După miezul nopții, Apostol Bologa, istovit, se întinse pe pat. O tăcere imensă îl împresură, parcă toată lumea ar fi încremenit într-un somn de mormânt. Liniștea galbenă din tavan îi picura în ochi și îl ustura. Ațipi.
Deodată se trezi. Afară răsunau pași, pe trepte, în coridor.
Sări în mijlocul odăiței și rămase pironit acolo, cu inima zgribulită, murmurând din buzele-i albe:
— Doamne-Dumnezeule… Dumnezeule…
Ușa se deschise larg, cu zgomot mare, izbindu-se de perete.
Din întuneric apăru pretorul cu o foaie de hârtie în dreapta, în ținută de campanie, cu ochii stinși în obrajii bulbucați sub casca de fier. În dosul lui veni plutonierul, de asemenea cu cască, ținând ceva pe brațul stâng și în mână, cu privirea speriată, ca și cum ar fi fost sigur că pretorul are să-i facă vreo observație aspră. În întunericul ușii, afară, se zvârcoleau capete multe, sclipeau ochi înfrigurați, ca o vedenie dintr-o baladă sângeroasă.
În mijloc, neclintit, cu părul lung, puțin vâlvoiat, Apostol cerceta din ochi, fără a-i învârti în orbite, cu luciri repezi, fața pretorului, hârtia din mâna lui, casca plutonierului. Și în fiece clipă milioane de gânduri îi răsăreau și mureau în creieri, parcă toți atomii materiei cenușii s-ar fi aprins și ar arde cu flăcări clocotitoare.
Pretorul se apropie de masa pe care hârtia albă râdea neatinsă, ridică sentința sub lumina lămpii și, fără introducere, începu să citească rar, cu voce clară, întorcând ochii spre Bologa după unele cuvinte pe care le apăsa ca și când ar fi fost subliniate.
Apostol asculta și se uita numai la buzele pretorului, roșii, late, uscate, netezite uneori cu vârful limbii trandafirii. Înțelese deslușit „în numele împăratului”, „crimele săvârșite, dar neizbutite, de trădare și dezertare la inamic”, „degradare și eliminare din gradele armatei”, „moarte prin ștreang…”
— Sentința va fi executată imediat! sfârși pretorul, îndoind hârtia și aruncând o privire furișă în fața lui Bologa.
— Imediat… imediat, repetă Apostol foarte domol, adăugând în gând: „Dar ora?… De ce nu spune ora?” Atunci surprinse un gest al pretorului și văzu că plutonierul se apropie atât de umilit, că părea un necunoscut rătăcit aici cine știe cum.
— Conform sentinței… degradare… tunica militară… trebuie haină civilă, zise iar pretorul, începând cu glas sever, zăpăcinduse de ochii lui Bologa și isprăvind rugător.
Apostol nu pricepu, dar fără să priceapă, își descheie încet tunica, își scoase gulerul și-l puse pe masă, peste călimara ruginită, apoi lepădă haina, o împături cu mare băgare de seamă, o așeză pe pat și o netezi de două ori cu dosul palmei. Cămașa îi era umedă de sudori calde, ridicată și cocoloșită la spate, între bretelele vărgate. Își potrivi cămașa în spate și-și îndreptă bretelele, care-i alunecaseră puțin de pe umeri. Atunci, uitându-se întrebător în fața pretorului, văzu că ochii lui îi examinează cu spaimă gâtul alb, subțire, cu arterele umflate. Se întoarse spre plutonierul care-i întindea ceva și observă că și plutonierul se uită la gâtul lui. Se tulbură și se întrebă în gând de ce se uită amândoi la gâtul lui?
— Și haina… și pălăria sunt din partea primarului, bâlbâi plutonierul înfricoșat, întinzându-i-le deodată, ca și cum n-ar mai fi îndrăznit să le ție.
Apostol Bologa luă haina pământie și o îmbrăcă repede, dârdâind de frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul, grăbit să sfârșească, o așeză binișor pe masă, deasupra gulerului, acoperind de tot hârtia albă, lucitoare.
Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. În sfârșit, pretorul își drese puțin glasul și vorbi, încurcăndu-se îndată:
— Dacă ai vreo dorință… eu… noi… conform legilor… orice dorință în clipa…
Apostol îl privi drept în ochi, lung, fascinator și apoi, brusc, se întoarse cu spatele, parcă și-ar fi adus aminte că pe pat e ceva… Pretorul avu o mișcare de curiozitate, să vază ce va face, dar își reveni în fire și ieși cu demnitate, urmat de plutonierul care trase încet ușa, fără să mai învârtească cheia în broască.
Obișnuit cu zgomotul lacătului, Apostol se uită buimăcit, șoptind:
— Oare de ce n-au încuiat și n-au pus lacătul?… Oare…
Din toate colțurile minții zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu vești încântătoare. Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haină civilă, n-are decât să pună mâna pe clanță și să plece… departe… să trăiască… Poate că nici santinela nu mai e pe coridor…
Poate că afară îl așteaptă Ilona și Klapka și preotul Boteanu.
Dar, în vreme ce-și depănă nădejdile strălucitoare, ușa se deschise iar, și în prag se arătă preotul Constantin Boteanu, înalt, slăbuț, cu patrafirul pe piept, cu o carte subsuoară, cu crucea în mână. O clipă se uită blând, nedumerit, apoi intră, închise ușa și merse drept la Apostol, murmurând cu glas cântat, pătrunzător:
— În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor…
Apostol crezu o secundă că speranțele lui, printr-o minune cerească, au pornit să se împlinească. Zdrobit de povara suferințelor, se prăbuși în genunchi, sărută cu lăcomie crucea, își ascunse obrajii în cutele patrafirului și izbucni într-un hohot de plâns înăbușit. Pieptul i se umflă sub puterea loviturilor inimii rănite în care sângele se zvârcolea ca într-o temniță de plumb. Șiroaiele de lacrimi curgeau pe florile de aur ale patrafirului îmbibat cu miros de tămâie, ca un râu desfundat de o furtună năprasnică. Printre gemetele lui sacadate, glasul preotului, moale și mângâietor, i se strecura sfios în suflet, cu vorbe simple, nemeșteșugite, din care, încetul cu încetul, se închegă acolo o liniște ca pânza de zăbranic, străvezie și totuși destul de deasă spre a cerne și a arunca la o parte toate ispitele și deșertăciunile lumești.
Când își veni în fire și ridică fruntea, Apostol avea fața albă ca hârtia, și ochii mari, roșii, cu cearcăne negre, cu sclipiri potolite.
Văzu o broboană de sudori pe tâmplele lui Boteanu care se așeză pe scăunel lângă masă. Pierduse nădejdea în minunea de adineaori și, de frică să nu se ivească iarăși stafiile cu care sa luptat atâtea ceasuri, se târî în genunchi la picioarele preotului.
— Am venit într-un suflet, vorbi Boteanu cu voce stinsă, ștergându-și fruntea cu o batistă mare, că în Lunca nu se știa ce s-a întâmplat cu tine… M-am pomenit spre seară cu fata lui Vidor, că mă cheamă degrabă să te binecuvântez… Of, inima omului!… Dar Ilona venise din capul ei la mine… Domnii de aici hotărâseră să-ți trimită un preot militar, de altfel tot slujitorul Domnului… Ne-am rugat cu toții și am înduplecat pe domnul căpitan să fie milostiv…
— Părinte! zise deodată Apostol, grăbit și îngrijorat. Am vrut să scriu mamei și uite, colo, hârtia neîncepută… n-am fost în stare… din pricina… Vestește-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi… după ce… Spune-i tu cum am… Să aibă grijă de logodnica mea… să aibă mare grijă… Căci ele amândouă mi-au sădit în inimă iubirea… și din iubirea lor mi-am întruchipat credința… și credința călăuzitoare… și… și…
Își ascunse fața în patrafir, în rămășițele mirosului de tămâie, murmurând cuvinte fără șir. Preotul îi mângâie părul umed, îngânând:
— În mijlocul tuturor ispitelor vieții, ai rămas fiul părintelui tău, Apostole! N-ai uitat învățăturile lui, ci le-ai purtat pururea în sângele tău fierbinte… Ți-aduci aminte cum ne spunea, de câte ori venea prin Năsăud, serios și impunător, parc-ar fi vorbit cu niște bărbați: „Niciodată să nu uitați că sunteți români!”…? Vijeliile vieții îndoaie sufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile cele nepieritoare!… Plăcut este Domnului-Dumnezeului nostru acela care se jertfește de bunăvoie pentru neamul părinților săi și pentru credința lor în vecii vecilor!
— Pentru neamul părinților, șopti Apostol, adâncindu-și obrajii în mirosul de tămâie, uitând îndată cuvintele, ca și cum mintea lui n-ar mai fi fost în stare să păstreze nici un înțeles…
Într-un târziu ușa se deschise singură, se învârti molcom în țâțâni și se propti de perete. În bezna pervazului stătea preotul, ca o chemare mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol, blând ca un părinte care deșteaptă din somn un copilaș iubit:
— Scoală, fiule, și fii tare în ceasul încercării din urmă precum a fost Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos…
Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată și se uită împrejur cu ochi întrebători. Descoperind în ușă figura pretorului, își aduse aminte și întinse brațul spre masă după pălăria moale, fără panglică și roasă pe margini. Atunci își văzu ceasornicul, retrase brusc mâna, desfăcu binișor curelușa și-l dădu preotului, fără să-și arunce ochii pe cadran, zicând încet:
— Constantine, să nu mă uiți…
Popa strânse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura.
Apostol luă pălăria, o mototoli între degete și privi nedumerit în ochii lui Boteanu și apoi spre pretorul din coridor.
— Bologa… a sosit ora… Curaj! zise pretorul, dispărând imediat.
Apostol se îndreptă spre ușă, trecu pragul și, în capul treptelor, se opri uluit. Ograda era plină de soldați cu făclii aprinse, cu căști lucitoare ca la o retragere cu torțe în ajunul unei sărbători mari. Flăcările sfârâiau aspru, cu lumini roșcate, cu nourași de fum necăcios. Casa cu birourile diviziei își însemna conturile în coasta dealului din spate peste care vârfurile plopilor bătrâni se înălțau ca niște mâini negre imploratoare spre cerul vânat, ciuruit de stele.
Priveliștea înfioră inima lui Apostol, iar în corp simți privirile tuturor oamenilor. Îl cuprinse frigul, tresări și, cu amândouă mâinile, își îndesă pălăria în cap, trăgând-o pe ochi, să nu mai vază nimic. Apoi, foarte agitat, își ridică gulerul hainei peste gâtul gol.
— Înainte! răsună deodată peste sfârâitul torțelor glasul pretorului, undeva, departe.
Apostol vru să pornească, dar nu-și putea urni picioarele.
Preotul era lângă el. Se agăță de brațul lui, mulțumit c-a găsit sprijinul, și coborî treptele. Merse un răstimp. Împrejur auzea numai sfârâit de făclii și zgomot de bocanci târâți anevoie. Apoi, din stânga, izbucni brusc un hohot de plâns, prelung, ascuțit, acoperind tot convoiul și umplând văzduhul ca un cântec de mort. Apostol își zise că e Ilona, strânse mai tare brațul preotului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică ochii.
Ieșiră în șosea… Făcliile nu mai fâlfâiau așa de sfârâitor, parcă li s-ar fi risipit lumina și le-ar fi rămas numai fumul. În spate însă gemea mereu plânsul, tot mai stins și mai depărtat. Apostol văzu că au apucat-o în dreapta, se minună și șopti preotului limpede și cu părere de rău:
— Unde mergem, părinte? În suflet îi încolți, lângă părerea de rău, un firicel de nădejde, care-i spunea în taină: „Poate că totuși!…” Curând însă părăsiră șoseaua, trecură pe sub un viaduct cărămiziu, apoi peste un podeț de scânduri noi.
„Doamne, unde mergem?” se întrebă Apostol acuma cu durere, mai ales că pe aici nu umblase niciodată.
Nu-și simțea deloc picioarele, se mira cum poate merge fără picioare și i se părea că plutește în aer, ca în vis. În aceeași vreme zise iarăși preotului, care-i ținea crucea în față:
— Iartă-mă, Constantine, că din pricina mea trebuie să te obosești atâta… atâta…
Drept răspuns, Boteanu murmură un crâmpei de rugăciune.
Apostol nu înțelegea nimic, voia să-l întrebe ce zice, dar ținutul necunoscut îl necăjea atât de rău, că uită ce-a vrut și iar se gândi, amărât: „Unde mergem?” O bucată de vreme urcară pe un drum tăiat într-o coastă de deal. Pârâul de sub podețul de scânduri noi acum gâlgâia gălăgios, în dreapta, la picioarele coastei… Auzind cum gâfâie oamenii împrejurul lui, Apostol șopti la urechea preotului:
— Nici nu-mi simt picioarele… parc-aș pluti…
Boteanu rosti mai tare rugăciunea, înfricoșat de cuvintele lui Apostol care atârna tot mai greu pe brațul lui amorțit…
Urcușul se isprăvi. Pârâul iar murmura alături, somnoros.
Lui Apostol i se părea că merge de o veșnicie pe o cărare fără sfârșit și din nou îi răsări în creieri întrebarea: „Unde mergem?” Atunci preotul parcă se poticni și îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grăbite.
— Am sosit? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii.
— Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plângător.
Apoi Apostol simți iarbă sub tălpi. Și deodată picioarele începură să-l doară, ca și când ar fi dus o povară peste puterile lui.
— Faceți loc!… Pe dincolo, părinte! se auzi, foarte răgușit, glasul pretorului.
Atunci Bologa, nerecunoscând glasul și vrând să vază cine a strigat, ridică fruntea și dădu cu ochii, de-abia la vreo zece pași, de un stâlp alb și lucios, cu un braț cârligat în vârf. Ștreangul se legăna puțin și legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară, cu mâinile, rezistența funiei. În lucirea albă a lemnului se deslușea ceva straniu, încât Apostol lăsă repede capul în jos.
Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreaptă atinse întâmplător lemnul rece și umed ca pielea de șarpe. Se scârbi și începu să-și șteagră umezeala pe dunga pantalonului.
În timpul acesta însă își plimba liniștit privirea peste mulțimea de fețe ciudate și necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omenești, care se ascundeau sub căști lătărețe, în lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de rășină arsă îi gâdila nările și fumul îl supăra fiindcă-i întuneca vederea. Plecă puțin capul și, aproape de picioare, văzu pământul deschis ca o rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adâncă și lutul era azvârlit numai în dreapta, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălțându-se deasupra tuturor, ca și cum el ar fi trebuit să… În stânga, la marginea gropii, un coșciug de brad, gol, descoperit… Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove strâmbe: Apostol Bologa… Numele i se părea străin și se întrebă aproape supărat: „Oare cine să fie Apostol Bologa?”
— Gata?… Gata! strigă pretorul, pe movila de pământ, fluturând o foaie de hârtie.
Apostol ascultă numai începutul sentinței, pe urmă se uită la oamenii din preajma lui, gândindu-se că generalul n-a venit și probabil că doarme… Lângă movila pretorului zări un doctor cu ceasul în mână: „Nu-i doctorul Meyer… nu, nu…” La picioarele gropii recunoscu apoi pe Klapka, cu ochii plânși, îngroziți, care-l obosiră, încât întoarse capul. La doi pași, în stânga, stătea un țăran sprijinit în hârleț cu capul gol, cu părul asudat și lipit pe frunte, cu obrajii umezi de lacrimi. „Uite groparul… Vidor…” se gândi dânsul cu bucurie și vru să-i facă un semn. Dar tocmai atunci pretorul sfârși citirea cu glas ascuțit și strident ca un scârțâit de ușă cu țâțâni ruginite, și Apostol își luă seama, întrebându-se speriat ce-o să fie acuma… Peste o clipă auzi, din spate, limpede, o voce șovăitoare:
— Trebuie… pe scaun…
Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se afla lângă genunchii lui și nu-l observase până acum. Îi era teamă că iar nu va putea mișca picioarele… „Trebuie… trebuie să încerc”, îi fulgeră prin creieri. Apoi deodată se simți cuprins în brațe. Se îngrozi. Groparul îl sărută pe obraji, apăsat, cu buzele și mustățile ude.
— La o parte! răcni pretorul, spăimântat, ridicând brațele.
Apostol se urcă pe scaun și se lovi cu capul de ștreangul ce atârna de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase și o aruncă în groapă. În aceeași clipă izbucni un plâns gros, disperat, nestăpânit. „Cine plânge?” se gândi Bologa. Klapka se bătea cu pumnii în piept.
Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul țințuit cu puține stele întârziate. Crestele munților se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaș cu dinții tociți. Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară.
Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:
— Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol… Apostol… Apostol…