Ploaia încetă în amurg, văzduhul înghiți nourii și noaptea toate stelele se aprinseră pe cer ca în ajunul unei sărbători mari. A doua zi orășelul se trezi înveșmântat numai în flori albe și trandafirii, care îmbălsămau întreg pământul…
Apostol, ieșind în cerdac și văzând atâta bogăție de frumusețe, tresăltă ca în fața unei minuni. Nu mai avea stare și se mira cum a putut atâta vreme să mocnească pe jilțul din cerdac în loc să alerge în lume, printre oameni sau în mijlocul firii, bucurându-se de fiece clipă a vieții. Acuma era dornic să-și poarte, în văzul tuturor, fericirea, să vestească umil că a găsit taina cea mare, să-și împartă iubirea cu alții, căci toți oamenii au nevoie de iubire și sunt vrednici de ea.
Apoi azi nu-i mai era frică de nimica în lume, nici de singurătate și nici de mulțumire, doar pretutindeni sufletul lui găsea pe Dumnezeu viu, în toate minunile și în toate mărunț ișurile vieții. Poftea mereu din adâncimile inimii să se umilească și să ceară iertare oricui a greșit vreodată cu gândul ori cu fapta.
În fiece minut descoperea prilejuri noi de bucurie și iubire, ca un copilaș, în fața căruia lumea și viața de-abia încep a-și dezvălui tainele. Stătea de vorbă mai ales cu țăranii, aflând în inima sa vorbe de mângâiere prin care să le câștige încrederea și să le dăruiască în schimb iubire.
Peste vreo patru zile doamna Bologa, indignată, îi aduse vestea că blestematul de Pălăgieșu l-a făcut „tâlhar” și „trădător” în fața tuturor domnilor, seara, la „cazină”, ba sa lăudat că are să-l învețe minte și omenie, de să-l pomenească cât va trăi. Apostol, fără să spună un cuvânt, își luă chipiul și porni grăbit spre piață, lăsând pe maică-sa îngrozită, „că acuma de bună seamă o să omoare pe afurisitul de buzat”, regretând că i-a mai spus ce-a auzit chiar de la biata Marta. Doamna Bologa petrecu un ceas spăimântător, frângându-și mâinile, plângând și mai dojenind pe Rodovica asta, care „s-a obrăznicit și s-a lenevit de tot, că nu-i chip să mai trăiești cu ea…” Pe urmă Apostol sosi, senin și mulțumit.
— Ce-ai făcut, dragul mamei? îl întrebă doamna Bologa tremurând.
— I-am cerut iertare, mamă… răspunse Apostol cu bucurie în glas și cu o flacără de fericire în ochi.
Trei zile înainte de împlinirea lunii, locotenentul Apostol Bologa primi ordin telefonic să se prezinte imediat la serviciu.
— Se vede că se îngroașă lucrurile de au început să suspende concediile, zise Apostol, liniștit și încrezător, către maică-sa, comunicându-i știrea.
— Ba mare minune dacă aici n-o fi mâna „buzatului”! strigă doamna Bologa revoltată, mai ales gândindu-se că Apostol s-a și umilit înaintea blestematului.
De mult simțea Apostol că mai are o datorie de împlinit, dar mereu i-a lipsit curajul. Acuma își dădu seama că a trecut vremea șovăirii. După-amiază bătu la poarta avocatului Domșa, găsi pe Marta acasă, îi sărută mâna, o privi în adâncul ochilor și o rugă să-l ierte cu atâta patimă, că fata se zăpăci, zâmbi rușinată, apoi izbucni în lacrimi, murmurând că numai ea a fost vinovată…
Doamna Bologa îl petrecu la gară, pe jos, în zori, căci trenul pleca foarte de dimineață. Petre, cu povara în spinare, gâfâia mai tare ca odinioară… Apostol era aproape vesel.
Vorbea cu maică-sa, plin de duioșie, și-i zicea mereu:
— Pretutindeni sunt oameni dornici de iubire, mamă, și pretutindeni te însoțește Dumnezeu!… Acuma știu, mamă, și acuma mi-e croită cărarea vieții, dreaptă și luminoasă…
Când șuieră sirena, doamna Bologa, lângă scara vagonului, îi șopti cu grijă:
— Ia seama, dragul mamei, că mâine intrăm în Săptămâna patimilor… Du-te și la biserică, du-te și nu uita pe Dumnezeu!
Apostol zâmbi blând și-i răspunse cu o privire fierbinte de credință. Trenul porni încet. Doamna Bologa rămase pe peron, sorbind privirea lui încrezătoare, ca o mângâiere cerească. Apoi coroana în floare a unui măr o învălui ca într-o haină de mireasă.
În clipa aceea prin inima lui Apostol trecu o undă de amărăciune, ca o presimțire neagră în mijlocul unei mari veselii…