— Ei, domnule locotenent, s-a isprăvit și asta!… De-acuma o să fiți mai liniștit! zise plutonierul, cu un zâmbet misterios, în odăiță. Poftim prânzul… vă așteaptă… s-o fi răcit…
Apostol se uita lung la el și vru să întrebe ceva, dar plutonierul plecă înainte de a-și fi hotărât el întrebarea în minte.
„Oare ce-a zis plutonierul? se gândi Bologa, singur.
Poate că el știe ceva… E vechi în serviciu și a văzut multe cazuri…” Când își dădu seama ce speranțe se împletesc în gândul acesta, îl părăsi mormăind: „Prostii… Uite ce prostii mă apucă…” Își aruncă pe pat casca și râse scurt, sec, fals, frecându-și coșul pieptului cu palmele, ca și când ar fi încercat să-și mulcomească bătăile inimii. Simți în buzunarul tunicii fâșâit de hârtie și se opri voios:
— Acuma să vedem scrisoarea mamei, s-o înțelegem…
Doamna Bologa îi scria numai mărunțișuri de prin Parva, despre cunoscuți și necunoscuți. Că Pălăgieșu se laudă că Apostol i-a cerut iertare, că Marta vine mereu pe la ea și se consideră tot logodnica lui, că Domșa îi zice tot „cuscră”, că a făcut multe bunătăți de sărbătorile Paștilor și că o să-i rămâie neatinse fiindcă e singură și amărâtă, că l-a visat în noaptea de Vinerea Mare foarte urât și a dat o slujbă chiar în ziua întâia de Paști ca să-l ferească bunul Dumnezeu de primejdii…
„Biata mamă! își zise Apostol cu un zâmbet umed. De-ar ști ea în ce primejdie mă zbat eu acuma!… când va afla vestea…
Trebuie s-o afle de la mine… să afle barem că tot ea mi-a alinat inima în ceasurile din urmă, ca și în cele dintâi ale vieții mele pământești!” Trase scaunul lângă masă și, gustând din mâncările răcite ce-l așteptau de mult, mai citi de câteva ori scrisoarea oprinduse de fiecare dată la visul urât și căutând să ghicească ce anume o fi visat maică-sa.
Când veni plutonierul cu un soldat să ia vesela, Apostol ceru hârtie și cerneală. Peste câteva minute hârtia albă râdea pe masă ca o pată de speranță, dar el nu se mai grăbi să scrie.
Alerga de ici-colo, cu mâinile la spate, cu gândurile vălmășag…
De câte ori zărea hârtia, îi fulgera prin minte cum, totdeauna înaintea luptelor grele, când simțea în suflet frica morții, a scris mamei sale scrisori lungi, luându-și rămas bun… Le scria cu teamă și îngrijorare, și totuși printre rândurile întristate, scriind, citea numai speranțe bune. Dragostea de viață era atunci mai tare ca frica de moarte. Pe urmă, după ce trecea primejdia, recitea „testamentul” și zâmbea fericit și rupea în bucăți foarte mici foaia cu gândurile posomorâte. Câte „testamente” de acestea a rupt?… Pe când acuma trebuie să scrie un testament definitiv… Acuma, din moment în moment, poate să vie pretorul, să-i citească niște paragrafe și să-l anunțe că la ora cutare va muri negreșit, cu deplină siguranță, fără pic de nădejde. Iar la ora hotărâtă, precis, niște oameni vor sili sufletul său tânăr să se despartă de trup pentru totdeauna, la o oră precisă…
Acuma, când va sfârși scrisoarea, va ști că mâinile care au scris-o nu vor mai rupe-o și nici ochii nu vor mai vedea-o, pentru că mâine, pe vremea aceasta, corpul lui va fi îngropat în pământ sau va atârna undeva, iar mintea lui, care își dă seama de toate acestea, mâine nu va mai naște nici un gând, ci va fi grămăjoară de creieri morți, năpădiți de sânge închegat…
Și totuși hârtia râdea pe masă, parcă ar mai fi fost vreo speranță undeva… Apostol Bologa depăna amintiri de prin romane și cronici, unde, în clipa supremă, sosește în goana calului solul aducător de iertare și de viață. Descoperirea îl bucură numai câteva clipe, pe urmă se înfurie și rosti răspicat:
— Voi muri negreșit peste… Peste câte ore? Atunci îl îmbrățișă groaza, din ce în ce mai strâns și mai sălbatic, înghețându-i sângele. Și în vreme ce groaza îl tortura, mintea lui căuta să o alunge cu „inexorabilitatea morții”, cu „dezgustul” de viața aceasta pe care el însuși, conștiința lui împăcată, a azvârlit-o, cu credința în viața de dincolo, unde sufletul mântuit se va uni cu Dumnezeu… Dar toate închipuirile minții se prăbușeau pe rând, ca niște castele de cărți de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, șoptindu-i în suflet un singur cuvânt, în fața căruia se sfarmă tot: moartea…
Îi venea să plângă mereu și nu putea. Se uită la ceas: patru după-amiază…
„Și încă nu mi-au comunicat sentința… De ce nu vine pretorul?…
Cel puțin să știu sinur… Adică de ce să știu?” Siguranța ar spori doar chinurile groazei. Mai bine așa. Orice întârziere e un câștig, chiar de suferință. Apoi întârzierea poate avea și motive bune. Adică de n-ar fi înțeles Curtea că e nevinovat? Ar fi fost poate mai bine să vorbească, să dovedească…
Dar ce nevoie e de vorbe când trecutul lui vorbește singur, barem prin cele patru medalii de vitejie? În asemenea cazuri Curtea e datoare să trimită la plimbare pe pretorul dobitoc și să hotărască achitarea în unanimitate… Sau cel puțin cu majoritate de voturi. Colonelul i-a luat apărarea și în fața generalului, atunci… Gross nu poate să voteze pentru condamnare. Apoi de partea președintelui trebuie să mai fie cineva… Și uite majoritatea!…
Uite și pricina întârzierii!
Hârtia, sub o călimară ruginită și murdară, râdea întruna.
Apostol, înviorat, se duse la masă, se așeză pe scaun, luă tocul și încercă penița. Îi tremurau degetele cumplit și nici un gând nu i se arăta limpede.
„Mai târziu… mai e vreme!” își zise după un răstimp, liniștit, pornind iar să umble de ici-colo.
Peste un sfert de ceas se opri brusc la picioarele patului, fără urme de sânge în obraz, cu privirea spre ușa în care cheia se învârtea scârțâind mai ascuțit ca totdeauna.
„Acuma vine siguranța!” îi țâșni prin creieri ca un fior de foc, încât parcă simțea cum îi sfârăie celulele cenușii.
Era plutonierul cu un soldat care aducea cina.
— Ați isprăvit de scris? întrebă, vrând să strângă masa, fără să se uite la Bologa.
— Nu, nu… nici n-am înce… zise Apostol deodată foarte agitat, adăugând repede, cu niște ochi ieșiți din orbite: Așa-i de mare graba?… S-a hotărât sentința, s-a…
— Sentința desigur că s-a hotărât de mult, răspunse plutonierul tărăgănat și parcă cu glas neobișnuit. Se așteaptă numai aprobarea de sus… de la Marele Cartier… Așa-i regulamentul pentru domnii ofițeri… Dar mult nu mai durează, nu, nu…
Trebuie să pice răspunsul din minut în minut, căci în război și în cazuri d-astea merge repede… În război toate merg repede…
Apostol Bologa vedea că omul acesta îi cunoaște soarta, dorea să-l întrebe și nu cuteza. Soldatul se strecură afară, în vârful picioarelor, ca dintr-o casă de mort. Plutonierul zise mai încet:
— Fetița plânge și se zbate, vai de sufletul ei… Dar nu mai pot, domnule locotenent, să mă iertați și să nu vă supărați!… Eu aș fi lăsat-o, ca și ieri… dar domnul căpitan tot prin ogradă se învârtește și, dacă ne-ar prinde, Doamne ferește… Am să vă aprind lampa când o veni băiatul să ia farfuriile, că încă nu s-a întunecat de tot.
Glasul plutonierului rămase în sufletul lui Apostol și după ce se închise ușa, ca un izvor de speranțe luminoase. Îi bătea inima năvalnic, voioasă. Îi părea rău că n-a trimis o vorbă bună pentru Ilona, dar se mângâia că poate în curând îi va spune el însuși mai multe.
„Cine știe? îngână cu bucurie. Numai Dumnezeu știe ce poate aduce ceasul…” Se uită încrezător pe fereastra cu cruce cafenie. Amurgul trăgea pe furiș obloanele întunericului.