Apostol Bologa își zicea și simțea că acuma cea mai mare nenorocire pentru el ar fi despărțirea de Ilona. I se părea că viața lui începe undeva, departe, dar de-abia de la Ilona se luminează, ca o odăiță plină de soare și de bucurie. O fericire simplă, tumultuoasă și copilărească îi sălășluia în suflet…
Stătea în cancelarie, lucra cu râvnă de slujbaș conștiincios, și vremea îi trecea repede, pentru că la sfârșit îl aștepta Ilona.
Iubindu-se, făceau numai planuri de viitor. Apostol îi zugrăvea cum are s-o învețe carte, cum va îmbrăca-o mai frumos ca orice doamnă, și cum va fi ea cea mai frumoasă femeie din lume… Ilona, firește, asculta fermecată, se învoia la toate, dar îi cerea mereu să-i jure că o iubește și că niciodată n-are să se uite, nici cu coada ochiului, la altă femeie…
Joi după-amiază, exact la ora patru, Apostol își întrerupse lucrul la birou și trecu la Ilona, să-i spuie c-a hotărât să facă nunta la Parva, cu alai mare și cu lăutari, iar de cununat să-i cunune preotul Boteanu… Nu apucă să sfârșească.
Pe ulița hopuroasă se auzi duduitul unui automobil ce se apropia în goană. Bologa, mirat, se duse la fereastră și văzu că mașina oprește brusc în fața casei. Se întoarse spre Ilona întrebător. În ochii ei, peste rămășițele bucuriei, lucea o spaimă.
— Du-te repede, că te caută pe d-ta! șopti ea, agățândui-se de braț.
Apostol ieși, nedumerit, în ușa tinzii. Pe poartă tocmai intra un plutonier înalt, deșirat, cu fața cenușie și uscată, fără mustăți și cu niște favorite sure. Lui Apostol i se păru cunoscut, dar nu-și amintea de unde.
— Ordin urgent de la excelența-sa! raportă plutonierul, salutând respectuos, cu glas moale și totuși aproape obraznic și poruncitor.
Întinse un plic. Bologa se uită întâi la plic, apoi la plutonier și, gândindu-se unde a mai văzut pe plutonierul acesta cu fața cenușie, zise:
— Aștepți răspuns?
— Da, domnule locotenent, răspuns foarte urgent! zise plutonierul mai poruncitor parcă și salutând din nou.
Desfăcând plicul, Apostol nu se putu stăpâni să nu întrebe, nervos:
— Te-am mai văzut undeva pe d-ta, plutonier!… Unde servești, la ce birou?
— La pretura diviziei, răspunse plutonierul cu un zâmbet urât.
— Da? mormăi locotenentul, tot nedumerit, fiind sigur că l-a văzut aiurea, undeva, și necăjit că nu-i vine deloc în minte unde anume.
Își aruncă ochii în foaia de serviciu, iscălită de un aghiotant.
Era invitat să se înfățișeze imediat la comandamentul diviziei spre a primi ordine.
— Bine, zise Bologa liniștit. Voi veni mâine dimineață, căci acuma tot e târziu și până să ajung eu acolo, excelența…
— Aveți mașina la dispoziție, domnule locotenent, îl întrerupse plutonierul, stăruitor. Chiar am ordin să vă…
— A, da… așa-i… Atunci, bine… Atunci așteaptă puțin, făcu Apostol, plictisit numai pentru că trebuia să se despartă de Ilona.
Intră în cancelarie, spuse că pleacă la cartier, apoi se duse dincolo unde Ilona îl aștepta tremurând, plânsă, cu o bănuială rea în inimă.
— De ce te cheamă? șopti ea atât de încet, parcă odaia ar fi fost plină de vrăjmași la pândă.
— Ei, cine știe ce fleacuri, mormăi Apostol cu glas indiferent, gătindu-se de drum.
Apoi, după ce își puse casca, merse lângă ea, tulburat și el acuma, simțind în suflet o prevestire grea. Vru să-și ascundă însă neliniștea și bolborosi:
— Ilona… la revedere!… N-ai nici o grijă… Spune-i și tatălui tău… Adică… da… el e chiar în Făget, da… Am să-i spun eu… Fii liniștită, micuțo… liniștită!…
— Ia seama pe acolo! murmură Ilona cu obrajii lăcrimați, rugătoare și înfricoșată. Dumnezeu să-ți ajute!
— Amin! murmură Apostol, închinându-se. Pe urmă o strânse în brațe și o sărută, șoptindu-i în ureche, ca o mărturisire de dragoste:
— Liniștită… N-ai grijă… Mireasa mea…
Plutonierul stătea în mijlocul ogrăzii, rezemat într-un picior, cu mâna în șold, cu ochii închiși, parcă i-ar fi fost teamă de lumina soarelui. Zărindu-l așa, Apostol Bologa își reaminti brusc că l-a văzut în Zirin, la execuția lui Svoboda, instruind în spatele spânzurătorii pe caporalul scund și negricios care avea să fie călău. Apostol se scutură ca de un gândac grețos și se urcă în automobil fără să se mai uite la el.
Nimai când porni mașina, întoarse capul. Ilona era în poartă; gura zâmbea, ochii plângeau…
Pe șoseaua netedă, automobilul zbura. Bologa privea drept înainte, văzând în același timp spatele șoferului și al plutonierului, botul mașinii și panglica sură, șerpuită, ce venea și se pierdea sub roțile vertiginoase. Gândurile lui însă alergau când înainte, când înapoi, fără astâmpăr, ca un cârd de păsări rătăcite. Oare de ce îl cheamă generalul? Poate că reclamația lui Pălăgieșu… dar tocmai acuma?… Și Ilona, cum a rămas în poartă… parcă și-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna…
De ce și-a luat rămas bun? Șoseaua pătrundea într-o pădure de brazi. Înainte de a ieși din pădure, Apostol auzi un glas care-i risipi gândurile.
În aceeași clipă văzu fața cenușie a plutonierului, întoarsă spre el, împărțită în două de un rânjet.
— Numaidecât ajungem, domnule locotenent, la locul unde sunt spânzurați spionii, zicea plutonierul și, parcă n-ar fi mișcat deloc fălcile, rânjetul ciudat îi rămânea neclintit.
Merită să vedeți cum atârnă și acum ca niște…
Automobilul, trecând peste o groapă, curmă vorbele plutonierului. Bologa, uitându-se mereu în fața lui, tăcu și întinse doar gâtul, ca și cum ar fi vrut să vază mai bine.
— Mai este o cotitură, urmă plutonierul, cu mândrie în glas.
— Două, două! strigă șoferul, fără a întoarce capul.
— Așa-i… da… două, exact! zise iar plutonierul, rușinat, dar cu ochii tot spre locotenent, așteptând, poate, un răspuns.
Glasul plutonierului enerva cumplit pe Bologa. Își smulse privirea din fața lui și o ridică mai sus, înainte. Sufletul întreg i se ghemui într-o așteptare chinuitoare. Dar când sosiră la cotitura a doua, îi fulgeră deodată prin creieri numele lui Klapka, de care se lega, ca o dantelă în jurul unui nasture, pădurea spânzuraților… Și numaidecât așteptarea se schimbă într-o groază cu mii de ghimpi, care-i înțepau inima din ce în ce mai dureros.
Cotitura rămase în urmă. Șoseaua cobora într-o groapă largă, cu fundul de livezi și ogoare. În mijlocul gropii, ca un smoc de păr pe o chelie de perucă cu marginile răsfrânte, înnegrea o braniște.
Mașina parcă nici nu mai atingea pământul… Plutonierul se uită iar înapoi, repede, crezând că locotenentul va porunci să micșoreze iuțeala. Apostol nu vedea nimic… Panglica sură, copacii braniștii…
În câteva clipe automobilul înghiți cele patru sute de metri cât ținea păduricea, și totuși lui Bologa i se păru c-a mers o veșnicie, atât de bine a văzut tot. Pe dreapta erau patru, fiecare pe câte un copac, toți cu capetele goale, legănându-se foarte ușor, parcă numai de vântul stârnit de goana mașinii. Cei doi de la margini întorceau spatele și aveau opinci în picioare. Unul din mijloc cu niște bocanci plini de noroi, privea cu ochii negri cât cepele în șanțul șoselei și, din fața umflată, violetă, scotea limba vânătă spre trecători. În stânga atârnau trei, uitându-se pe șoseaua dreaptă, nepăsători și neclintiți, dar cu creștetele lipite de crengile de deasupra. Doi erau într-un arin bătrân, mai sus ca ceilalți, iar mai încolo, pe o cracă subțire, care te miri cum nu se rupea, se vedea unul singuratic, cu mâinile legate la spate, scurt și slab, ca un copil, cu fața toată cafenie, ca și când ar fi fost muruit cu lut gras. Din același copac și la aceeași înălțime se mai întindea o creangă groasă, liberă…
Apostol Bologa îi văzuse pe toți așa de lămurit, că ar fi putut spune despre fiecare câți nasturi avea pe hainele murdare și zdrențuite… Și totuși în ochii lui, cei șapte se multiplicau neîncetat, iar braniștea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de un drum fără sfârșit… Și în fiece copac al pădurii nemărginite, de-a lungul șoselei nesfârșite, i se părea că atârnă alți oameni, mereu alții, toți cu ochii după el, cerându-i socoteală…
Automobilul gonea acuma alături de linia ferată pe șoseaua dreaptă și netedă ca o riglă. Braniștea nici nu se mai vedea. Înainte, la vreo doi kilometri, lucea turnul bisericii din Făget și, ceva mai aproape, roșea coperișul gării, care era chiar în marginea satului. Apostol se uita drept înainte, dar în ochii lui jucau spânzurații, numai spânzurații, din ce în ce mai mulți și mai mustrători… Apoi deodată, în mijlocul lor apăru iar fața plutonierului, cu zâmbetul supărător, ce-i descoperea dinții gălbui, cu o gaură neagră în gingia de jos, și iar auzi glasul enervat, care încerca să fie lingușitor:
— Cele două santinele pe care le-ați văzut stau numai ziua, ca să nu-i ciugulească corbii, pentru că pe aici sunt mulți corbi, foarte mulți… Noaptea le retragem, firește… noaptea nu umblă corbii. Întâi fusese ordonat să atârne numai trei zile, dar pe urmă excelența, având în vedere înmulțirea cazurilor criminale, a hotărât să rămâie acolo spânzurații, până la noi ordine…
Bologa nu zărise santinelele și de-abia acuma băgase de seamă că plutonierul e știrb. Glasul i se părea cu totul străin și parcă ieșea dintr-un beci umed. Înțelegea fiece vorbă și se mira cum poate vorbi plutonierul atât de liniștit, ca din carte.
Apoi simți o nevoie crâncenă să zică și el ceva și bâlbâi răgușit:
— Îngrozitor!
Plutonierul nu auzi bine și căscă ochii cenușii spre Apostol care, furios, țipă așa de ascuțit, că și șoferul se uită o clipă înapoi:
— Îngrozitor!
— Îngrozitor… am înțeles! făcu plutonierul speriat, fără zâmbet, întorcând repede capul.
Îndată ce rămase singur, în fața lui Apostol începu iară să răsară pădurea spânzuraților… Dar acuma părea că toți sunt la fel și în privirea tuturor strălucește aceeași însuflețire stranie, ademenitoare, ca și focul din ochii oamenilor care pornesc la asalt. Apostol se cutremură. „Același om, spânzurat de nenumărate ori, ca o protestare nesfârșită…” Și deodată își zise: „E Svoboda… privirea lui…” În aceeași clipă își aminti cu o precizie chinuitoare cum a votat condamnarea cehului, cât a fost de trufaș că a avut onoarea să facă parte din Curtea Marțială, cum s-a amestecat, din exces de zel, și cum a dat o mână de ajutor la pregătirea execuției, cum a apucat ștreangul încercându-l dacă e destul de rezistent…
În amândouă palmele simțea atingerea aspră a funiei.
Amintirea aceasta i se prefăcu în suflet într-un simțământ de rușine și părere de rău, atât de cumplit, de mustrător, parcă ar fi stat în fața lui Dumnezeu în ziua judecății de apoi. Simțământul straniu îl stăpâni numai o secundă, și totuși parcă îi deschise larg porțile adâncimilor nepătrunse, unde clocotesc explicațiile tuturor tainelor vieții.
Apoi vedenia spânzuraților pieri brusc, și în inima lui Apostol coborî o liniște mare. Privirile lui îmbrățișau munții, și văile, și cerul… Prin răpăiala motorului furios auzea limpede zumzetul frunzelor tinere de fag și clinchetul sec al acelor de brazi din depărtare. Verdele mohorât al pădurilor se îngâna într-o armonie caldă cu albastrul alburiu al văzduhului…