La podul de peste pârâul ce venea dinspre front trebui să aștepte trecerea trenului. Ochiul locomotivei, însângerat, parcă se năpustea asupra lui Bologa, care stătea rezemat de rampă, liniștit, întocmai ca odinioară, acasă, când aștepta cu maică-sa, seara, sosirea mixtului de Bistrița.
„Nici nu m-am uitat la ceas, se gândi el, privind vagoanele negre și ascultând curios cum scârțâiau roțile, parcă n-ar mai fi fost unse de luni de zile. Trebuie să fi trecut de nouă… Ce-mi pasă? Am vreme destulă… Numai Dumnezeu să-mi ajute să…” Apoi coti la stânga, pe marginea pârâului. Murmurul undelor neostoite se risipea legănat prin valurile de pâclă. Icicolo, pe dealuri, tremurau pâlpâiri de lumină, ca niște licurici, însemnând case nevăzute. Drumul șerpuia cenușiu în beznă. În pârâu, din când în când, fulgera câte-o lucire argintie.
Deși n-a umblat pe aici decât o singură dată, Apostol avea impresia că merge pe o cărare bătătorită de mii de ori.
Nu dibuia deloc. Pășea prin întuneric ca pe trotuar ziua în amiaza mare. Nu era obosit. În inimă simțea, ca o înțepătură, dorința de-a ajunge mai degrabă. Dar niciodată nu-i apăru în creieri întrebarea „unde”, ca și cum nu l-ar fi interesat deloc sau ar fi știut prea bine unde trebuie să ajungă.
Drumul urca mereu… Pe urmă pârâul rămase în dreapta.
Câteva stele albe tremurau, ca o cununiță de speranță, pe un colț de cer, în vârful unui munte pleșuv.
„Ce-ar face Klapka să mă vază acuma?” își zise Apostol cu mare bucurie când sosi pe coama unde se aflau bateriile.
Pe aici nu mai era ceață și totuși întunericul părea mai des. Bologa încercă să găsească adăpostul lui Klapka, dar renunță, fără măcar să se oprească. În creieri începu să i se desfășure harta cu pozițiile, să-și cerceteze calea… Își amintea că drumul principal merge tocmai până în spatele regimentului de cavalerie descălecată, care formează aripa stângă a diviziei. La vreo cinci sute de metri însă se desprinde alt drum, spre sectoarele infanteriei, pe care trebuie să-l urmeze dânsul. Pe când își făcea astfel socotelile, îi veni în minte, fără să vrea, locotenentul Varga și se gândi, zâmbind: „Varga mă așteaptă mereu…” Merse liniștit mai departe. Calea cobora printr-o vale seacă, strâmbă.
„Nimai de n-aș întâlni vreo patrulă”, își zise Apostol, fără frică, parc-ar fi vorbit de altul.
Pe urmă, după câțiva pași, își auzi cizmele bocănind pe cărarea bolovănoasă, și pintenii ca un țârâit de greier. Și iar îi trecu prin minte că undeva trebuie să cotească în dreapta, spre regimentul de infanterie. Dar gândul acesta i se clătină în minte numai o secundă, ca și cum n-ar fi găsit de ce să se agațe. Se pomeni zicându-și fericit: „Mare noroc de n-am întâlnit pe nimeni… Cu adevărat că sunt născut într-o zodie bună!” Îi venea să râdă și s-o ia la fugă, să sosească mai degrabă.
Drumul însă începuse iarăși să urce, mai greu. Apostol își șterse de două ori, în mers, sudoarea de pe obraji. În sfârșit, sosi într-o poiană, unde cărarea se pierdea.
„Mi se pare că aici se împart căile”, socoti Bologa, dibuind zadarnic să regăsească drumul.
Vârfurile brazilor se conturau mai negru pe cerul mohorât, descriind cu o linie tremurată marginile poienii. Apostol porni spre punctul cel mai jos, unde trebuia să înceapă altă vale. Și cum intră iar în pădure, simți într-adevăr o cărare umblată. Se opri, să se odihnească un minut și să-și mai șteargă nădușeala pe gât și pe față. Deodată își stăpâni respirația și ascultă. În spate, în poiană, auzi zgomot de pași. Se piti lângă un trunchi gros. I se păru că pașii se apropie și desluși un glas înăbușit rostind vorbe străine. Văzu două umbre mișcând la marginea pădurii… Se depărtau…
Apostol mai așteptă un răstimp. Inima i se zbătea năprasnic.
În creieri îi apăru iarăși harta cu pozițiile. Tranșeele infanteriștilor sunt pe două creste, dar ale românilor sunt mai coborâte…
„Atunci poate că am trecut… am ieșit din liniile noastre! se gândi, uitând oboseala, umplându-se de o bucurie lină.
Slavă Domnului… De acuma primejdia cea mare s-a sfârșit…
Doamne, nu mă lăsa!” Se închină, pătruns de un fior de mulțumire și recunoștință, iar buzele murmurau frânturi de rugăciuni fără cuvinte.
Plecă înainte pe cărare, cu inima ostenită de bucurie. Peste câțiva pași se împiedică într-un trunchi putred, răsturnat parcă dinadins de-a curmeziș. Îl ocoli. La zece metri însă alt copac prăvălit închidea drumul. Apoi puțin încolo se izbi de niște sârmă ghimpată, întinsă și împletită între tulpinele brazilor. Încercă să se strecoare prin gardul de sârmă. Nu izbuti. Vrând să ocolească, o luă în stânga. Făcu vreo treizeci de pași și găsi loc de trecere. Dincolo de sârmă porni la dreapta și înainte, să se întoarcă la cărare. Nu mai dădu de ea. Merse totuși înainte și nimeri iar într-un gard de sârmă.
„Se vede că-i un unghi mort și l-au închis cu mai multe rânduri de obstacole împotriva surprizelor!” își zise Apostol cu răbdare și încredere neclintită.
O apucă din nou spre stânga, pe coastă, de-a lungul gardului, socotind că trebuie să fie undeva un locșor de trecere. După vreo zece minute de suiș, se gândi că prea se depărtează de fundul văii și se întoarse înapoi, să mai caute și în cealaltă parte. Coborî până în vale și urcă pe altă coastă, mai piezișă. Pădurea părea mai deasă și mai tânără. Din când în când crengile joase se agățau de hainele lui Apostol ca niște mâini care ar vrea să-l oprească. Urcușul îl ostenea.
Își ștergea mereu gâtul cu batista udă și sudorile îi picurau neîncetat din păr pe gât, fierbinți, și se prelingeau pe sub guler, pe spate…
În sfârșit pădurea se rări și gardul de sârmă dispăru tocmai la marginea unei râpe care se ridica spre cer ca un zid.
Bologa stătu acolo să răsufle o clipă și să se răcorească. La poalele râpei găsi altă cărare. Ușurat și odihnit porni în vale și coborî poate cinci minute. Apoi cărarea ocoli o stâncă și se îngustă ca un coridor între peretele râpei și tulpinile brazilor.
De-abia acuma începea Bologa să simtă aievea oboseala.
Îl dureau picioarele, și genunchii parcă-i erau străini. Se dezvățase de marșuri și azi a umblat atât de mult. Părul îi era ud și de sub casca înfierbântată i se scurgeau pe tâmple șiroaie. Scoase casca din cap fiindcă îl strângea de n-o mai putea răbda. O luă de curelușă, cu mâna stângă, legănând-o în ritmul pașilor. Deodată casca se lovi de ceva, cu zgomot metalic. Apostol se opri mirat. Pipăi. Un trunchi de brad, rășinos, încât își murdări degetele… Și iar sârmă ghimpată…
Trei rânduri, cu împletituri dese… Bologa se tulbură. A nimerit tocmai cărarea pe care umblă patrulele care cercetează valea dintre liniile vrăjmașe. Dacă s-ar întâlni pe aici cu vreo patrulă de recunoaștere… O clipă se gândi să se întoarcă înapoi până unde se isprăvește gardul de sârmă și acolo să coboare în vale, să-și piarză urmele. În pădure ar putea chiar aștepta să se facă ziuă… ferit și adăpostit… Totuși, își continuă drumul ca și cum gândul de întoarcere ar fi privit pe altcineva, nu pe el.
Cărarea ocoli iar un picior de stâncă și Apostol Bologa se ciocni piept în piept cu un om care, sărind brusc înapoi, strigă înfundat:
— Halt! Wer da? Lui Apostol i se păru cunoscut glasul și răspunse:
— Offizier…
Urmă o tăcere scurtă, gâtuită. Ochii lui Bologa sfredeleau întunericul cu priviri curioase. Apoi deodată, dintr-o lampă electrică de buzunar, țâșni o suliță de lumină albă și glasul de adineaori răsună iar, mai limpede, cu mirare și satisfacție:
— A, Bologa!…
Acum Apostol recunoscu glasul lui Varga și, sub casca ce licărea în reflexele razelor, îi zări și ochii rotunzi ca două mărgele de sticlă neagră. Și în aceeași clipă, se cutremură ca un lunatic care s-ar fi deșteptat din somn pe marginea unei prăpăstii.
Locotenentul Varga șovăi câteva secunde, mormăind. În dreapta lui, țeava revolverului tremura cu gura spre Bologa.
Pe urmă strigă cu o voce ca o lamă de cuțit ce pătrunde în carne vie:
— Ia-i armele, caporal!
Din spatele lui Varga ieși un soldat pirpiriu. Apostol murmură leneș:
— N-am arme…
Omul se opri la doi pași. Varga sâsâi nerăbdător, furios:
— Caporal, percheziție corporală!
Apostol nu mai zise nimic. Mâinile soldatului pipăiră buzunarele, repede, speriate.
— Trăiți, don’ locotenent, n-are…
— Patru oameni la escortă! strigă iar Varga, sec, rece. Caporalul rămâne la urmă!
Apostol Bologa se lipi cu spatele de stâncă, să facă drum locotenentului. În trecere Varga se întoarse cu fața spre Apostol care-i simți respirația aspră, tăioasă, înțepătoare.
Apoi fâșia de lumină muri în potopul de întuneric…