoboda, mâine eu sau poate voi, cei cu iubirea… Și încaltea Svoboda a încercat să se smulgă din murdărie, pe când noi ne bălăcim mereu…
— Sper că nu vei face apologia trădării? îl întrerupse iar grav locotenentul de huzari.
— Dacă în vreme ce tu, aici, suferi sau faci vitejii, niște ticăloși ar spânzura acasă pe tatăl tău sub o învinuire oarecare, spune, eroule, n-ai imita pe Svoboda?
— Adică tatăl spânzuratului?… întrebă Bologa cu ochii cât pumnii, întinzând gâtul spre Gross. Bine, atunci de ce na vorbit, de ce?
— Și dacă ar fi vorbit? zise Gross înăbușit și cu scârbă.
Cel mult o circumstanță agravantă…
— O, o, dar e… este — bolborosi Bologa, oprindu-se deodată aiurit și simțind o uscăciune ciudată în cerul gurii, parcă s-ar fi trezit dintr-un somn cu visuri năprasnice.
— Nimic nu poate scuza trădarea și de altfel un ofițer care dezertează e mai criminal decât… mai criminal! zise Varga, sculându-se. Și, fiindcă mâine dimineață trebuie să fim la datorie, v-aș propune să ne cărăbănim… Nu de alta, dar mi-e teamă că, de vom mai zăbovi mult, aveți să mă convingeți că dezertarea la dușman e o faptă vitejească!
Încercă să râdă și, neizbutind, se duse la canapea și-și alese din grămadă mantaua și armele. Gross se uită la ceas și zise către Cervenko:
— Ce facem? E târziu… de-abia o să putem dormi trei ore…
Plecară toți trei împreună și în urma lor rămase o dâră grea de tăcere. Căpitanul Klapka începu într-un târziu să tambureze ușor cu degetele pe masă, uitându-se pe sub sprâncene spre Bologa care se clătina pe scaun, cu fața zgârcită de o înfiorare nestăpânită. La masă nu mai rămăsese decât un sublocotenent de infanterie, foarte tânăr și posomorât, care nu scosese nici o vorbă și băuse câteva sticle de vin cu o lăcomie de bețiv precoce, și doctorul Meyer, un ursuz tăciturn, suferind de insomnie, cu o dragoste specială pentru „clienții” lui — cum le zicea celor din tranșee — și luând masa totdeauna în odăița trecătorilor, fără însă a se amesteca în discuțiile lor. Fiindcă tăcerea devenea apăsătoare, Klapka zise către doctorul Meyer, căutând un ton glumeț:
— Eu pot sta aici până la ziuă, că tot n-am cvartir, iar soldatul îmi păzește în gară bagajele…
Auzind glasul căpitanului, Bologa se dezmetici și vorbi repede, parcă ar fi vrut să-și ascundă o vină:
— Dacă sunteți obosit, vă puteți odihni la mine, domnule căpitan… Vă cedez bucuros patul, căci eu… eu am de gând să plec mai degrabă la… la datorie…
— Adică de ce n-am pleca împreună, prietene? răspunse Klapka. Nu cunosc terenul și am nevoie de o călăuză… Mi sa spus că voi comanda divizionul al doilea…
— Atunci sunteți comandantul meu! strigă Apostol înviorat.
Un motiv mai puternic să vă repet invitația.
— Iar eu am s-o primesc, prietene, fiindcă, drept să-ți spun, mă cam apasă osteneala și emoțiile! zise căpitanul cu o voce mai sinceră.
Doctorul fără somn trecu în odaia cea mare, iar sublocotenentul mai ceru o sticlă de vin soldatului care nu isprăvea deloc lucrul la masa de alături… În uliță Klapka și Bologa se opriră, ascultând râsetele gălăgioase din popotă, dominate de un glas răgușit, care cânta fals și cu mare însuflețire o romanță sentimentală. Întunericul se zbuciuma peste tot cuprinsul, și sus, în cer, vânturile fâlfâiau pânze de nouri plângători.
— Încotro mergem, camarade? întrebă Klapka deodată cu vocea schimbată.
În aceeași clipă însă la răsărit se ivi pe cer o trâmbă de lumină albă, tremurătoare, plimbându-se de ici-colo, grăbită, cercetătoare ca o iscoadă isteață, stăruind pe alocuri, alintând pământul și sfidând întunericul… Apoi, peste un minut, se auziră bubuituri dese, înăbușite, depărtate…
— Ce-i asta? făcu căpitanul mirat. Se spunea că pe aici e liniște… când colo…
— Da… Nu-i nimic… nimic! zise Bologa, urmărind cu interes lumina și tunurile. Ceva caraghios… o, mai mult decât caraghios! Rușii ceia sunt nebuni… Închipuiți-vă, domnule căpitan, că, de vreo săptămână, aproape în fiecare noapte ne sâcâie cu un reflector, parc-ar umbla să-și bată joc de noi!
Auzi, reflector la niște poziții fixe, unde se cunoaște orice mușuroi! Ridicol!… Dar și mai ridicol, ba chiar enervant, e că noi nu suntem în stare să le zdrobim jucăria! Am stricat până acum atâtea obuze, de ni-e rușine, și degeaba! Parcă ar fi fermecată lumina lor, parcă…
Bologa își curmă brusc vorba, căci fâșia de lumină dispăru, lăsând întunericul mai negru. Răbufniturile de tunuri mai continuară un răstimp și apoi încetară pe rând… Cei doi ofițeri porniră prin bezna deasă, clăpăind cu cizmele în noroi…
Satul dormea dus, cu casele pitite după garduri de spini…
Într-un târziu, mergând mereu, Klapka zise în șoaptă:
— Ce efect ciudat a avut execuția de azi asupra domnilor!
Și doar au fost aduși înadins ca să se întoarcă cu groaza în tranșee și să spună oamenilor că e mai bine să înfrunte gloanțele dușmanului decât ștreangul patriei… Foarte… foarte ciudat!… Dar dacă tatăl osânditului a fost într-adevăr spânzurat, atunci…
Apostol se uită repede înapoi, ca și cum ar fi auzit un glas din spate, pe urmă mormăi rugător:
— A fost vinovat… Domnule căpitan, a fost vinovat…
Sosiră în colțul ulicioarei, spre locuința locotenentului.
Lumina albă chiar atunci răsări iarăși în văzduh, mai aproape, mai limpede, urmărită îndată de bubuituri mai furioase.
— Lumina! suspină Bologa. Ispitește, mereu ispitește lumina!…
Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbușe…
Dar arătarea albă se topi iarăși, și întunericul îi strânse iar în brațe, ca niște clește reci. Numai în sufletele lor buimăcite mai stăruiau scântei multicolore, mângâietoare…
O luară pe ulicioară. Noroiul era mai cleios. Bologa simțea cum îi tremură genunchii. I se părea că duce în spinare o piatră de moară. Și inima îi era atât de sângerată și totuși atât de plină de o dorință mare, că îl tortura o trebuință sfâșietoare să vorbească, să se explice.
— Domnule căpitan, vă rog, zise dânsul fierbinte, am fost întâia oară în Curtea Marțială, vă rog… Și conștiința mia poruncit… A fost vinovat, domnule căpitan!
Klapka tăcea, parcă nici nu l-ar fi auzit.