Afară coborâse întunericul. Jur împrejur, de după dealurile negre, se înălțaseră nouri leneși, iar din pădure o ceață lăptoasă își întinsese peste Făget pânzele prin care de-abia licăreau stelele în creștetul încă senin al cerului. Ferestrele casei erau galbene, și găleata fântânii plutea în ceață ca pe apă…
Apostol Bologa închise bine ușa. Întunericul de afară i se păru atât de amar, că se înfricoșă. Merse spre poartă, ajunse în uliță și porni spre sat. Casele îl priveau cu ochi galbeni, mirați. Drumul mijea ca o chemare stăruitoare. Nici un gând nu-i lumina în minte, inima însă îi poruncea întruna: „Înainte!… Înainte!…” ca un comandant care nu îngăduie nici o șovăire. Îi lipăiau pașii pe uliță, parc-ar fi fost desculț, iar pintenii zângăneau regulat, subțire și dulce, ca niște clopoței de argint într-o depărtare nehotărâtă. Întâi câteva siluete negre și două căruțe venind de pe front, la pas, cu răniți…
Își iuțea mersul fără să-și dea seama, ca și cum ar fi vrut să ajungă undeva la oră fixă. Și era cald și toată căldura i se grămădea în inimă. Trecu pe lângă gara cu coperișul roșu și ieși din sat.
Unde se încrucișează șoseaua cu calea ferată își aduse aminte că, la întoarcere, Klapka a ocolit pădurea spânzuraților. O luă printre șinele care luceau stins ca două săbii nesfârșit de lungi. Uneori se uita în stânga, dar ceața înghițea zarea, și întunericul împreuna cerul cu pământul.
Se împiedica de traverse și gâfâia. Pe aici drumul părea mai greu. Când dădu iar în șosea, auzi ropotele râului, aproape, ca niște șoapte stranii…
Înainte de a intra în Lunca, la gura drumului spre front, se opri brusc, parcă l-ar fi izbit un pumn în piept. Și în creieri îi zbârnâi întrebarea: „Adică unde mă duc?… Unde?” Dar în aceeași clipă simți o strângere de inimă și murmură chinuit:
— Am uitat acasă… Doamne, ce-am uitat acasă?…
Și, drept răspuns, porni mai departe, spre Lunca.
Casa groparului de-abia se deslușea în ogradă. Apostol intră grăbit, ca și cum ar fi întârziat. Ușa tinzii era dată de perete ca totdeauna de când se încălzise vremea. Păși în odaia lui, căută pe masă, în locul obișnuit chibriturile și le găsi. Aprinse și văzu în pat pe Ilona, îmbrăcată, cu ochii deschiși, ca și când l-ar fi așteptat, sigură că are să vie. De altfel nici el nu se miră. Chibritul se stinse, dar Apostol, și prin întuneric, vedea ochii ei. Apoi Ilona se ridică și Apostol o îmbrățișă cu disperare, sărutându-i gura, ochii, părul… Apoi deodată îi dădu drumul, spăimântat, mormăind:
— Am uitat ceva și nu știu… Nu mai merge… nu mai merge…
Auzindu-și glasul, se liniști, aprinse lumânarea și o așeză încet pe masă. Ilona îl privea cu niște ochi speriați, simțind că împrejurul lor pândește o primejdie crâncenă.
— Oare ce-am uitat, Doamne, ce-am uitat? zise Apostol, uitându-se întrebător la ea.
Atunci își dădu seama că minte și că numai pentru Ilona a venit. Dar nu avu puterea să lepede îndată minciuna și începu să caute cu înfrigurare, răvășind cărțile pe laviță, la căpătâiul patului. Din întâmplare îi căzu în mâini harta cu pozițiile frontului, pe care, într-o seară, o completase și o uitase aici.
— Uite!… Așa-i c-am găsit? strigă triumfător către Ilona, ca să-și scuze minciuna.
O desfășură, își aruncă privirea peste însemnările cu creion roșu, o îndoi frumos și o puse în buzunar. Apoi ridică ochii la Ilona și se cutremură. Își zicea: „Trebuie să-i explic”, și cerul gurii îi era uscat iască. Simțea că „trebuie”, mii de gânduri îi furnicau în minte, dar toate se îngrămădeau și se spărgeau, încât nu putea închega nici o „explicație”. Sub vălmășagul gândurilor însă un puhoi năprasnic îi ducea sufletul departe, zdrobindu-i toate îndoielile și șovăirile.
— Ilona… îngână dânsul, îngrozit că nu are ce să-i spuie.
— Eu cunosc munții mai bine, șopti deodată Ilona, ghicindu-i gândurile. Știu toate cotloanele, toate potecile, toate pâraiele… Am să-ți fiu călăuză!
— Nu, nu! tresări Apostol uimit. Tu nu trebuie să…
Îi tremura glasul. Tăcu. Peste câteva clipe însă zise iar liniștit:
— Am să mă întorc, Ilona, să te iau!… Crezi?
— Cred! răspunse ea privindu-l în ochi sălbatic.
Bologa își puse casca și se uită împrejur. Odaia parcă trăia și respira încet amintiri de fericire. Ilona se zvârli în brațele lui și-l sărută…
Apoi Apostol ieși. În tindă se gândi că ar fi trebuit să se îmbrace mai gros și să-și ia revolverul. În mijlocul ogrăzii întoarse capul. Ilona suflase în lumânare. La poartă simți pașii ei grăbiți, desculți, dar nu se mai opri. În uliță îi auzi glasul murmurat și înțelese numai un cuvânt: „Dumnezeu…” Își făcu cruce cu evlavie, ridicând ochii în sus. Cerul era negru ca și pământul. Crucea însă îi aprinsese în suflet lumina încrederii, iar împăcarea îi arăta calea…