O pată de lumină tulburie-cețoasă zăcea pe pardoseala de lespezi albe a salonașului de rezervă, la picioarele celor două paturi de fier.
Pe fereastra unică se uitau în odaie ramurile negre ale unui păr bătrân, dârdâind în gerul sfârșitului de februarie.
Pereții, îmbibați de gemete și dureri, își amestecau respirația cu mirosul apăsător de spital și cu căldura sobei de teracotă din dosul ușii.
În paturile curate cei doi ofițeri, în halaturi cenușii, stăteau lungiți, cu ochii în tavanul înalt. La căpătâi, în perete, pe tăblițe negre, albeau numele lor: Locotenent Bologa, Locotenent Varga… Pe mescioarele de noapte foile de febră se pierdeau printre sticluțele de medicamente, arătând că suferințele cele grele au trecut peste dânșii.
În aerul încărcat de amintirile durerilor plutea o tăcere năbușitoare, pe care Varga o sfărâmă deodată cu glas speriat, ridicându-se în pat, ca și când ar fi văzut o nălucă:
— De ce taci, camarade?… Spune ceva, orice, te rog din suflet, căci tăcerea e mai dureroasă ca o rană de șrapnel!
Bologa întoarse fața albă și suptă de suferințe spre dânsul, dar nu deschise gura. Varga așteptă un minut, întrebător, apoi se lăsă iar pe spate, zicând mai mult pentru sine:
— Se împlinesc patru luni de când bolim, mutându-ne din spital în spital, tot mai aproape de front… Mi s-a urât de moarte cu doctorii și cu bandajele și cu surorile de caritate!
Barem de-ar veni mai curând concediul…
Apostol tăcea. În trei luni de zile, cât fusese oprit de medici să vorbească, fiindcă avea plămânul drept sfârtecat de o schijă de obuz, îndrăgise tăcerea. În acel răstimp gândurile lui s-au obișnuit a se rândui frumos, fără pripiri năvalnice și mai ales fără dureri. De altfel, la început mintea i-a fost senină, parcă o mână meșteră nevăzută i-ar fi șters din creieri toate amintirile. Când și-a venit în fire întâia oară, la ambulanța diviziei, a văzut pe doctorul Meyer și pe Petre.
Nu i-a recunoscut, dar a avut o bucurie atât de violentă, încât și-a pierdut îndată cunoștința. A doua oară s-a trezit într-un tren sanitar, cu aceeași bucurie în suflet și tot numai câteva clipe. În sfârșit, a treia dată a deschis ochii într-un salon alb, în spital. Patul era înconjurat de doctori.
— Bravo, mortule! i-a zis zâmbind unul cu cotlete albe și mustăți hegre. Bine c-ai înviat… Dacă de șase zile mocnești așa…
Apostol atunci a simțit fericirea de a trăi ca un fior nespus de dulce și, cu buzele crăpate de fierbințeală, a șoptit abia perceptibil:
— Nu mă doare nimic… nimic…
Vreo șapte săptămâni mai mult al morții a fost decât al vieții. În afară de rana din piept, mai avea o sfărâmătură de os la piciorul stâng și o scrijălare adâncă în coapsă.
— Vindecarea ta e o minune, i-a spus doctorul cu cotlete albe și cu mustăți negre, mai târziu. Ai o vitalitate extraordinară, altfel de mult te-ai plimba în lumea drepților!
Când i s-au vindecat piciorul și coapsa, l-au trimis mai departe, spre regiunea unității lui, în spitalul de aici, fiindcă acolo începuseră să sosească transporturi mari de răniți din luptele noi. Aproape o lună a zăcut singur aici, în salonașul de rezervă din fundul coridorului, la etajul întâi. Petre stătea toată ziua lângă patul lui, căutând să-i ghicească gândurile și să-i împlinească dorințele. Dimineața și după vizita medicală îi citea Visul Maicii Domnului, cu glas obosit de evlavie, și Bologa îl asculta fără a înțelege cuvintele, dar cu inima plină de o mulțumire caldă, moleșitoare… Apoi, într-o zi, ordonanța i-a povestit, cum s-a priceput, ce s-a întâmplat atunci, în noaptea ceea… Din povestirea lui, Apostol na aflat mare lucru: că a fost îngropat la marginea unei pâlnii de obuz, în dărâmăturile postului de observație, și că acolo l-a descoperit Petre, pe la amiază, după ce, cu ajutorul diviziei de schimb, muscalii au fost respinși în pozițiile inițiale…
Povestirea soldatului însă i-a adus aminte nădejdile din noaptea aceea și i-a pus iarăși în fierbere toate gândurile de atunci. A avut câteva clipe de neliniște, ca în fața unei vedenii dojenitoare. Pe urmă, vreo trei zile, gândurile, dezlănțuite dintr-o toropeală prelungă, l-au chinuit și i-au sfâșiat sufletul.
Își zicea că toate sforțările lui de a ocoli soarta s-au zdrobit și că de azi încolo numai moartea l-ar mai putea mântui…
Moartea însă îl îngrozea acuma mai mult chiar decât perspectiva de a trebui să meargă pe frontul românesc. Degeaba încerca să-și biciuiască ambiția, învinovățindu-se de lașitate; dragostea de viață, din ce în ce mai impetuoasă, îi tăia orice avănt, murmurându-i neîncetat în inimă: „Întâi eu, și pe urmă cealaltă lume!” Într-o noapte fără somn apoi a găsit împăcarea. La urma urmelor, soarta a făcut bine ce a făcut. De ce ar fi dezertat el la ruși, când tocmai i se oferea prilejul să treacă la români? Pentru muscali ar fi fost un simplu și disprețuit dezertor, în vreme ce românii îl vor primi ca pe un frate. Dincolo dezertarea ar fi fost o crimă dezonorantă, urmată de o captivitate rușinoasă: aici va merge ca un adevărat erou, cu fruntea sus, și va putea lupta îndată contra dușmanilor adevărați…
Vasăzică, teama de frontul românesc a fost fără temei. Noroc că soarta l-a ocrotit… Datoria lui e să trăiască și să triumfe.
Nu viața, ci moartea înseamnă lașitate pentru omul care are un ideal în lume.
De a doua zi gândurile au început să se mulcomească, punându-se toate în slujba liniștii lui, ca niște servitori credincioși. Împreună cu liniștea însă i s-a luminat în suflet mai vie și ura împotriva tuturor străinilor dimprejurul lui. Ura pe medicii care-l îngrijeau, pe surorile de caritate, pe ofițerii convalescenți și se bucura că, din pricina ranei la plămâni, era osândit să tacă. În ziua când un general bătrân, înconjurat de o droaie de ofițerași fercheși, a venit să-i agațe pe piept medalia de aur pentru distrugerea reflectorului, Bologa s-a prefăcut că i-e rău, numai ca să nu fie silit a părea încântat.
Pe urmă, într-o zi, acum vreo lună, a fost adus în salonaș Varga, care fusese greu rănit în șoldul stâng, tot atunci, în noaptea ceea, și din spital în spital ajunsese aici. În primul moment Apostol s-a bucurat și, pentru că tocmai i se dăduse voie să vorbească puțin, își povestiră pățaniile. Varga îi explică amănunțit cum s-a desfășurat atacul rușilor, cum au pătruns până aproape de liniile artileriei și cum au fost alungați înapoi printr-un contraatac fulgerător. Totuși, în lupta aceasta, două regimente de infanterie au fost aproape complet nimicite, și chiar huzarii lui au suferit mult, mai ales în cursul contraatacului, când a primit și el schija care era cât pe-aici să-l lase șchiop, fiindcă un doctor cam smintit a umblat în ruptul capului să-i taie piciorul. Locotenentul de huzari clocotea de revoltă că bătălia, în care au pierdut peste două mii de oameni și în care era să-și dea ortul popii, nici măcar n-a fost pomenită în comunicatele de război. Se mângâia numai cu speranța într-un lung concediu de convalescență.
Pe măsură ce Varga vorbea și se frământa, Bologa se întuneca.
Toate cuvintele lui, chiar privirea lui i se păreau dușmane și se mira, cum a putut omul acesta să-i fie simpatic? Ca să nu mai trebuiască să stea de vorbă cu dânsul, își procură un vraf de cărți și se puse să caute în ele explicații și dovezi.
Două săptămâni a răscolit și s-a trudit. Nicăieri n-a găsit de ce binele nu e bine pretutindeni și totdeauna. În toate cărțile omul îi părea izolat de viața adevărată, singuratic și abstract ca o formulă matematică. Cineva s-a așezat la masă, plin de încredere în cunoștințele și experiențele sale de viață, și a decretat că oamenii trebuie să fie așa și așa, că e bine când faci cutare lucru și e rău dacă faci cutare. Și, în schema lui, acel cineva vrea să vâre cu sila sufletele vii, să le încătușeze, parcă viața s-ar modela după dorințele sau concluziile cuiva.
Dar viața merge mereu înainte, nepăsătoare, sfâșiind nu numai sistemele savanților, ci chiar mințile oamenilor, plăsmuind în fiece clipă situații noi, idei noi, pe care fantezia liliputană omenească niciodată nu le va putea înțelege și cu atât mai puțin prevedea. Un capriciu al vieții a pus față în față milioane de oameni, pe care i-a însemnat cu moartea în frunte, silindu-i astfel să descopere în sufletele lor taine nebănuite și să ia hotărâri neașteptate. În vârtejul vieții cărțile sunt grămezi de vorbe fără înțeles. Omul trebuie să-și ferească numai conștiința să nu-i sângereze.
În vremea aceasta primi o scrisoare de la Klapka, plină de prietenie, comunicându-i câte verzi și uscate despre traiul pe noul front, lucruri mărunte, adăugând la urmă de tot, în treacăt, că „pe-aici tot ruși am găsit, numai ruși…” Bologa își zise îndată, fără grijă și fără șovăire: „Nu face nimic… Voi mai aștepta…” Varga încerca întruna să-i dezlege limba și nu se putea dumeri: de ce s-a făcut așa de ursuz Bologa? Pe el tăcerea îl apăsa și-l amăra. De aceea a fost fericit când doctorii i-au dat voie să iasă din odaie, s-a împrietenit cu alți camarazi de prin celelalte saloane și mai mult stătea cu dânșii decât cu Bologa.
Acuma, în așteptarea vizitei medicale de după-amiază, huzarul se perpelea ca peștele pe uscat, mai ales după ce toate sforțările lui de-a scoate o vorbă din Bologa au rămas fără ecou.
— Ce ai, Bologa? izbucni în sfârșit Varga, jignit. M-ai exasperat cu muțenia!… Nu mai vrei să vorbești cu mine, ori mă urăști? Am fost prieteni și…
— Nimic, nimic, murmură Apostol, fără să întoarcă ochii.
Varga trebui să-și oprească noile întrebări. Veni doctorul, însoțit de o soră de caritate drăguță și zăcută de vărsat.
— Iată salonul minunilor cerești! strigă doctorul, mic și blond, frecându-și mâinile, radios și jovial. Pe cât văd, am să vă dau pașaport, curând-curând, domnilor! În orice caz, ar fi nimerit să începeți a face mai multă mișcare, barem prin seră, dacă nu prin parc. Afară e încă iarnă, ce-i drept, dar ar trebui să vă mai dezmorțiți oasele, domnilor!… Ar fi foarte, foarte bine!
— Parcă n-o să ni le dezmorțim iar pe front, doctore? zise Varga înviorat. Sper că ne dai un concediu de convalescență, doctore! E imposibil să ne trimiți numaidecât în luptă, cu rănile de-abia cicătrizate!
— Desigur… negreșit! răspunse medicul cu zâmbetul scăzut. Întrucât depinde de mine, firește!… Eu însă cel mult pot să propun, decizia e în alte mâini, și, să vă spun drept, doar sunteți bărbați, toate comandamentele ne repetă întruna că se simte mare, mare nevoie de ofițeri, pretutindeni…
— Am înțeles, încheie Varga posomorât. Ne vei concedia direct pe front.
Doctorul mai îngăimă câteva cuvinte și se grăbi să dispară împreună cu sora de caritate, mereu senină și surâzătoare.
Pe urmă odaia se umplu, în câteva minute, de întuneric.
Numai geamurile rămaseră cenușii, ca niște ochi bolnavi, stinși. Varga umbla de ici-colo, nervos, cu mâinile la spate, dar pașii lui nu făceau atâta zgomot cât tictacul arămiu al unui deșteptător de pe mescioara de noapte. Într-un târziu, Apostol, șezând pe pat, cu ochii la rămurelele degerate de afară, care desenau arabescuri negre pe geamurile tulburi, începu să fredoneze un cântec vesel.
— Bologa! Ce dracu, de cântece îți arde? se opri Varga cu imputare. Ori te bucuri că ni s-au spulberat perspectivele de concediu?
— Mă bucur din inimă, amice! răspunse Apostol cântând și gesticulând ca un actor într-o operă italiană. Război, război, război, înainte, la război!
Locotenentul de huzari înmărmuri și, în cele din urmă, convins că Apostol își bate joc de dânsul, ieși din odaie trântind ușa. Bologa încetă cântecul brusc, parcă de-abia atunci și-ar fi dat seama ce face. Îi păru rău și se lungi pe pat, cuprins de o tristețe ciudată. Peste câteva minute veni Petre, aprinse lumina și-i întinse o scrisoare, întrebând:
— Oare nu-i de-acasă, don’ locotenent? Bologa se aruncă asupra plicului, dar văzând că-i de la Klapka, nu se mai grăbi să-l deschidă. Presimțea ce cuprinde și, într-adevăr, citind, dădu peste trei rânduri încurcate, din care înțelese cu o claritate tăioasă că, de o săptămână, în locul rușilor, au apărut românii. Se uită un răstimp la Petre, gânditor, și apoi zise:
— Nu-i de-acasă… E de pe front, de la domnul căpitan…
De-acolo, nu de-acasă…
Vorbind, gândurile i se strămutară departe, cuprinzând într-o fulgerare toată Parva și, deosebit, fiecare ființă dragă, începând cu maică-sa și cu Marta, față de care se simțea vinovat pentru că le-a scris numai de două ori de când zace prin spitale și mai cu seamă fiindcă în noaptea ceea a vrut să se despatră de ele fără să-și ia rămas bun.
„Mi s-a înmuiat inima îndată ce am văzut că s-a apropiat ziua plecării!” își zise dânsul, uitându-se la Petre.
— Trebuie să vie și de-acasă, don’ locotenent, rosti soldatul cu încredere.
— Da… da… trebuie… acasă… îngână Bologa, întorcându-se cu spatele, încet, obosit.
Varga reveni mai târziu, neîmpăcat. Apostol tresări din mrejele gândurilor și zise blând:
— Varga… nu știu ce am… Iartă-mă!
Locotenentul se însenină imediat și se apropie cu mâna întinsă:
— Îmi pare rău, prietene dragă… Dar te-ai schimbat îngrozitor… Odinioară mă iubeai, ne înțelegeam…
— Odinioară! oftă Bologa cu ochii scăldați în lacrimi.
Și mai stătură zece zile până să plece…