Apostol socotise să intre în cancelarie, să vază ce-au lucrat oamenii toată ziua, dar se pomeni deschizând ușa odăii sale. Amurgul cenușiu bătea în geamurile împodobite cu mușcată. În tulburarea de lumină pereții parcă se îndoiau și lucrurile din casă tremurau foarte straniu. Bologa închise pleoapele și se prăvăli pe un scaun ca o grămadă de carne.
Legănarea amețitoare îi bâjbâia în suflet, însoțită de un vâjâit chinuitor, încât se apucă cu mâinile de masă, simțind că altfel s-ar prăbuși.
— Don’ locotenent, trăiți, v-am așteptat cu masa toată ziua, zise Petre de lângă sobă, crezând că stăpânul său așteaptă să înceapă el vorba.
Bologa se cutremură, parcă graiul ordonanței i-ar fi înțepat tocmai nervii bolnavi. Se uită la el totuși ca la un necunoscut și în același timp mirându-se că a fost în odaie și nu l-a văzut. Vru să-l întrebe ceva, dar pe când i se năștea în creieri întrebarea, un gând nou, poruncitor, îl sili să mormăie:
— Potrivește-mi patul, Petre, și trage-mi cizmele să mă odihnesc un ceas… numai un ceas… că peste un ceas trebuie să…
Trăgându-i cizmele, soldatul mai zise ceva. Apostol nu înțelese nimic. Îi umbla prin minte să-i spună că e foarte ostenit și nu găsea cuvintele, ca și cum n-ar mai fi avut puterea să exprime nici un gând. Pe urmă se ridică de pe scaun, își târî picioarele și se lungi în pat… Îndată ce puse capul pe pernă, avu senzația că trupul i-a amorțit. În schimb, creierii porniră într-o goană sălbatică. Mii de frânturi de gânduri scânteiau în aceeași secundă, se ciocneau, se amestecau, se înlănțuiau. Și printre ele, ca un bondar roșu, bâzâia de ici-colo, când mai tare, când în șoaptă și mereu sub forme noi, obsesia că, în noaptea aceasta, trebuie să se sfârșească, negreșit. Îi era somn, râvnea să doarmă, dar cu cât încerca să-și mulcomească zvârcolirile sufletului, cu atât gândurile izvorau mai furtunoase. Apoi, obosit de sforțări, le lăsă în voia lor, și atunci i se păru că toate aleargă într-o întrecere vertiginoasă, spre o țintă luminoasă, strălucitoare, ca spre un liman de odihnă adevărată. Își dădea seama că, în goana aceasta năprasnică, timpul rămâne în urmă, destrămânduse ca o pânză incoloră, și șimțea foarte deslușit o nemărginită mulțumire, ca și când încetul cu încetul întreaga lui ființă sar fi topit într-o imensă revelație.
În sfârșit, brusc, fără nici o trecere, apăru iarăși gândul roșu că în noaptea aceasta trebuie să plece, și iarăși zigzăguind în vălmășagul altor mii de crâmpeie nelămurite.
Acuma însă toate parcă erau strânse în cleștele fierbinte al unei păreri de rău usturătoare. Simțea că încă n-a adormit. I se părea că vremea s-a oprit în loc ca un ceasornic stricat și de aceea nu poate dormi și nici nu va mai dormi niciodată.
Pe urmă auzi glasul Ilonei, aproape de pat, într-o amestecătură de românește cu ungurește:
— Bolnav, nu vezi?… Du-te la doctor… Stau eu lângă el, n-ai grijă…
Râspunsul ordonanței nu-l pricepu, dar în curând auzi scârțâitul ușii și un foșnet domol. Atunci se gândi: „Te pomenești că sunt bolnav și…” Gândul i se curmă, neisprăvit, și pe frunte simți o mână ușoară, puțin rece și aspră. Sub atingerea aceasta, clocotul minții se mulcomi repede, ca sub puterea unui farmec, și somnul coborî ca o alinare dulce…
Când se trezi, auzi un glas străin lângă dânsul.
Simțământul de grea osteneală îi zăcea și acum în oase, încât nici nu ridică pleoapele, căznindu-se doar să recunoască glasul care-i mormăia în urechi: „E doctorul Meyer! se gândi apoi dumerit. Vasăzică, sunt bolnav…” Deschise ochii să se convingă. Privirea lui întâlni pe Ilona, care stătea la picioarele patului și care, văzându-i mișcarea, strigă cu o izbucnire de bucurie:
— Domnule doctor, uite, uite că s-a deșteptat!
Doctorul Meyer se plecă asupra bolnavului, îl bătu prietenește pe obraz și întrebă cu o imputare blândă:
— Ei, ce-i, amice? Ce-ai pățit? Așa te vindeci d-ta? Asta ți-e voinicia?… Când ți-am spus să te cauți și să…
— Câte ceasuri sunt, doctore? șopti Bologa cu o presimțire tristă.
— E dimineață, prietene… Ce-ți pasă? Stai liniștit, nu-i nimic grav… nimic… Epuizare și surescitate nervoasă, atât!
Dar îți trebuie liniște multă, multă liniște…
Pleoapele lui Apostol se împreunară ca și când s-ar fi umplut de plumb. În suflet simți o zdruncinare, urmată de o dorință vagă de nimicire. Peste un răstimp murmură deabia mișcând buzele:
— Doctore, vreau să mor…
— Ce, ce? strigă Meyer cu vioiciune neobișnuită. Să mori? Zi mai bine că ai vrea un concediu, precum ți se și cuvine!
Apoi, făcându-și de lucru la masă, adăugă mai încet, cu tonul natural și ca pentru sine:
— Ce ticăloșie! Să trimiți pe front oameni bolnavi!…
Uneori parcă într-adevăr îți vine s-o iai razna și să dai dracului toate!
În inima lui Bologa disperarea rodea ca pecinginea. Prețul vieții e viitorul și viitorul lui i se părea zăvorât ca o poartă de fier în care și-a zdrobit pumnii bătând zadarnic. Neputința în fața vieții acuma mai mult îl îngrozea decât îl revolta.
Conștiința că toate năzuințele și strădaniile lui sunt tot așa de neputincioase și fără rost ca și zvârcolirile unei râme îi năpădea din ce în ce sufletul, împreună cu constatarea amară că viața omului e insuportabilă dacă n-are un reazem solid, care să ție veșnic dreaptă cumpăna între lumea dinlăuntru și cea de afară…
Când deschise iar ochii, într-un târziu, văzu iarăși, la picioarele patului, pe fata groparului, cu fruntea plecată, pe gânduri. Ca și când ar fi simțit privirea lui, Ilona avu o tresărire și se apropie, sprintenă și bucuroasă, întrebându-l:
— Ți-e mai bine?… Așa-i că te-ai mai ușurat?
— Da, foarte bine, zise Apostol în șoaptă.
Veselia aprinsă în ochii ei, tinerească, visătoare, îi alungă gândurile care-i chinuiseră toropeala bolnavă. În glasul ei straniu i se părea că vibrează o vrajă nouă, ca și cum de ieri până azi s-ar fi schimbat și s-ar fi împlinit cu niște mlădieri mai blânde, poate de credință ori poate de pasiune. Văzândo cum stătea, zăpăcită de privirea lui stăruitoare, cu bucuria încremenită pe față, Bologa simți un surâs cald în inimă și vru s-o îndemne să vorbească. Și Ilona, parcă i-ar fi ghicit dorința, începu să povestească repede, oprindu-se uneori în mijlocul cuvintelor, aproape înfricoșată ca de o primejdie necunoscută. Îi spuse că doctorul a umblat să-l ducă la spital, și numai ea s-a împotrivit, fiindcă tot mai bine poate fi îngrijit aici, că-i singur, decât acolo, unde-s mulți. S-a jurat că nu se va mișca de lângă patul lui, și chiar nu s-a clintit.
Nici nu prea are ea multă treabă de făcut, că tatăl său n-o pune la greu, ci doar pe lângă casă, cât poate. Tatăl său e om tare bun la inimă, deși îi place să se arate aprig cu ea.
Dar ei nu-i pasă de strășniciile dumnealui, că ea știe să se păzească.
— Iacă, eu te-am văzut că ești volnav de când ai intrat alaltăieri în ogradă și i-am spus ordonanței să aibă grijă. Deacuma însă, dacă ai încăput în seama mea, nu mai ai nevoie de ajutorul ordonanței. De treabă este dânsul, nu-i vorbă, și cu dragoste de stăpânul lui, dar bărbații nu se pricep la bolnavi, oricât și-ar da silința. De azi încolo deci să știi că eu sunt mai mare și că trebuie să faci tot ce-ți zic până când ți-oi spune eu că ești sănătos, altfel…
Aici se opri brisc, luă o sticluță cu medicamente și o linguriță, veni lângă pat și-i zise:
— Acuma trebuie să bei din zeama asta, că-i dulce… am gustat-o și eu…
— Lasă, Ilona… mai vorbește! răspunse Apostol rugător.
Fata se făcu roșie ca mușcata din fereastră și, o clipă, șovăi. Apoi numaidecât zise iarăși, cu o supărare drăgălașă:
— Dacă nu iai doctoria, să știi că nu-ți mai povestesc niciodată, na!
Bologa închise ochii câteva secunde, ca și când ar fi vrut să-și închidă în suflet drăgălășia ei. Ilona umplu lingurița și i-o duse la gură. Degetele îi tremurau ușor și Apostol își puse mâna pe mâna ei. Obrajii fetei se îmbujorară din nou și, ca să-și ascundă emoția, îngână:
— Vai, ce caldă ți-e mâna…
Apostol nu simți gustul doctoriei. Împreună iar pleoapele, cuprins de o fericire în care i se înecau toate gândurile. Auzi pe Ilona cum așează sticluța pe masă, cum șterge lingurița, cum pășește în vârful picioarelor și se lasă pe scaunul ei de la picioarele patului. Pe urmă simți mângâierea privirilor ei pe obrajii lui, pe frunte, pe buze… Și nu cuteza să clipească, de frică să nu-și risipească bucuria inimii…
De-aci încolo Apostol Bologa pierdu socoteala vremii. Doctorul Meyer venea de câte două ori pe zi, îi spunea că n-are nimic, dar să stea în pat până ce-i va aduce el o doctorie miraculoasă, care imediat îl va vindeca aievea. Apoi, într-o dimineață, doctorul sosi mai voios și strigă din prag:
— Aide, jos din pat! Cred că poimâine am să-ți aduc ce ți-am promis… Până atunci însă n-ai voie să ieși din casă, ia seama! Nici dincolo, la cancelarie, deloc!… Răbdare! Cum ai răbdat zece zile, vei mai răbda două… Și fiindcă atunci, știi, mi-ai șoptit o prostie, află acuma de la mine, tinere prietene, că viața nu e niciodată o povară și că moartea e povara cea mai grea!… Așa! Ține minte ce-ți spune un doctor ursuz și amărât: moartea cea mai eroică nu prețuiește în realitate cât viața cea ticăloasă!…
A treia zi, ca niciodată, doctorul Meyer veni la amiază, triumfător, fluturând o hârtie în mână.
— Uite leacul-minune, prietene! zise dânsul cu o exuberanță atât de nepotrivită cu firea lui, încât părea silită. O lună concediu de convalescență! Asta-i sănătatea ta!… Crezi c-a mers ușor? Ehe… Dar nici eu nu m-am lăsat până ce n-a capitulat excelența. În sfârșit, poftim!… Mi se pare că la patru pleacă un tren… Vasăzică, ai vreme să-ți faci bagajele și să o ștergi!… Ce, nici nu te bucuri? Ei, poftim recunoștința militară!
Mă bucur eu, om bosumflat, și dumnealui face mofturi!…
Bravo!… A, să nu uit: acasă trebuie să te așterni pe o cură de mâncare și de odihnă, știi, eroică!… Acuma aide, să nu scapi trenul!…
— Dar oare se mai întoarce aici, domnule doctor? întrebă atunci Ilona, fără sânge în obraji și cu o îngrijorare rău ascunsă în ochi.
— Desigur, fetițo, făcu medicul jovial, luând-o de bărbie.
N-ai grijă, că nu fuge!
— Nu de-aceea, dar… așa! bâlbâi Ilona, roșind până-n vârful urechilor.
Petre înțelese atâta că e vorba de urlab și, spre mulțumirea doctorului, îndată se apucă, plin de fericire, să adune lucrurile locotenentului. Ilona se retrase după ușă și nu se urni de acolo până ce Meyer ură drum bun și petrecere frumoasă lui Bologa.
În odăița albă, în razele albe ale soarelui tânăr, care râdea la toate ferestrele cu mușcata însângerată, un val de tristețe își tremura pânzișul. Apostol stătea lângă masă, cu hârtia de concediu în mână, uitându-se când la Petre care, de bucurie, mormăia rugăciuni și strângea de zor bagajele, când la fata groparului, care înțepenise în dosul ușii, privind afară, departe, cu o expresie imobilizată de o teamă chinuită.
Bologa se credea dator să-i spuie ceva, dar o frică nelămurită parcă-i strângea gâtul ca un laț. În cele din urmă izbuti să rostească cu o voce aproape poruncitoare:
— Ilona…
Fata, ca și când atâta ar fi așteptat, răspunse cu o privire întunecată și apoi o zbughi afară, trântind ușa, alergând undeva, să-și ascundă inima.
— Fac și eu singur, don’ locotenent, zise Petre, crezând că Apostol ceruse fetei să le dea o mână de ajutor. Bine că ne-a ajutat Dumnezeu să ne mai tragem și noi pe acasă din cele străinătăți…
Apostol Bologa numai acuma își dădu seama că nu se bucură de concediu.
„Nici nu-mi bate inima că merg acasă, nici rău nu-mi pare că mi-au căzut în baltă planurile, se gândi el abătut. Și mă prăpădesc cu firea din pricina unei țărăncuțe…” Aruncă pe masă foaia de concediu și începu să se plimbe de ici-colo, cu mâinile la spate, pipăindu-și degetele în neștire. Atunci simți verigheta de logodnă în inelarul stâng și se opri trăsnit. De câtă vreme nu și-a adus aminte de Marta, logodnica lui? Și nici măcar inelul nu l-a luat în seamă, desigur tot din pricina fetei groparului…
Plecă din vreme la gară. Groparul cu Ilona îl însoțiră ca pe un musafir drag. Când sosi trenul, Apostol dădu mâna cu Vidor și apoi cu fata. Mâna ei ardea, iar în ochi îi licărea o întrebare. Pe urmă se urcă în vagon și se uită pe fereastră până ce porni trenul. Groparul se întoarse îndată spre ieșire, Ilona însă rămase pe peron, nemișcată, cu privirea lipită pe pervazul ferestrei în care Apostol zâmbea uitat… Pe urmă o coroană înmugurită a unui cireș bătrân acoperi și fereastra și vagonul și trenul…