Automobilul opri scurt în fața unei ogrăzi largi, cu poarta deschisă. Bologa sări jos, așteptă două clipe pe plutonierul care spunea ceva șoferului, și intrară împreună, în vreme ce mașina trecea mai departe.
Două case mari, bătrânești, mărgineau ograda. Cea din dreapta, cu grădiniță de flori în față, văruită de curând, avea vreo cinci odăi. În trei locuia generalul Karg, iar în celelalte două din fund, proprietarul, însuși primarul comunei. Casa din stânga era a unui învățător care a murit, anul trecut, în Italia. Ținuse pe sora primarului. Văduva cu cei cinci copii a fost nevoită să se mute la o rudă, în sat, fiindcă în casă s-au instalat birourile comandamentului. Mai înainte ograda a fost despărțită cu un gard de uluci, pe care militarii l-au pus pe foc, încât acuma fântâna cu cumpănă stătea stingheră ca o amenințare… În fund se vedea un rând de acareturi noi.
Mai încolo era grădina cu pruni înfloriți, mergând până sub coasta de molifți. În fața șoproanelor, mai mulți soldați spălau două automobile, alături de un întreg parc de motociclete.
Prin coridorul și înaintea ușii caselor din stânga se îmbulzeau soldați de toate armele, așteptând ordine și, în așteptare, se trăgeau și se împingeau, pufnind de râs și vorbind în șoapte, căci generalul nu permitea nici un fel de zgomot care să-i tulbure ocupațiile…
Lângă fântână, pretorul diviziei stătea de vorbă cu un civil de vreo cincizeci de ani, rumen, chipeș, blajin la înfățișare, îmbrăcat jumătate nemțește, jumătate țărănește. Pretorul, burtos, cu mustața sură, își însoțea cuvintele cu gesturi apăsate, iar omul se uita speriat în ochii lui, dând mereu din cap în semn de aprobare. Când văzu pe Bologa, pretorul se întoarse și-i strigă ușurat:
— Ei, bine c-ai sosit, dragule!… În sfârșit… Am scăpat de o grijă teribilă… Închipuiește-ți, s-a îmbolnăvit locotenentul din Curtea Marțială și cât pe-aci să nu mai putem funcționa, deși mâine avem o afacere extrem de gravă…
Excelența nu mai îngăduie să retragem ofițeri din front pentru completarea Curții… În sfârșit poți să-ți închipui prin ce emoții am trecut!
Dându-i mâna, Apostol întrebă:
— Pentru aceasta mă cheamă generalul?
— Desigur… Probabil, vrea să-ți dea personal instrucții, știi obiceiul lui, zise pretorul cu o însuflețire ce contrasta neplăcut cu grăsimea lui. Fiindcă trebuie să stârpim prin orice mijloc trădarea, Bologa!… Ce-i aici e nemaipomenit!
Orice mișcare se face, a doua zi dușmanul o știe… Până și intențiile noastre cele mai secrete dușmanul le cunoaște…
Ei bine, asta nu mai merge! Din moment în moment ne așteptăm la evenimente importante și iată-ne înconjurați numai de spioni, parcă am fi în țară inamică… Eu, firește, am conștiința împăcată! Eu de mult mi-am făcut datoria și am raportat excelenței că aici nu miroase a patriotism.
Excelența nu m-a ascultat. Avea încredere. Zicea că suntem acasă… Acuma poftim, acasă!… Chiar aseară mi-au adus jandarmii doisprezece bandiți, adunați de prin păduri, din spatele frontului… Doisprezece! Ce zici?… Frumos număr!…
Tocmai spuneam primarului cât sunt de revoltat… Un furnicar de trădători…
Apostol Bologa îl întrerupse cu imputare și plictiseală:
— De ce nu mă lăsați pe mine în pace, căpitane? Ce aveți cu mine? Primarul aprobă din cap, înviorat puțin. Pretorul însă se supără și răspunse indignat:
— Apoi, firește, așa vorbiți toți și vă codiți, ca și când Curtea Marțială ar fi ceva… de mâna a zecea! Nu vă dați seama că, în fond, de noi depinde toată vitejia voastră…
Războiul nu se câștigă numai cu tunuri și cu „ura”, domnule!
Asta a fost odată!… Azi mai mult face creierul decât brațul!… N-ar fi rău să pătrundeți și voi serviciile imense pe care le aducem noi patriei, n-ar fi deloc rău!… Numai mentalitatea voastră e de vină că divizia nici n-are o Curte Marțială permanentă, cum scrie la legea de organizare, și că trebuie să adunăm membrii cu arcanul de câte ori se ivesc cazuri de judecat! Lipsa de ofițeri nu poate fi o scuză serioasă…
Să muncească fiecare cum muncesc eu și atunci nu va mai fi lipsă de ofițeri tocmai pentru o instituție atât de necesară, atât de indispensabilă, cum e Curtea Marțială la o divizie. Adică eu cum sunt și pretor, și magistrat-instructor, și procurorul curții, într-o singură persoană? Firește că muncesc de-mi crapă ochii… Să facă și alții ca mine!… Căci, să stiți, băieți, nu există victorie fără Curte Marțială!
Pretorul era căpitan activ și, ca să scape de front, se convinsese că serviciul lui va hotărî soarta războiului. Se temea cumplit de moarte și bubuitul tunurilor îl îngrozea, încât își astupa urechile. Veșnic i se părea că e prea aproape de front reședința cartierului și își dibuia beciuri speciale unde să se ascundă de aeroplanele vrăjmașe. Se credea totuși erou și avea un dispreț aproape curajos față de barbarii din tranșee. Acuma, văzând la spatele lui Bologa pe plutonierul cu fața cenușie și deoarece Bologa examina casele și acareturile indiferent, parcă nici n-ar fi vrut să-l mai asculte, pretorul strigă cu mândrie și resemnare:
— Haidem, plutonier, la muncă!… Noi nu cunoaștem odihna…
Asta-i soarta noastră!… Mai avem câteva interogatorii și trebuie să încheiem dosarele, căci mâine e zi mare…
Aruncă o privire disprețuitoare lui Bologa și porni grăbit, legănându-și burta, spre casa din stânga, urmat de aproape de plutonierul credincios.
Apostol oftă ușurat… Apoi, după un răstimp, întrebă pe primarul care nu știa ce să facă:
— Generalul e aici?… D-ta poate că…
— Doarme, răspunse repede primarul. Totdeauna se odihnește după prânz câte două-trei ceasuri… Dar de-acu trebuie să se scoale, că s-a cam înserat…
Pe când Bologa se gândea să caute pe aghiotantul generalului, se pomeniră cu groparul Vidor, care tocmai intrase pe poartă. Văzând pe Apostol, groparul se înnoură:
— Vai de mine, domnule locotenent!… Da’ când ai venit?
— Serviciul, murmură Apostol. Uite, m-au chemat la Curtea Marțială…
— Nu mai spune! se spăimântă groparul. Pe d-ta?… Oare de ce?
— Judecător, zise Bologa, zâmbind foarte ciudat.
Vidor se închină de trei ori. Când află însă primarul că „dumnealui vrea să ia pe Ilona”, se însenină și vorbi mai cu inimă:
— Apoi, dacă-i așa, să n-ai grijă, domnule locotenent, că n-ai s-o duci rău la noi! De-o fi să zăbovești mai mult, n-o să te lăsăm pe drumuri. Uite, colo, în fund…
Arătă cu degetul un mic chioșc de bârne, cu o ușă și un geam, cu coridor în față și cu trei trepte de scânduri, lipit de casa din dreapta.
— Crezi că aș încăpea eu în coliba aceea? zise Apostol, cercetând din ochi chioșcul cu luare-aminte.
— Cum nu!… La nevoie omul încape și în gură de șarpe, urmă primarul blând. Am făcut-o, acu-s vreo șapte ani, în glumă, fiindcă mă tot ruga nepoata-mea, care nu-i aici acuma și a crescut fată mare, să aibă și ea o casă de păpuși. Ei, azi așa, mâine așa, fetița nu mă slăbea… Într-o zi, hai, zic, să-ți fac casă de păpuși, că pe-aici lemne avem destule, și de pomană. Și uite-așa, am ridicat-o cu mâna mea… Avea înlăuntru pătucean și măsuță și scăunel… toate ca pentru păpuși… Dar și omul mare se putea adăposti binișor. Acuma e goală. Dumnealor o păstrează, cum s-ar zice, ca temniță pentru ofițeri, și de aceea stă mereu pustie. Numai vreo săptămână a stat, astă-toamnă, când erau aici bosniacii, un stegar tânăr de tot, cine știe pentru ce vină. De atunci n-a mai călcat nimeni…
Apostol nu-și mai putu lua ochii de la chioșc. Primarul tăcu zăpăcit, iar groparul se muta mereu de pe un picior pe altul, ca și cum ar fi vrut să întrebe ceva și n-ar fi găsit cum să înceapă.
— Dar ceilalți unde-s? întrebă apoi brusc locotenentul.
— Dincolo, șopti primarul, înțelegând. Sunt doisprezece…
O, Doamne, urgia lui Dumnezeu… Sunt români, săracii, și nici unul n-are să scape după cât e de înfocat căpitanul…
Bologa urmări privirea primarului și, în fața unui hambar de piatră, văzu o santinelă cu baioneta la armă.
— Acolo? mormăi el, mai stins.
Primarul dădu din cap. Pe urmă, cu glas care parcă voia să șteargă un gând, zise:
— Poate că s-o fi sculat domnul general…
Apostol porni mașinal după primarul satului. Groparul se ținea de ei, mereu încurcat. În ușa a doua se ivise primăreasa, cu cocul cărunt în creștetul capului. Fiindcă nu auzea bine, primarul ca să nu strige, îi vorbi mișcând tare din buze și arătând pe Bologa:
— Dumnealui e ofițerul care vrea să ia pe Ilona…
Femeia zâmbi larg, încântată, spre Apostol. Bărbatul îi puse mâna pe braț și continuă:
— Acu a venit aci… pentru cei de colo!
Zâmbetul primăresei se schimbă îndată într-o strâmbătură de spaimă, în vreme ce primarul îi făcu semn că Bologa trebuie să vorbească cu generalul.
— E o ființă foarte miloasă nevastă-mea, explică primarul, ca să nu crează locotenentul cine știe ce despre spaima femeii. Mai ales de când a văzut pe bieții oameni cum pleacă la spânzurătoare, cu alai, s-a îmbolnăvit de groază. Noi bărbații suntem mai tari la suflet și răbdăm multe, dar femeile…
De altfel, chiar domnul general o respectă foarte mult, adăugă puțin mai mândru. Ea îi gătește, ea îl îngrijește.
Atunci groparul, morocănos, ca și cum l-ar fi oprit cineva să vorbească, reteză scurt avântul primarului zicând:
— Ia mai stai, cumnate, oleacă… Vorba e, cum rămâne Ilona singură?
— Asta-i acuma, făcu cellalt, puțin supărat că l-a întrerupt.
Las-o sănătoasă, că n-are s-o mănânce nimeni… Întâi să vedem ce s-alege cu dumnealui… Pe urmă, dacă o fi nevoie, o aducem și pe ea aici și isprăvim! Ei, ești mulțumit? Groparul nu mai zise nimica, ci intră în casă după primăreasa care se retrase pe neșimțite. Primarul însoți pe Apostol până la ușa generalului:
— Uite-aici!
Apostol Bologa deschise. Aghiotantul îl întâmpină nerăbdător:
— Ai venit de mult?… Trebuia să-mi spui… Excelența a întrebat de trei ori de tine…
Dispăru, mititel, pe ușă și, peste trei secunde, îl introduse în biroul generalului, cu perdelele lăsate și lampa, în tavan, aprinsă.
Generalul Karg se plimba mulțumit, cu mâinile la spate, cu o țigară de foi între dinți, slobozind rotocoale albastre.
Avea fața cam buhăită, ca după un somn lung, cu visuri plăcute. Aghiotantul se strecură la masa de scris și începu să claseze niște hârtii. Generalul mai măsură de două ori odaia, parcă și-ar fi pregătit un discurs, apoi, cu două degete, scoase țigara din gură și se opri înaintea lui Apostol. Îl privi câteva clipe, încruntă din sprâncene și vorbi declamator, dar fără asprime, întocmai ca odinioară, în tren:
— Te-am numit la Curtea Marțială în locul celui bolnav… bineînțeles provizoriu, fiindcă nu-mi place să descompletez serviciile frontului pentru… din principiu… Azi însă Curtea Marțială a devenit tot atât de importantă ca și biroul de informații, de pildă. Poate chiar mai importantă, căci până ce nu vom distruge nesiguranța în spate, luptătorii nu vor avea nici o siguranță în față!… Nu doresc să-ți dau instrucții și nici să te îndemn să-ți îndeplinești cu sfințenie obligațiile reglementare în noua însărcinare. Te-am chemat la raport numai să-ți atrag atenția asupra însemnătății covârșitoare ce o are în clipele acestea justiția militară în legătură cu mersul războiului!… Da… Din nenorocire, și spre rușinea noastră, s-au ivit aici, în ultimul timp, numeroase cazuri triste printre civilii care ne înconjoară… Cazurile acestea sunt mult mai periculoase decât dușmanul cu care ne luptăm cavalerește, față în față… Împotriva spionilor și trădătorilor din sânul nostru, vitejii din tranșee ar fi dezarmați dacă nu i-ar apăra brațul justiției militare… De aceea trebuie să procedăm fără milă față de criminalii dinlăuntru! Asta-i datoria sacră a fiecărui soldat conștiincios și disciplinat! Noi condamnăm!… Sper deci să-ți faci datoria și aici ca în luptele cu inamicul din afară, Bologa! Ești inteligent și corect, am toată încrederea în d-ta, și chiar de aceea te-am însărcinat…
Ai avut odată o nesocotință, dar am tras cu buretele, am uitat-o. De asemenea n-am ținut seama de anume reclamații despre atitudinea d-tale nemilitărească în concediu. Eu judec pe soldat după cum se poartă pe front, iar acolo d-ta…
(se uită la pieptul lui Bologa). Ar trebui să porți decorațiile!
Le-ai dobândit prin sânge și vitejie… Prin urmare, atâta aveam să-ți spun înainte de-a intra în serviciu… N-am obiceiul să mă amestec în dezbaterile Curții și nici să călăuzesc brațul justiției… Nu cer decât dreptate severă și fără milă! Atâta, și nimic mai mult!
Generalul tuși și tăcu. Apostol se uita în ochii lui cu o strălucire fixă.
— Ai înțeles? întrebă generalul, ocolindu-i instinctiv privirea.
Apostol Bologa, cu buzele strânse, plecă fruntea.
— Atunci, înainte! strigă generalul și-i întinse mâna.
Țigara i se stinsese. Aghiotantul, care nu fuma, dar purta veșnic chibrituri, se repezi, politicos și fericit, să aprindă țigara generalului…