Când văzu cea dintâi casă din Lunca, după o cotitură de deal, Apostol Bologa tresări iarăși, parcă fără veste i s-ar fi mohorât sufletul. Dar împunsătura de ac se stinse ca o scânteie, lăsându-i în inimă un nou belșug de bucurie. Scoase capul pe fereastra compartimentului, grăbit, având siguranța că îl așteaptă cineva. Din depărtare descoperi cireșul bătrân care, în cinstea sosirii lui, se împodobise cu o minunată cunună de flori albe în locul coroanei de muguri plăpânzi de acum o lună…
În gară pâlcuri de soldați se năpustiră asupra trenului ce pufăia și se smucea cu înverșunare înainte de a se opri. Ochii lui Apostol însă alergau nerăbdători printre oameni, mereu de ici-colo, cercetând aproape cu frică până ce, cu o lucire de fericire nestăpânită, se poticniră. Pe peron, în același loc unde rămăsese, ca și cum vreme de patru săptămâni nici nu s-ar fi clintit de acolo, stătea Ilona, scormonind, cu priviri din ce un ce mai îngrijorate, prin toate vagoanele, pe rând, încât fața ei, în încordarea așteptării, părea mai aspră și slăbită.
Apoi deodată, zărind pe Bologa, i se aprinse în ochi o flacără sălbatică, și buzele îi încremeniră într-un surâs speriat…
Apostol Bologa sări jos, mișcat și zăpăcit, neștiind ce să facă. În inimă îi ardea pornirea de-a se repezi la Ilona și dea o strânge în brațe în fața lumii întregi. Dar o nătângie stăpânitoare îl ținu lângă vagon, să aștepte pe Petre cu bagajele.
— Hai, băiete, hai mai repede! murmură el către ordonanța care se lupta pe scara vagonului cu soldații grăbiți să se urce.
Cu coada ochiului se uita numai la fata groparului, gândindu-se cu teamă ce nenorocire ar fi dacă ar pleca tocmai acuma, înainte să-i audă el glasul. Totuși, când ajunse în fața ei, se opri mirat, prefăcându-se că de-abia acuma a văzut-o, șii zise cam rece:
— Ce cauți aici, Ilona? Fata se făcu de asemenea a nu-l fi zărit și răspunse cu uimire:
— Uite, uite, domnul locotenent!… Ai și venit?… Tata zicea că mai ai vreo trei zile… De altfel, pe dumnealui îl așteptam, că s-a dus la oraș după niște… Dar poate c-o să sosească cu cellalt tren…
Își sorbiră o clipă privirile cu atâta înfrigurare, parcă între ochii lor s-ar fi întins un fir de mătase roșie. Apostol îi dădu mâna și văzu că Ilona coboară pleoapele și că buzele zâmbitoare îi tremură; mâna era însă rece.
Apoi Bologa trecu înainte, repede, să nu facă vreo prostie dacă nu se va grăbi. În ulicioara gării, întoarse capul.
Fata se ciorovăia cu ordonanța, cerându-i să ducă și ea un geamantan, iar Petre refuza cu mândrie, explicându-i că nare nevoie de ajutorul nimănui și că de altminteri bagajele sunt mai ușoare fiindcă domnul locotenent a lăsat acasă multe mărunțișuri nefolositoare la război. Apostol nu se putu stăpâni să nu se amestece:
— Lasă, Ilona… De ce să te ostenești tu? Poate duce soldatul și mai greu…
Fata groparului zâmbi mulțumită, parcă numai atâta ar fi așteptat, și pe urmă, în vreme ce Bologa își continua drumul, începu să descoase pe Petre, pe ungurește, cum au petrecut acasă, deși Petre nu-i prea înțelegea întrebările. Apostol cu vreo câțiva pași înaintea lor, auzea bine întrebările ei, știa că ea de la el ar dori răspunsurile, și inima îl durea de bucurie.
Până acasă, din toate grădinile le râdeau pomii înfloriți, iar pe marginile ulițelor li se scuturau în cale numai petale ușoare, ca la nunțile din povești. În odaia lui, Apostol găsi atâta miros de floare, că se tulbură, suspină și se uită recunoscător la Ilona care, deodată, încurcată, îi zise, ca și cum ar fi răspuns la o întrebare:
— De când ai plecat d-ta, m-am culcat eu aici, c-a vrut să se culce ofițerul care a venit în locul d-tale, dar și tata a zis că mai bine să mă culc eu, că d-ta tot trebuie să te întorci și de ce să o ia un străin și s-o strice, când d-ta azi-mâine…
Se opri, roșie foc, parcă i-ar fi spus o taină grozavă. Bologa avu aceeași impresie, vru să-i mulțumească, dar simți că, de va rosti o singură vorbă, nu-și va mai putea stăpâni lacrimile de bucurie și se va face de râsul soldatului, care se apucase să-i descarce bagajele și să așeze toate cum au fost acum o lună… Atunci, ca o salvare, îi veni în minte serviciul și trecu grabnic în cancelarie. Cei doi gradați se sculară în picioare, iar el, ca să-și mai reverse generozitatea ce-i umplea sufletul, le strânse mâna zâmbind și întrebându-i cum merge slujba și ce s-a întâmplat mai de seamă în lipsa lui.
Sergentul dădu să-i explice ceva, dar Apostol, aruncându-și ochii prin niște hârtii indiferente, nu-l ascultă deloc, fiindcă toate gândurile îi fugeau înapoi, în odaia unde rămăsese Ilona și de unde Petre nu se mai urnea, ca și cum anume nar fi vrut să-i lase singuri. Apoi, înainte ca sergentul să sfârșească lămuririle, se întoarse dincolo și, fără să se uite la Ilona, zise nerăbdător către ordonanța zeloasă:
— Bine, Petre… ajunge… Lasă că mai faci și altă dată…
Acuma… ajunge…
— Apoi am și isprăvit, don’ locotenent, răspunse Petre, ușurat, ieșind îndată, să-și potrivească și culcușul lui din tindă.
Când se pomeni singur cu fata, Bologa roși mai rău ca adineaori Ilona. Își zicea că atât Petre cât și fata au înțeles gândurile lui și-i era rușine, parc-ar fi plănuit o crimă. În același timp însă simțea o trebuință arzătoare să-i spuie că ie dragă și tot atunci își dădea seama că ar fi ridicol să facă declarații de amor unei țărăncuțe care nici nu l-ar înțelege, ba poate ar și râde de dânsul. Ilona părea și mai tulburată. De unde cât a fost și Petre aici, s-a mai mișcat și ea, așezând câte ceva, acuma stătea lângă pat, neștiind ce să facă cu mâinile, uitându-se la Apostol cu o curiozitate înfricoșată și mai ales așteptând din clipă în clipă să se întâmple o minune.
În sfârșit, după o tăcere apăsătoare, Apostol Bologa se așeză pe laviță, între ferestrele dinspre uliță, și vorbi deodată cu glas rece și străin, cum ar fi vorbit cu un soldat oarecare:
— Dar tatăl tău ce-a mai dres de când am plecat? Ilona se repezi asupra întrebării parc-ar fi fost chiar minunea așteptată și răspunse cu o mândrie grăbită și aproape jignitoare:
— Tata ce-a făcut, zici?… Apoi, munca și necazurile, ce crezi că-i nimic? Că doar avem și noi niște pământuri, ca oamenii de treabă, și trebuie să muncim cum putem dacă vrem să trăim… Numai Dumnezeu știe…
Apostol o privea și o asculta cu mare luare-aminte și totuși nu pricepea nimic. Glasul ei însă, cu undulările aspre ca un cântec sălbatic, i se prelingea în suflet prin toți porii, îi alina toți nervii. Și în aceeași vreme ochii lui se odihneau pe buzele ei, puțin cărnoase, roșii-închise și umede, care se mișcau convulsiv, îndârjite și cu un fel de imputare tainică.
Când tăcu Ilona, Bologa se zgudui, ca și cum i s-ar fi rupt ceva în inimă. Îi întâlni ochii și zări acolo înfricoșarea ce se încuibase brusc și în sufletul lui. Apoi în tăcerea dintre ei căzu, ca o izbăvire, un strigăt gros din ogradă și deodată se înviorară amândoi, iar fata, cu glas mai dulce și cu ochii râzători, întrebă:
— Dar d-ta ce-ai mai făcut pe-acasă, bine?… E frumos pe la d-voastră?
— Ca și pe aici, Ilona… doar că la noi e mai departe războiul… puțin mai departe…
— De noi știu că nu ți-a fost dor, vezi bine… Cum să-ți fie dor, că acasă omul… urmă Ilona ascunzându-și într-un zâmbet întrebarea…
— Mi-a fost dor de tine, Ilona, zise Apostol, de asemenea zâmbind, dar cu o voce mai groasă ca de obicei, care se silea să coboare în inima ei.
Ochii fetei pâlpâiau cu luciri nervoase, în vreme ce buzele răspunseră cu grabă:
— Vai, Doamne, am avut o presimțire grozavă că ai să te întorci înainte de-a se împlini vremea și de trei zile am așteptat toate trenurile, nu știu de ce… toate, toate trenurile, toată ziua…
Pe fereastra dinspre grădină bătea soarele din asfințit. O fâșie de aur tremura pieziș, peste masă, pe podeaua gălbuie, până aproape de ușă, despărțind pe Ilona de Apostol ca o punte fermecată. Fericirea tresălta în inima lui ca niște junghiuri dureroase și prin creieri i se învârtea în cerc același gând: dacă Ilona și-ar da seama ce vorbește, i-ar fi rușine și l-ar părăsi. Se sculă brusc în picioare, vrând să o roage să nu plece, deși fata vorbea mereu, cu aceleași străfulgerări ciudate în ochi. Balta de lumină dintre ei râdea și-și oglindea râsul parcă numai în obrajii Ilonei. Atunci Apostol uită de ce s-a ridicat și se gândi cum să treacă el prin pata de soare fără s-o tulbure. Și, tot gândindu-se, se pomeni c-a și pășit în șuvoiul razelor poleite și se opri buimăcit, fiindcă și fata se apropiase, ca și cum ar fi ademenit-o cine știe ce putere tainică. Buzele ei se mai mișcau, dar el nici glasul nu i-l mai auzea. Șopti răgușit:
— Mulțumesc… Ilona… pentru că…
O privea și se vedea în ochii ei ca într-o oglindă. Ridică brațul puțin, parc-ar fi dorit să-i strângă mâna, și deodată îi cuprinse mijlocul. Fata se lăsă moale în îmbrățișarea lui, cu o rămășiță de protestare supusă:
— Vai de mine… că și d-ta, zău așa…
Împreunându-se, buzele lor fierbinți se crâmpoțiră, cu o patimă furioasă, câteva clipe. Apoi Ilona își veni în fire, se smulse ca o șopârlă, își potrivi năframa pe cap dintr-o singură mișcare și pieri pe ușă afară…
În același moment vraja din odaie se stinse ca un vis.
Apostol se uită împrejur cu frică și i se păru că s-a trezit întro casă străină. Pânza de soare rămăsese pe loc, dar avea o melancolie de amurg în sclipirile-i tremurate. Pe urmă toată odaia se umpluse parcă numai cu gândurile lui, ca un stol de păsărele scăpate dintr-o colivie.
„Ce înseamnă romantismele astea caraghioase de licean amorezat? își zise cu o revoltă pe care o simțea el însuși falsă și care totuși credea că o să-i mulcomească părerea de rău ce i se grămădea în inimă. Atâtea mofturi, atâta zbuciumare pentru…” În vremea aceasta însă, în altă parte a creierului îi fierbea întrebarea tot mai ațâțătoare: „Unde s-a dus Ilona?” Își alunecă mâinile prin părul castaniu, ca și cum ar fi încercat să-și ostoiască gândurile. Apoi se apropie de fereastra stângă, să-și mai răcorească sufletul privind afară.
Ograda era îngrădită cu uluci, și peste drum, într-o grădină, albeau pomii înfloriți, înviorând înserarea. Ici-colo coperișuri de case, dranițe mucezite însemnau pete negre la poalele coastelor de brazi, tivite pe jos cu livezi grase. Lângă poartă, răzimat de uluci, stătea un infanterist foarte murdar și zdrențuros, cu casca pe ceafă, cu o mutră păroasă de maimuță, vorbind cu cineva din tindă, vesel și mulțumit și arătându-și mereu dinții albi, lucitori. Privirea lui Apostol vru să-l ignoreze, dar inima lui întrebă: „Cu cine vorbește infanteristul?” Era sigur că tăifăsuiește cu Ilona, și fața i se strâmbă de mânie, aproape fără să-și dea seama. Soldatul îl zări în fereastră și deodată i se stinse râsul, și dinții cei albi se ascunseră într-o seriozitate puțin speriată; luă poziție, își îndreptă casca, salută grav și pe urmă, fără grabă, uitânduse pe furiș spre geamul primejdios, se târî mai departe în ogradă, până ce dispăru din ochii locotenentului.
„Adică ce-mi pasă mie cu cine a vorbit bădăranul, chiar dacă a vorbit cu ea? răspunse Bologa întrebării care-i tot sfărâia în minte. Am să ajung de râsul lumii cu asemenea…”
— adăugă apoi nervos, așezându-se iarăși pe laviță, unde stătuse adineaori când fusese și Ilona în odaie.
Căuta să se gândească la altceva, dar simți că nu e în stare, iar din fundul inimii auzi un glas limpede: „Ilona mie dragă…” Apoi nu se mai împotrivi glasului și sufletul i se însenină și i se umplu de o nouă bucurie mare, ademenitoare, în care Ilona întruchipa toată lumea. Și el se lăsă în brațele acestei bucurii cu sfială și uitare de sine, ca o fecioară în brațele primului iubit. Avea impresia că inima i se topește încet-încet, răspândind în jurul lui fiori de dragoste.
Amurgul cenușiu ploua pe geamuri, printre mușcatele somnoroase, învăluindu-l într-o rețea de fericire…
Într-un târziu se smulse din ispita visărilor, își puse chipiul și ieși. În ușa tinzii, infanteristul murdar stătea mereu de vorbă cu un artilerist în capul gol, iar Bologa, văzându-i, se bucură. În tindă se mai gândi la Ilona, dar nu se opri și nici n-o căută din ochi. În ogradă de asemenea se gândi la ea și totuși nu întoarse capul. Răcoarea amurgului parcă-l dezmeticea dintr-o beție.
Ajunse în uliță și nu coti spre mijlocul satului, ci tocmai dimpotrivă, ca și când ar fi avut să fugă de o primejdie. Merse vreo cinci minute, și ulicioara se împărți brusc în două pe malul gârlei gălăgioase. Pe cer, chiar în vârful măgurii ale cărei poale se scăldau aici în apele râului, se ivi luceafărul alb, rece ca un ochi din altă lume. Bologa, parc-ar fi regăsit o comoară uitată, sorbi cu lăcomie lumina cerească…