Apostol Bologa își luă în primire bateria, mai stătu puțin de taifas cu comandanții de secție și apoi coborî în adăpostul subpământean să se odihnească. Se întinse pe patul de scânduri.
Era prăpădit de osteneală și de nesomn, căci toată noaptea se zvârcolise, dar acum sufletul i se ușurase, parcă ar fi scăpat dintr-o cameră de tortură și parcă toate zbuciumările ar fi rămas acolo, în satul cu spânzurătoarea…
De afară cobora o înfumurare de lumină, în care se conturau vag intrarea adăpostului, masa improvizată, cu hărți, compasuri, cărți și niște farfurii goale, apoi aparatul telefonic în perete, două scaune fără spate, aruncate la o parte… Auzea ploaia monotonă, plicticoasă, adormitoare și se bucura că în creieri îi furnicau, ca și altădată, numai reflectoare, tunuri, muscali, hărți, decorații…
Spre seară veni căpitanul Klapka în inspecție. Bologa se înnoură, mai ales când căpitanul îi spuse că a văzut celelalte baterii și că aici va zăbovi mai mult, ca acasă… Îi dădu toate deslușirile, rece, scurt, parcă astfel ar fi vrut să înlăture o apropiere în afară de serviciu. Klapka îl ascultă gânditor, privindu-l mereu în ochi cu o stăruință care pe Bologa îl zăpăcea și-l făcea să-și reamintească întâlnirea lor de ieri, în fața spânzurătorii. La sfârșit apoi căpitanul îi zise deodată cu un glas în care vibra o sinceritate caldă:
— Ești o inimă de aur, Bologa!… Da, da, o inimă… De aceea mi-ești drag ca un frate!
Locotenentul avu o tresărire nervoasă. Nu înțelegea ce vrea Klapka și un moment i se păru că-l ispitește. În ureche însă îi răsunau cuvintele blânde, tulburătoare, care totuși îl spăimântau, ca și când l-ar fi târât spre o primejdie.
— Te-am văzut aseară cum te-ai chinuit, urmă căpitanul.
Toată seara și toată noaptea. Și te-am înțeles. Poate că numai eu te-am înțeles, fiindcă eu… Da, da!… Nu te uita că am tăcut! Trebuie să tăcem! Mereu să tăcem! Altfel…
— Domnule căpitan, cred… că vă înșelați, cred că… zise Bologa aspru, aproape cu ură. Și nu știu ce vă face să-mi atribuiți…
Klapka zâmbi cu atâta bunătate, că Apostol se încurcă de tot și se opri în mijlocul frazei.
— De ieri, de la primul schimb de priviri, am înțeles că vezi în mine un dușman, reluă căpitanul. Nici nu mi-ar fi păsat de dușmănia ta, dacă pe urmă, când se zvârcolea fratele meu în ștreang, nu ți-aș fi văzut ochii plini de lacrimi…
Nu protesta! Nu ți-ai dat seama, dar ai lăcrimat… și lacrimile acelea ți-au dezvăluit inima întreagă…
Bologa mai încercă să se împotrivească. Zadarnic.
Căpitanul părea că simte o nevoie nebiruită de a-și crea un prieten cu care să împartă o povară sufletească. Neîncrederea locotenentului îl făcea să șovăie, și totuși înfricoșarea singurătății îl îmboldea mereu să se apropie. Astfel îi spuse cum a aflat aseară, de la un căpitan ungur, că Bologa e român, dar ofițer model și patriot incomparabil. Atunci s-a întristat, crezând că lacrimile au fost înșelătoare. A cunoscut mulți ofițeri români în război și cu toți s-a înțeles ca și când ar fi fost frați de sânge.
Cum oare să nimerească tocmai aici un renegat? Pe urmă, la masă, a priceput tot, căci la fel se ascunde și dânsul de doi ani de zile, ferindu-se, ca un actor bătrân, de a-și arăta simțămintele cele fierbinți și purtând veșnic o mască pe obraz. De altfel, pentru el primejdia e și mai mare decât pentru Bologa, întâi fiindcă e ceh, și toți cehii sunt suspecți, apoi fiindcă… Nu-i mărturisi al doilea motiv, ci, după o mică pauză, îi povesti că el e din Znaim, oraș ceh foarte drăguț și curat, și că părinții l-au dat la școala militară ca să-și câștige mai curând pâinea, deoarece erau mulți frați și fără avere. A ieșit cadet la optsprezece ani, dar viața militară nu i-a plăcut.
În vara când a fost înaintat sublocotenent și s-a dus acasă în concediu, s-a amorezat nebun de fata unui profesor, tot din Znaim. A vrut s-o ia de nevastă, dar iubita lui n-avea zestrea reglementară, ba chiar nici un fel de zestre. Atunci, fiindcă nu putea renunța la fată, s-au logodit. El s-a hotărât să-și creeze o carieră nouă, iar ea s-a legătuit să-l aștepte. S-a înscris în aceeași toamnă la Drept și s-a așternut pe carte. A mers greu. Serviciul îi reteza mereu avântul, și superiorii nu vedeau cu ochi buni strădaniile civile. Totuși, în șapte ani a terminat. Era locotenent. Prin demisie a dobândit gradul de căpitan de rezervă, dar și de candidat de avocat. Practica a făcut-o în Znaim, aproape de logodnică. Peste un an deschizând cancelarie de avocat, s-a putut însura. Căsnicia a fost rodnică: anul și copilul… Azi are patru, doi băieți și două fete. Războiul a întrerupt seria. Al cincilea de-abia acum e pe drum… Dintr-un portofoliu scoase niște fotografii și-i arătă, falnic și mișcat, întâi copilașii pe rând, cu numele și obiceiurile fiecăruia, apoi pe nevastă-sa.
— Să știi însă că fotografiile sunt mizerabile, adăugă el cu însuflețire. Mai ales nevastă-mea… e de o mie de ori mai bine, delicată, blândă, frumoasă. Cine o cunoaște trebuie s-o adore…
Sărută fotografiile, le puse bine și murmură înduioșat, cu ochii scăldați în lacrimi:
— Din pricina lor și de dragul lor sunt cum sunt, Bologa!… Altfel, Dumnezeu știe, poate că și eu… Așa însă nu pot… Sunt capabil de orice lașitate, numai să nu mor înainte de a-i îmbrățișa, să mă pot întoarce la ei… Ce vrei!
Sunt un nenorocit… Și totuși, în doi ani, o singură dată am fost acasă cinci zile! Înțelegi? O, câinii, câinii!
Scrâșni dinții, cu lacrimi gârlă pe obrajii grași, înroșiți de emoție. Se auziră pași coborând în adăpost și Klapka se potoli brusc, întorcându-se cu spaimă spre intrare. Era un sublocotenent care venea să ia înțelegere cu Bologa în privința serviciului de noapte.
— Poate să ne viziteze și la noapte reflectorul și ar fi bine să-i pregătim o primire triumfală, zise sublocotenentul.
Se așezară la masă, întinseră hărțile, se sfătuiră, văzură unde a apărut reflectorul ultima dată și chibzuiră unde trebuie să apară la noapte, aprinseră un muc de lumânare, făcură socoteli și planuri de tragere…
Preocupat de reflectorul dușman, Apostol Bologa nici nu se mai gândi la Klapka. De altfel toată noaptea stătu de veghe, alergând de la postul de comandă la tunuri, de la tunuri la cele câteva observatoare ale bateriei, repezindu-se chiar până la observatorul din linia infanteriei, agitat, parcă ar fi fost în joc toată fericirea lui și soarta lumii întregi.
Ceasurile însă trecură, veni dimineața, și reflectorul nu se arătă.
Și noaptea următoare la fel, și noaptea a treia la fel… Deabia a cincea noapte, când nu credeau că are să vie, a venit iar, mai sfidător, mai batjocoritor… Au cheltuit zeci de obuze, dar lumina s-a plimbat nepăsătoare peste câmpurile brăzdate de șanțuri.
A doua zi, pe la amiază, Bologa se pomeni iar cu Klapka la baterie. Era foarte palid și cu ochii mai tulburi și mai bulbucați ca de obicei. Îi spuse că adineaori colonelul i-a poruncit categoric să sfârșească scandalul cu reflectorul, fiindcă ajungem de râsul și ocara armatei, adăugând că comandantul diviziei a făgăduit o decorație celui ce va zdrobi batjocura rusească.
— Azi-noapte l-am încadrat, și totuși ne-a scăpat! zise Bologa furios, încheind cu o înjurătură ungurească. În doi ani n-am primit nici o observație și acuma, din pricina unui fleac de…
— Nu te înfuria, prietene, și nu înjura, răspunse Klapka abătut. Observația nu te privește pe tine, ci pe mine!
— Pe toți ne privește, domnule căpitan, și tocmai astai…
— Poate că înainte de a lua eu comanda divizionului, dar azi toată vina cade numai asupra mea! Am simțit aceasta foarte limpede din chiar vorbele colonelului, din tonul lui, din… M-a întrebat pentru ce anume am fost mutat aici, înțelegi?
— Căpitanul se așezase pe scaun, lângă masa cu hărțile, și se uita întrebător și speriat la Bologa care, nedumerit, răspunse:
— În interes de serviciu, firește. De altfel, în război nici nu se mai ține seama de alte interese…
— Ei bine, colonelul știa, trebuia să știe, și totuși m-a întrebat, zise Klapka mai încet și cu o umbră de mister în glas. Iar când, de frică, i-am spus o minciună, el nici n-a clipit din ochi, încât am fost silit să mă rușinez de lașitatea mea!
Tăcu așteptând un răspuns sau o întrebare. Pe Bologa însă atitudinea și glasul căpitanului îl uluiră, trezindu-i deodată în suflet toate zbuciumările care crezuse că s-au stins fără urme. Ar fi vrut să protesteze și să isprăvească cu omul acesta care, urmărindu-l cu încredere, îl făcea părtașul unor gânduri primejdioase. Simțea însă cu groază că, în adâncul inimii, gândurile acestea îi erau dragi și le tăinuia acolo ca pe niște odoare prețioase.
— Domnule căpitan…, murmură Apostol, uitându-se în ochii lui, rugător.
Din privirea și glasul lui, Klapka sorbi un îndemn care îi lumină fața frământată. Ca și când ar fi pornit să-și golească dintr-o dată tot sufletul, oftă greu și zise:
— Mă înăbușe lașitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut că, tăinuind-o, voi scăpa de ea, și acuma mă gâtuie… Ai văzut privirea lui Svoboda sub ștreang?… Nu se poate să no fi remarcat, toată lumea a văzut disprețul și mândria și nădejdea… Asta-i moartea noastră eroică! Pe frontul italian, un român a fost spânzurat pentru aceeași vină… Am văzut bine, a avut aceeași privire în fața funiei… Atunci însă n-am priceput nimic. Tocmai peste câteva luni mi-am dat seama, în groază și în lașitate… Trei ofițeri din regimentul meu, unul chiar din divizionul meu, toți cehi, au fost prinși într-o noapte, între linii, cu planuri și cu hărți și cu secrete. Eu eram să fiu al patrulea, dar în ziua plecării am primit de acasă o scrisoare și m-am ascuns ca un hoț. Scrisoarea mi-a reamintit casa, copilașii, nevasta, în scrisoare am găsit speranțe de viitor și de fericire, am găsit iubire multă, toată iubirea mea… Cum să risc eu toate acestea pentru… pentru ceva… pentru un vis? Totuși, pe urmă am fost trimis și eu, cu dânșii, în fața Curții Marțiale, ca complice. Și acolo m-am lepădat de ei, ca de lepră, și am tăgăduit, agățându-mă cu disperare de viața asta rușinoasă! Iar ei au tăcut și nici măcar nu m-au disprețuit. Secera morții scânteia în fața lor și ei nau clipit din ochi… Apoi, când s-a citit amenințarea spânzurătorii, au strigat toți trei, într-un glas, acolo, înaintea Curții, „trăiască Boemia”, în vreme ce eu tremuram ca un biet cerșetor, de milă. Ba, ca să dovedesc tuturor cât sunt de nevinovat, m-am dus și la execuție… Vezi, până unde poate merge lașitatea?… Lângă sat e o pădure prin care armata șia croit drumuri speciale, ferite de aeroplane, pentru trebuințele frontului. Am mers cu convoiul de execuție și am ajuns într-o poiană largă. Convoiul s-a oprit puțin în mijlocul poienii și m-am uitat împrejur să caut stâlpii spânzurătorilor. Stâlpi nu erau, dar în schimb în fiecare copac atârnau oameni, agățați de crengi, cu capetele goale și cu tăblițe de gât, pe care scria „trădător de patrie”, în trei limbi. Mi-a înghețat inima în piept și totuși n-am îndrăznit să tremur. Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-a trecut prin minte să-i număr, să văd câți sunt… Închipuiește-ți ticăloșie de om! Dar cum să-i numeri, când toată pădurea era plină de spânzurați? Ori poate că numai groaza m-a făcut să-mi pară mai mulți?… Atunci am închis ochii, gândindumă cu mirare stupidă: „Asta-i pădurea spânzuraților…” Un maior ungur, înalt și cu profil de păsare, mi-a șoptit, poate ca să mă ispitească: „Toți sunt cehi… și ofițerii, și soldații… numai cehi!” Am tăcut, parcă mi-ar fi făcut o mustrare. Apoi i-au spânzurat pe toți trei deodată și pe același copac, un fag bătrân, cu tulpina scorburoasă. Când le-au pus ștreangul de gât, m-am uitat bine în ochii lor… Străluceau cumplit, ca niște luceferi prevestitori de soare, și atât de măreț și cu atâta nădejde, că toată fața lor părea scăldată într-o lumină de glorie. Atunci m-am simțit mândru că sunt frate cu cei strălucitori de sub ștreang și am dorit moartea cu o însetare uriașă! Dar numai o clipă, o singură clipă! Pe urmă am privit zvârcolirile, am auzit pârâitul crengilor și numai inima îmi tremura, încet, fricoasă, hoțește, ca nu cumva s-o audă vreun vecin… Peste câteva zile am fost mutat ca suspect…
Acuma vezi de ce am fost mutat?… Și crezi că am plâns măcar după ce m-am întors de la pădurea spânzuraților? Sau măcar în tren, venind încoace? Sau aici?…
M-am bucurat, Bologa, auzi, că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spănzuraților! Până adineaori m-am bucurat, până când m-a întrebat colonelul de ce am fost mutat! Numai adineaori am plâns, cu capul vârât în mantie, ca să nu mă simtă nici ordonanța. Numai adineaori, de frica pădurii spânzuraților!
Klapka se opri cu niște ochi atât de mari și de îngroziți, că Bologa își simți sufletul copleșit de milă. În tăcerea adăpostului inimile lor băteau deopotrivă de înfricoșate…
Locotenentul vru să-i spuie o vorbă de mângâiere și se pomeni șoptind:
— Domnule căpitan, pădurea spânzuraților…
Își luă seama însă și plecă ochii în pământ, neputincios și umilit.
— Acuma înțelegi întrebarea colonelului? reveni căpitanul cutremurându-se, parcă ar fi vrut să se scuture de o apăsare. Și observația cu reflectorul?… Vezi cum se leagă?…
Observația e amenințătoare pentru mine: ori reflectorul, ori…
Iar se cutremură și apoi continuă mai gâtuit:
— Trebuie să nimicim reflectorul, Bologa, frate de suferință! Altfel…
— Pădurea spânzuraților… murmură Apostol cu ochii scânteietori de o ură nouă, plămădită în sufletul lui pe nesimțite.
Klapka, parcă povestind și-ar fi ușurat inima, vorbi pe urmă numai de reflectorul rușilor, prinse să arate pe hartă, să măsoare, să combine cifre și formule… Bologa îl asculta din ce în ce mai mohorât, fără să mai rostească un cuvânt.
Glasul căpitanului, în care bâlbâia numai frica, începu să-l indigneze. Se stăpânea, simțind însă cum i se infiltra ura în sânge, cum îi alerga prin toate vinele, ca o otravă. Se uita pe hartă și vedea numai degetele căpitanului, ținând compasul și mișcându-se de ici-colo, desenând o umbră ciudată, în formă de spânzurătoare…
Apoi Klapka plecă liniștit, încrezător, cu fața înflorită de un zâmbet, lăsând pe Bologa singur în adăpostul umed.