La ora șase și jumătate, Apostol Bologa, escortat de patru soldați, sub conducerea unui sublocotenent, fu pornit la drum, spre cartierul diviziei.
— Dacă am găsi vreo căruță undeva, poate la artilerie, bine-ar fi, zise sublocotenentul, uitându-se înapoi, după ce ieșiră din zona regimentului. Barem am merge mai repede și nici nu ne-am osteni!
Chiar în dreptul adăpostului lui Klapka întâlniră câteva căruțe gata de plecare și sublocotenentul începu îndată să se tocmească cu un sergent și să-i arate pentru ce trebuie să-i cedeze o căruță până la Făget… Sergentul fusese odinioară în bateria lui Bologa și, văzând pe fostul său comandant între baionete, se zăpăci, nu înțelese deloc lămuririle sublocotenentului și bolborosi:
— Noi, mă rog cu supunere… ordinul, mă rog cu supunere…
Sublocotenentul se înfurie și îl luă la înjurături pentru că „nu se poate să fie un sergent așa de prost și să nu priceapă că…” Atunci se apropie căpitanul Klapka, în mână cu o foaie de hârtie. Când recunoscu pe Bologa, încremeni. Sublocotenentul se grăbi să-i spuie întâi cât de idiot e sergentul, iar apoi îi ceru o căruță, apucându-se să-i povestească pe larg tot ce știa despre cazul prizonierului. Klapka stătu câteva clipe, ca și cum ar fi ascultat sporovăiala sublocotenentului, fără se înțeleagă o vorbă. Se uita însă la Apostol cu atâta groază, încât îi dârdâiau și brațele și picioarele. Apoi, curmând cu un gest istorisirea tânărului ofițer, se repezi la Bologa și-i zise, schimonisit de frică:
— Vasăzică totuși ai încercat?… O, o, presimțirea mea!… Și azi-noapte te-am visat…
Apostol plecă ochii în pământ și strânse din umeri.
Căpitanul își frângea mâinile, bâlbâind foarte repede cuvinte fără șir, pline de milă și de spaimă, așteptând parcă mereu un răspuns. Deodată își aduse aminte că Bologa e arestat sub o învinuire crâncenă și că, stând de vorbă, riscă să fie și el amestecat, ca odinioară. Vru să se retragă, dar nu putea.
— Am să te apăr eu, Bologa! murmură cu o mulțumire adâncă, în care i se topiră toate temerile. Vreau să te scap!… Auzi?… Trebuie să scapi!
Bologa se cutremură și se uită la Klapka necrezător, cu o mirare ca și când l-ar fi văzut întâia oară în viață.
— Bine… bine… firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit.
— Nenorocitule… zise iar căpitanul, clătinând din cap; adăugă apoi îndată, mai apăsat: Curaj! Curaj, Bologa!
Se depărtă brusc spre postul de comandă fără a mai întoarce capul…
Căruța se urni curând și merse deocamdată la pas, căci drumul avea coborâturi grele și multe cotituri. Sublocotenentul, foarte guraliv, căuta să stea de vorbă cu Bologa, „să ne mai treacă de urât și de necazuri”. Îi spuse că el e sas, fecior de țăran, dintr-un sat de lângă Brașov, jumătate români și jumătate sași. Ar avea ceva avere, dar tatăl său s-a însurat de trei ori, și cu fiecare nevastă a făcut câte-un copil, așa că averea se va împărți în trei la moartea bătrânului. Cei doi frați vitregi, mai mari, au rămas la plug. Acuma, firește, sunt și ei în război și trăiesc amândoi. Lui i-a plăcut cartea și e absolvent al Academiei Comerciale din Viena. Avusese asigurat un loc de contabil la o bancă din Sibiu. Nici n-a apucat să intre în slujbă, a venit războiul și i-a zdrobit cariera… Și barem de s-ar putea „activa” în armată! Nici cariera militară n-ar fi rea… Isprăvindu-și biografia, căută să afle cum și unde a fost prins Bologa și de ce a vrut să dezerteze. Fiindcă Bologa era scump la vorbă, sublocotenentul începu să-i înșire diferite „cazuri de dezertare”.
— Am avut chiar în regimentul nostru unul, nu de mult… acum vreo patru luni… Un stegar, polonez de origine… băiat bun… Cine știe ce i-a venit, destul că l-au prins, iar el a mărturisit cavalerește că „da, am vrut să dezertez…” Și totuși a fost numai împușcat!… Vezi?… Căci dezertarea simplă se pedepsește cu moartea prin glonț, adică o moarte oarecum onorabilă… militară… În fond, între gloanțele plutonului de execuție și gloanțele dușmanului nu-i deosebire decât de calibru și de calitate, nu-i așa?… A, firește, când dezertarea se complică cu trădarea sau cine știe cu ce crimă capitală, atunci intră în funcțiune ștreangul, fără doar și poate… În privința asta nici o Curte Marțială nu discută, nici nu poate discuta, pentru că și codul e categoric: ștreangul! Cunosc de altfel un caz precis, de pe când eram la Divizia a unsprezecea, în Rusia, un caz tipic, aș putea zice…
Drumul se îndreptase și vizitiul dădu bici cailor. Căruța prinse să huruie și să hurduce atât de tare, că sublocotenentul, în focul povestirii, își mușcă limba. Se roși de durere și înjură în gând. Vru să continue, dar hurducăturile îi schilodiră cuvintele, silindu-l să tacă. În cele din urmă, temându-se să nu-și fi sângerat limba, începu să scuipe ascuțit spre gârla din dreapta drumului, întocmai cum fac soldații când au răgaz să fumeze în tihnă.
Zgomotul roților și hurducăturile desțeleniră gândurile lui Apostol.
„Azi la nouă era să osândesc iarăși… Acum alții mă vor osândi pe mine! își zise dânsul, fără frică, ba chiar cu un fior de plăcere, urmând numaidecât: Oare cine mă va înlocui azi?” Căută răspunsuri câtva timp. În gând îi bâjbâiau nume de ofițeri, fiecare cu grade și cu crâmpeie de amintiri, care de care mai neînsemnate. Apoi uită ce vrea cu ofițerii și-și aduse aminte de Ilona și de spânzurații de pe marginea șoselei, însă numai sub chipul unei păreri de rău ciudate: „Acuma nici nu vom trece pe dinaintea casei lor și pe Ilona nu voi vedea-o niciodată, dar trebuie să trecem negreșit printre spânzurații de care nu voi scăpa până-i lumea lume!” Soarele frigea din spate. Munții își tremurau pădurile în mângâierile razelor. Lângă șoseaua pietroasă, pârâul alerga în vale cu clipiri argintii, ca un copil zburdalnic. Din căruța hodorogită baionetele pe arme se înălțau spre cer, amenințătoare.
Lângă podul de peste gârlă, cotind în șoseaua cea mare, Apostol întoarse ochii în dreapta, căutând barem casa Ilonei.
Dar Lunca era ascunsă după coastă.
Apoi se apropiară de braniștea cu spânzurații. Apostol nu voia s-o mai vază, și totuși o văzu de îndată ce trecură de cotitura a doua… Plecă fruntea în fundul căruței, două scânduri printre care fugea șoseaua înapoi… Caii, obosiți, cum dădură de umbră, își înceteniră trapul, până ce căzură la pas. Când zări sublocotenentul spânzurații, nu-și mai putu stăpâni uimirea și chiar o bucurie, parc-ar fi descoperit o mare noutate.
— Uite, uite ce interesant! strigă privind cu atenție când în dreapta, când în stânga. Lasă la pas, băiete, așa, să vedem mai bine, că-i foarte interesant!… Noi, pe front, trăim ca sub pământ… habar n-avem ce-i pe lume… Toți trebuie să fie spioni, desigur… A, firește, spioni și trădători!… Uite… da… Câți sunt?… Stai… trei… șapte… Bravo!… Generalul nostru arde, ehei, nu glumește!
Râse zgomotos, larg, și se întoarse spre Bologa, vrând să-i spuie ceva, ca și când ar fi uitat că-i arestat. Văzându-i însă capul plecat și gâtul alb, lung și subțire, își aduse aminte, își curmă brusc veselia și, cuprins de rușine, se răsti la vizitiu:
— Dă-i drumul, dobitocule! Ce vrei, să ne apuce prânzul aici?… Sau n-ai mai văzut oameni spânzurați?… Dobitocule, dobitocule!…
Apostol, cu ochii în fundul căruței, zări printre scânduri, pe șoseaua care fugea înapoi, un gătej strâmb, întocmai forma crengii de pe copacul cu spânzuratul singuratic, în stânga.
Îl cutremură o spaimă ciudată și, ca o rugăciune, începu să murmure din buze:
— Dumnezeu… Dumnezeu…
Repetând același cuvânt cu nădejde fierbinte, i se coborî în suflet încrederea și-și zise, ridicând capul spre albastrul însorit al văzduhului: „De ce să mor?… Nu vreau să mor! Viața e doar… Viața!…” Și îndată simți nevoia poruncitoare să vorbească, să se dezmorțească și să arate că trăiește. Se uită înviorat la sublocotenentul amuțit și zise cu glas umed și cu ochii zâmbitori, parcă ar fi spus o veste de necrezut:
— Frumoasă vreme, așa-i?… Lumea-i totdeauna frumoasă… toată lumea…
Sublocotenentul tăcea zăpăcit. Apostol îl apucă de braț și urmă, grăbit, îngrijorat să nu uite ce vrea să zică:
— Vorbeai adineaori despre diferite cazuri de dezertare… Ei… camarade, ești încă tânăr și… Știi că eu azi la nouă trebuia să fiu la Curtea Marțială… ca judecător, firește… nu-i ridicol acuma?… Am mai fost o dată în Curtea Marțială… cu un caz foarte interesant… Un sublocotenent ceh, unul Svoboda… N-ai priceput?… Svoboda, ceh, spânzurat…
Căruța hurduca atât de rău, că gândurile lui Apostol se încurcară. Își dădea seama și totuși continua cu încăpățânare să povestească sublocotenentului „cazuri” și să-i explice că intenția lui… Hurducările se întețeau și Apostol era nenorocit că vor sosi în Făget înainte de a fi avut vreme să se lămurească deplin, să înțeleagă și sublocotenentul cum stau lucrurile, ca și cum ar fi fost în fața unui judecător de care atârna soarta lui.