După-amiază Apostol Bologa plecă la depozitul general de muniții, să ia o înțelegere cu comandantul, care locuia mai sus de gară, într-o cocioabă dărăpănată, ca să fie aproape de depozitul săpat în pântecele dealului. Acolo dădu peste locotenentul Gross.
— Ce faci aici, prietene? se cruci Apostol, strângându-i mâna cu bucurie.
— Lucrez, cu un mic detașament, la amenajarea depozitului, de vreo patru zile, răspunse pionierul, de asemenea bucuros.
Comandantul era dus undeva și Bologa se hotărî să-l aștepte, mai ales că avea pe Gross să-i țină tovărășie. După câteva întrebări însă, locotenentul zise deodată:
— Să nu crezi, Bologa, c-am uitat imputarea ta de odinioară, știi, în curtea generalului, în Zirin!
— Ce imputare? făcu Apostol nedumerit.
— Ei, nu-ți aduci aminte? urmă Gross, aproape batjocoritor.
Apoi da, firește, atunci numai de frontul românesc tremurai și poate nici nu ți-ai dat seama ce mi-ai spus… Dar eu n-am uitat, amice! Uite, și acuma e aici imputarea ta, ca un cui, aici, în suflet… Și totuși n-ai avut dreptate! Șapte luni am rumegat vorbele tale și de atunci te aștept cu răspunsul… Mi-ai spus, mai pe subțire, că sunt laș pentru că una vorbesc și alta fac…
— A, da, murmură Bologa, rușinat. Da… adică nu tocmai laș… În sfârșit, atunci aveam atâta venin în inimă, dragul meu…
— Sunt laș, sunt chiar ipocrit, recunosc! sâsâi Gross aprig, înfuriat parcă de sfiala camaradului. Fiindcă nu mi-a sosit încă vremea!… Dar când va sosi vremea, voi fi cumplit, Bologa, n-ai grijă!… Acuma primesc ordinele, crâșnesc din dinți și execut… Nu mă plâng și nu plâng pe nimeni, ci adun picăturile de ură pentru ziua care va veni negreșit, care se apropie!… Aici orice sinceritate întâmpină numai gloanțe.
Astfel lașitatea mea e o armă de luptă și de rezistență… Trebuie să rezistăm până când va răsări soarele nostru, trebuie să rezistăm și să trăim dacă vrem să răsară soarele!
Bologa se buimăci de ura ce ardea cu flacără în ochii locotenentului și zise cu tristețe:
— N-ai să fii fericit niciodată, Gross, din pricina urii tale!
— Nici n-am nevoie de fericire… cel mult de răzbunare!
Fericirea e pavăza lașității, pe când răzbunarea…
— E tot un fel de fericire, zâmbi Bologa, întrerupându-l.
— Firește, dacă înțelegi așa fericirea, se supără Gross.
Atunci când ți-e sete, fericirea e un pahar de apă!
— Fericirea e totdeauna iubire, zise Apostol Bologa schimbat, privindu-l cu o ușoară mustrare.
— Și iubirea e Dumnezeu, adăugă Gross râzând ironic.
Da, da, cunoaștem!… Începutul și sfârșitul e Dumnezeu, fiindcă habar n-avem de unde venim și unde mergem și, prin urmare, înlocuim întunericul cu un cuvânt mare și gol…
— Când simți pe Dumnezeu în sufletul tău, nu mai ai nevoie nici de explicații, nici de trecut și viitor, zise iar Bologa, liniștit. Când crezi aievea, te-ai ridicat deasupra vieții!
— Ce-i, Bologa, ai nebunit? întrebă brusc locotenentul, foarte serios.
— Toate științele trecute și viitoare nu vor putea înăbuși în sufletul omului glasul lui Dumnezeu! urmă Apostol cu o înflăcărare umilă. Pretutindeni te izbești de întrebări, numai în Dumnezeu găsești împăcarea fără îndoieli! Veșnic te chinuiește rostul vieții dacă n-ai pe Dumnezeu în suflet și niciodată nu știi unde-i binele și unde-i răul, căci ce-a fost bine azi, mâine va fi rău… În clipa când Dumnezeu ar părăsi pe om, definitiv, fără speranță, lumea ar deveni o imensă mașină fără conducător, osândită să scârțâie infinit, fără rost, îngrozitor de fără rost… În asemenea lume viața ar fi un chin atât de cumplit, că nici o ființă simțitoare nu ar mai putea trăi!… Ar fi într-adevăr sfârșitul lumii…
Gross îl privi cu dispreț, zâmbitor mai întâi, apoi cu mirare și în sfârșit izbucni adânc indignat:
— De mii de ani se zbuciumă omul implorând binefacerile Dumnezeului iubirii, și din an în an mai rău! Fiindcă iubirea e zestrea fricoșilor și a neputincioșilor… Martirii întru Hristos primeau moartea preaslăvind pe Dumnezeul iubirii, și totuși Dumnezeu… Victoria creștinismului a fost dobândită prin umilință și lașitate, de aceea a întronat pe pământ domnia falșității, prefăcătoriei, nedreptății… Dumnezeul iubirii a ucis mai mulți oameni decât toți ceilalți zei împreună!
— Iubirea n-a ucis niciodată, Gross, zise Apostol netulburat.
Numai oamenii ucid în numele ei! Dar când va veni adevărata stăpânire a iubirii…
— Dragul meu, îl întrerupse Gross, mai agitat, stăpânirea iubirii adevărate nu poate veni niciodată, pentru că ar fi o absurditate. Când s-ar convinge omul că, în afară de viața de aici, de viața noastră pământească, îl așteaptă aievea dincolo de moarte o viață nouă, fericită, în clipa aceea, da, cu adevărat s-ar sfârși rostul nostru pe pământ. De ce aș trăi eu aici, în ticăloșie, când, cu ajutorul unui glonte, pot ajunge, într-o secundă, în împărăția fericirii? Cine crede sincer în viața de apoi și totuși tânjește aici, e imbecil, prietene!
— Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu aici ca și dincolo, răspunse Bologa. Dacă Dumnezeu e pretutindeni, n-ai nevoie să alergi la el forțând zăvoarele morții!
— Da, da… Așa vorbiți de două mii de ani! murmură locotenentul de pionieri, iar disprețuitor. Mereu cu iubirea în gură și cu sabia în mână! Mereu ipocrizia… Și nu ipocrizia ocazională și temporară a luptătorului, ci ipocrizia dogmatizată, devenită instinctivă și inconștientă!
Plimbându-se de ici-colo, prin odăița strâmtă, Gross se uita din când în când la Bologa, parc-ar fi șovăit să-i dezvăluie toare gândurile. Apoi se opri hotărât. Ochii lui mici scăpărau, iar glasul i se încălzi și căpătă mlădieri stranii:
— Iubirea a dat faliment, ca și umilința, smerenia… Omul vrea să fie acuma mândru și stăpân și egoist, să lupte și să-și biruiască vrăjmașii, oricare și oriunde ar fi ei… De aceea trebuie să măturăm ruinele din sufletul omenesc și să pregătim venirea zeului nou, care nu cere închinare și înjosire, ci luptă și inimă dârză! Până azi ne-a fost rușine de ura din sufletul nostru, deși e soră bună cu iubirea… Până azi am ascuns-o și am înăbușit-o ca pe o biată cenușăreasă sau ca pe o rămășiță animalică!… De azi încolo va trebui să-i dăm locul de cinste în viața omenească, fiindcă oamenii nu mai vreau să moară, ci să trăiască și să lupte… Când mori luptând, moartea e răscumpărată, și când izbutești prin luptă, victoria e mai dulce… În locul ipocriziei trebuie să vie franchețea, chiar brutală! Numai ura va zdrobi minciuna care otrăvește lumea!
Apostol Bologa, uluit, aproape spăimântat de înflăcărarea locotenentului, îngână:
— Bine, Gross, credeam că ești socialist și că…
— Că sub eticheta mea se pitește tot un fel de fățărnicie? zise Gross, luându-i vorba din gură, cu vocea iar aspră și neplăcută. Dar meritul cel mare al socialismului în istoria omenirii este tocmai îndrăzneala de a propovădui pe față ura, de-a împărți pe oameni în două tabere, care să se urască în veci! Pe când diversele forme ale creștinismului măcelăresc omenirea în numele iubirii, noi am declarat fără ipocrizie că urâm pe cei puternici și pe cei mincinoși, că vom lupta împotriva lor fără cruțare până îi vom doborî. Voi vorbiți de iubire și Dumnezeu, dar numai ca, sub scutul lor, să puteți urmări mai lesne alte scopuri, nemărturisite! Tu însuți ești o pildă vie, de aceea te-am și observat de când te-am cunoscut. Pentru mine ești un caz interesant, Bologa, să nu te superi!…
Tu, în străfundul sufletului tău, ești un mare șovinist român, nu protesta, c-așa e cum zic!… Împrejurările te-au aruncat în război, ca și pe alții, și șovinismul tău a fost nevoit să pună, rând pe rând, diferite măști ca să poată scăpa de primejdie. Ai fost erou, te-ai distins prin vorbe și fapte… până când războiul sau soarta sau dracul, dorind să-și bată joc de tine, te-a trimis deodată în fața românilor tăi… N-am să uit niciodată disperarea ta când te-am întâlnit în curtea generalului, pe frontul rusesc, îți aduci aminte… Bietul tău șovinism te chinuia, îți sfâșia inima și căuta ceva!… Ai fi ucis bucuros și cu entuziasm o mie de muscali sau italieni, numai să nu fii silit a trage în ai tăi… Aici ți s-ar părea o crimă să omori, pe când aiurea, oriunde, ți-ar fi indiferent sau ai socoti că ai făcut o vitejie… Ei, și acuma ai născocit iubirea și pe Dumnezeu, în dosul cărora să poată dăinui șovinismul, liniștit… până se va ivi un prilej bun să-ți iei tălpășița!… Și toate acestea, în numele iubirii, Bologa!… Apoi nu vezi că e… e oribil?… Și nu atâta șovinismul tău, ci tocmai ipocrizia, poate inconștientă, în care se cocoloșește!
Apostol se clătină, parcă l-ar fi pălmuit. O mânie nebiruită îi îmbujoră o clipă obrajii și pe urmă se pierdu într-un val de scârbă. Buzele subțiri îi tremurau răspunzând:
— Ura te orbește, Gross, și te face să vezi năluciri!
— Acuma mă urăști, Bologa, zise locotenentul cu un surâs satisfăcut. Dacă însă ai fi sincer cu tine însuți, s-ar cuveni să-mi mulțumești că ți-am recunoscut taina cea mare. Nu știu dacă alții vor fi tot atât de înțelegători ca mine, Bologa!…
Eu nu mă supăr că aici îmi vorbești de iubire și Dumnezeu, iar acasă ațâți pe bieții oameni nu împotriva războiului în sine, ci împotriva ungurilor… Eu cel mult te voi compătimi când generalul…
— Ți-a spus generalul ție că eu?… întrebă Apostol necrezător.
— Generalul nu stă de vorbă cu mine decât despre afaceri de serviciu… A spus-o însă deunăzi, la popotă, aghiotantul, prietenul tău…
— Mie aghiotantul îmi spuse, adineaori, la telefon, că nu știe nimic! făcu iar Bologa cu puțină îngrijorare în glas.
Gross strânse din umeri, disprețuitor, acuma cu spatele la Bologa, care, din ce în ce mai tulburat, ar fi dorit lămuriri și nu cuteza să i le ceară. După un răstimp, locotenentul de pionieri se întoarse și continuă liniștit, mângâindu-și barbișonul retezat:
— Ș-apoi, dragul meu, te-aș jigni dacă aș lua în serios metamorfoza ta religioasă, fiindcă, pentru mine, adevărații credincioși sunt sau proști, sau șarlatani! Prost și șarlatan nu ești, prin urmare ar trebui să te cred smintit ca pe Cervenko…
Și încă Cervenko, prin paroxismul iubirii pentru iubire, e mai aproape de mine decât oricare alții. El iubește așa de mult omenirea, încât, în realitate, urăște pe toți oamenii, convins că numai el e om adevărat… L-am văzut ieri și m-a mișcat… E aici, în spital, cu un glonte în plămâni…
Să-l vezi cu ce pasiune suferă! Parcă ar fi Mântuitorul, care voiește să răscumpere păcatele omenirii întregi a doua oară…
Și doctorul Meyer crede că, cel mult în zece zile, trebuie să moară, sărmanul mântuitor!
Apostol Bologa se simți deodată foarte obosit, nu mai răspunse nimic, ci, sculându-se, se uită împrejur, parcă n-ar fi văzut pe Gross și întrebându-se cum a ajuns aici. Pe urmă zise încet, în șoaptă, ca pentru sine:
— Nu vine căpitanul… și nu mai pot aștepta… trebuie să plec…
Porni spre ușa deschisă, în prag își aduse aminte de Gross, care îl privea disprețuitor, se întoarse, îi dădu mâna fără o vorbă și ieși afară, în soarele primăverii, în vreme ce locotenentul îi strigă din urmă batjocoritor:
— Noroc, Bologa, și drum bun!
„De ce-mi urează drum bun?” se întrebă Apostol peste câteva minute, strecurându-se printre vagoanele din gară, ca și cum de-abia atunci i-ar fi sosit în creieri cuvintele lui Gross. Înainte de-a căuta măcar un răspuns, îl fulgeră o nouă întrebare: „Dar dacă are dreptate?” Acuma știa că întrebarea aceasta, sub altă formă, și mai cu seamă ceea ce se ascundea în dosul ei, i-a încolțit în minte din clipa când a zărit în gară, ieri, pe Ilona. I se clătina sufletul ca în bătaia unor vânturi neîmpăcate și în suflet i se răscoleau alte întrebări, mereu altele. Ieși în ulicioara gării și se pomeni deodată cu Ilona… În secunda când o văzu, gândurile i se risipiră, ca alungate de o putere irezistibilă, și în inimă îi rămase numai bucurie.
— Unde umbli pe aici, Ilona? îi zise el cu lăcomie, parcă ar fi vrut să-și verse tot sufletul în niște vorbe care altfel n-ar însemna nimic. Cum te-ai ascuns de nici nu te-ai mai arătat de aseară?
— Mi-e frică de d-ta, murmură fata plecând ochii și ocolindu-l.
— Șireato, șireato! făcu Apostol, fericit de răspunsul ei.
Dar eu tot te-am văzut adineaori, din cancelarie… Veneai de undeva și erai mânioasă, și-ți ședea bine…
Ilona trecuse, fără a mai scoate un cuvânt, iuțindu-și mersul și dispărând degrabă, în vreme ce Bologa, întorcându-se pe loc, o urmărea cu ochii aprinși.
Apoi, de după cotitura care înghițise pe Ilona se auzi huruit de roți grele și în curând se ivi o căruță încărcată zdravăn cu lăzi de muniții. Apostol tocmai voia să-și urmeze calea, când, lângă vizitiu, recunoscu pe locotenentul de huzari Varga care, sosind aproape, opri căruța și nu se dădu jos. Schimbară câteva vorbe și întrebări, cântărindu-se din ochi cu o curiozitate ciudată. În sfârșit, Varga zise, în glumă și totuși cu o privire iscoditoare:
— Te-am așteptat să te arestez, Bologa… Se vede însă că ți-ai mutat gândul…
Apostol îi simți în inimă privirea ca un cuțit. Zâmbi încurcat și răspunse, de asemenea cu ton glumeț, dar neputându-și ascunde o tremurare a buzelor:
— A, n-ai uitat încă convorbirea de atunci?… Ei da, am lipsit la apel… Crezi că de aci încolo e prea târziu?
— Nu știu… Tu trebuie să știi! zise Varga, devenind îndată serios.
— Așa-i?… Ș-apoi frontul e mare, prietene… De ce numaidecât pe la tine? urmă Bologa cu același zâmbet.
— Firește… negreșit… Dar eu te-am așteptat, nu știu de ce… așa… îngână locotenentul de huzari cu o licărire în ochi.
Hai, dă-i drumul, băiete! adăugă către vizitiu, întinzându-i mâna lui Apostol și zicându-i: La revedere… Am să te mai aștept, Bologa!… Fii sigur, am să te aștept…
Căruța porni cu zgomot scârțâitor, în care ultimele vorbe ale lui Varga se pierdură ca într-o prăbușire. Apostol Bologa merse pe urmele căruței, cu surâsul zugrăvit pe obraji, parcă ar fi vrut să mai spună ceva huzarului.
Tocmai în fața spitalului își dădu seama că dorește să vadă neapărat pe Cervenko, ca și cum numai Cervenko ar fi în stare să-i dezvăluie taina liniștii adevărate și să-i dea un leac împotriva tuturor chinurilor sufletului. Spitalul improvizat în localul școalei avea două săli cu vreo treizeci de paturi. În cea dinspre uliță, într-un colț, zăcea căpitanul Cervenko.
Un doctoraș cu obrajii pământii explică lui Bologa, înainte de a-l introduce, că Cervenko e de două săptămâni aici, cu un glonte, ricoșat, în piept… „Glontele, pătrunzând de-a curmezișul, a frânt două coaste, și-a pierdut forța de penetrație și s-a oprit în plămânul stăng, în apropierea inimii, așa că ni-e peste putință să-l ajungem și să-l extragem… Pe bolnav îl jenează îngrozitor și, afară dacă o întâmplare norocoasă nu va interveni, poate să-i provoace o hemoragie mortală… În sfârșit, noi sperăm… în ajutorul lui Dumnezeu, dar bolnavul trebuie cruțat și mai ales n-are voie să vorbească… De altfel, are dureri cumplite și…” Apostol Bologa se apropie de patul lui Cervenko în vârful picioarelor. Căpitanul, foarte palid, cu fața în sus, avea ochii verzi țintiți în tavanul cu grinzi. Obrajii lui erau uscați, cu pielea lucioasă, întinsă pe oase, și atât de albă, că barba cafenie, resfirată peste învelitoarea sură, părea neagră. În ochi îi ardea o lumină cu pâlpâiri de suferință și exaltare și umilință, ca niște tainice respirații sufletești.
Bologa se opri la vreo trei pași de pat, dar bolnavul nu întoarse privirea spre dânsul, parcă n-ar fi auzit nimic din ce se petrece pe lumea aceasta. De-abia când îi rosti numele, ochii lui Cervenko răspunseră cu o lucire de bucurie.
Pe urmă Apostol se așeză la picioare și rosti câteva cuvinte care nu cereau răspuns. Căpitanul bolnav zâmbi cu buzele și cu ochii, blând, cu atâta bunătate, că inima lui Apostol începu să tremure repede, fricoasă, ca o pasăre speriată, simțind deodată mustrări dureroase și încredere mare.
Și Bologa stătu acolo, în fața bolnavului, aproape un ceas, fără a scoate o vorbă, sorbindu-i privirile din ce în ce mai însetat, ca și cum din ele ar fi vrut să-și adune un mănunchi de sprijin. N-ar fi fost în stare să-și lămurească simțămintele din clipele acelea, dar sufletul i se bucura ca pătruns de o taină nemărginită.
Când se ridică de plecare, văzu bine că buzele lui Cervenko se mișcă fără glas. El totuși înțelese ce-i spune și, drept răspuns, îl sărută pe amândoi obrajii. Și ochii bolnavului îl petrecură până la ușă și mai departe, prin zidurile sălii, până în uliță…