În duminica Paștilor avu mai mult de lucru la cancelarie, totuși la prânz făcu o pauză și luă masa împreună cu Vidor și cu Ilona. Groparul îi povesti a doua oară, cu amănunte noi, despre cei trei țărani arestați și, muncit de curiozitate, se repezi după-amiază până la cumnatul său, să mai afle noutăți. Putea acuma pleca liniștit, fiindcă nu mai avea grija fetei.
— De-aci înainte ai s-o păzești d-ta mai strașnic decât mine, zise către Bologa, clipind șiret.
Spre seară, înainte de a se întoarce groparul din Făget, se auzi prin sat că cei trei împricinați au fost osândiți la moarte de Curtea Marțială și că chiar mâine vor fi spânzurați.
Vestea umplu de groază pe săteni și pătrunse ca o ștafetă sinistră prin toate casele, mohorând bucuria sărbătorilor.
Totuși, groparul Vidor aduse și noutăți. Mai întâi că osândiții vor fi executați într-adevăr mâine dimineață, înainte de răsăritul soarelui. S-au dus rudele, cunoscuții lor, și au îngenuncheat și au plâns în fața generalului, să-i ierte, să-i fie milă… Aș! Generalul e foc și i-a alungat cu jandarmii. Pe urmă alta: azi-noapte au mai fost arestați încă patru oameni, tot din Făget și tot în zona frontului, iar mâine o să-i judece și pe aceștia.
— În sfârșit, se vede că generalul și-a pus în gând să ne spânzure pe toți, rând pe rând, oftă groparul, foarte posomorât.
Se mai duse pe la vecini să le povestească nenorocirea ce s-a abătut asupra oamenilor din senin, dar se întoarse degrabă acasă, se schimbă și plecă iar la Făget.
— Poate să le fiu de folos bieților oameni, cu meseria mea, zise luându-și rămas bun de la Apostol și Ilona, închinându-se, Doamne ce năpastă!… Doamne, ferește!…
A doua zi Vidor veni acasă la amiază, numai să dea de știre că cei trei au fost spânzurați într-o braniște, la marginea șoselei, jumătate calea între Lunca și Făget.
— Nici nu le-au ridicat spânzurători, povesti groparul, plângând ca o babă. I-au agățat, ca pe niște câini, pe câte o cracă de copac… Am vrut să le facem groapă, cum se cuvine creștinilor, dar nu i-au coborât din ștreang… Zice că-i porunca să atârne acolo trei zile și trei nopți, să-i vază toată lumea și să se învețe minte!… Doamne, Doamne, apără-ne! Până ce le-au pus lațul de gât, s-au jurat bieții oameni că nu-s vinovați… Parcă a vrut cineva să-i asculte?… Ordin și iar ordin!… Și uite-așa, a doua zi de Paști! Doamne, mare ești și mare-i mila ta, Doamne!… Și mai sunt patru închiși!…
Porni numaidecât înapoi, spre Făget, fără să ia ceva în gură, cu ochii arși de lacrimi, gârbovit de spate ca și cum într-o zi ar fi trăit zece ani.
Peste vreo două ceasuri, tocmai pe când Apostol era mai ocupat, năvăli în cancelarie căpitanul Klapka strigând:
— Bologa! Fericitule!… Ai sosit din concediu?… De mult?… A, fericitule!… Dar barem ești sănătos acuma? Îmbrățișă zgomotos pe Apostol, copleșindu-l cu întrebări.
Era puțin slăbit la față, numai bărbuța de milițian părea mai blondă, mai rară și mai neîngrijită. După câteva minute, Bologa îl pofti dincolo, să vorbească mai în tihnă. Acolo găsiră pe Ilona, care nu mai lăsa pe Petre nici să intre în odaie, geloasă și dornică să-și servească ea singură logodnicul și să-l îngrijească. Klapka, văzând-o, nici una, nici două, o luă ștrengărește de gușă, alegându-se cu o palmă zdravănă peste mână.
— Aa? Aprigă fetiță! murmură căpitanul uimit. Ce-i drept, lovește țapăn!… Dar cine-i frumoasa, Bologa?… Ehei, bine o duci tu aici! De aceea nu-ți pasă de noi!
— E logodnica mea, zise Apostol zâmbind.
— Cum? Logodnica…ta? întrebă Klapka complet zăpăcit.
Bine, dar asta-i… asta-i nebunie, Bologa!… Iartă-mă, poate că sunt bădăran, totuși… nu pricep! Nu pricep nimic!
— Ei, dacă ar pricepe omul toate câte nu le pricepe, ce farmec ar mai avea viața? răspunse Bologa vesel. Mai bine șezi colea, odihnește-te puțin și să ciocnim ouă roșii, că e a doua zi de Paști.
Și, în vreme ce Klapka se așeză la masă, aiurit, Apostol ieși în tindă și se reîntoarse apoi împreună cu Ilona, care aducea o farfurie cu ouă roșii și alta cu pască și cozonac.
Căpitanul se sculă în picioare și, foarte galant și încurcat, zise către Ilona:
— Adineaori am fost rău-crescut… dar n-am știut că… am crezut că… să mă ierți…
Deși nu știa boabă nemțească, Ilona înțelese cam ce vrea Klapka, se uită la el lung și apoi pufni într-un râs atât de vesel, că amândoi bărbații râseră împreună cu ea.
— Fetița… adică logodnica ta, e mare ștrengăriță! zise Klapka după ce Ilona fugi afară, să râdă în voie. Oricum, adăugă pe urmă serios, logodna asta e un mister, pentru mine, firește…
— Și pentru mine! șopti Apostol cu o fâlfâire de entuziasm.
Dar nu numai logodna, ci toată viața, începând cu sufletul meu și sfârșind cu infinitul înstelat!
Căpitanul îi aruncă o privire mirată și reluă nehotărât:
— Bine… așa se zice… Astea-s dintre vorbele mari pe care toți le simțim și nimeni nu le înțelege aievea… Logodna însă e ceva material, e un fapt precis. Ceva ce nu pricep în logodna aceasta sunt motivele care te-au îndemnat să-ți legi viitorul cu o fetiță, nostimă, negreșit, dar necivilizată…
În sfârșit, un om ca tine ce poate găsi într-o țărăncuță, și încă unguroaică? Uite, asta nu pricep, dragul meu!
— Sufletul e același la țărancă și la contesă, răspunse Bologa cu mai multă însuflețire. Cel puțin în privința cuprinsului…
Numai forma a schimbat-o civilizația. Și ești sigur că schimbarea s-a făcut întru fericirea omului?… Nu, nu, eu cred că civilizația a falsificat pe om și l-a înrăit; omul primitiv e bun și drept și credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul civilizat!… Imensei majorități a omenirii civilizația nu i-a dăruit până azi decât războiul, care pune față în față milioane de oameni și care ucide mii și mii de suflete într-o secundă! Binefacerile civilizației se răsfrâng numai asupra câtorva privilegiați suferind de plictiseală și de spleen. Pentru o mie cinci sute de milioane de oameni civilizația e o pacoste, dacă nu chiar un rafinat sistem de robire!
— Oare fără binefacerile civilizației ai mai putea tu însuți să te ridici împotriva lor? întrebă Klapka cu un surâs.
— Atunci n-aș fi simțit nevoia să le disprețuiesc și aș fi fost desigur mai fericit! strigă Apostol îndârjit. Civilizația dtale stârnește în bietul suflet omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ți ofere nici un răspuns! Fiece „cucerire” a civilizației a dărâmat câte-o bucățică din fericirea omului, până ce nu i-a lăsat în suflet decât un morman de ruine… În locul credinței a pus formule, chiar pe Dumnezeu ar vrea să-l vâre într-o formulă ingenioasă, iar pe urmă să-și frece mâinile și să zică: „Poftim, am cucerit și pe Dumnezeu!”… Însăși muzica divină, care e viața, a tot despicat-o și a explicat-o, încât azi sărmanul om „civilizat” nu mai știe încotro s-o apuce, dezgustat și de sine însuși… Mi-e scârbă de civilizație, căpitane! Zece mii de ani de civilizație nu prețuiesc cât o singură clipă de adevărată împăcare sufletească!
Klapka îl asculta din ce în ce mai nedumerit, își smulgea bărbuța, nerăbdător, gândindu-se mereu să-l întrerupă și să-i spuie că pentru altceva a venit el aici…
— Dragă Bologa, eu… încercă Klapka să zică.
Dar Apostol, grăbit, parcă i-ar fi fost frică să nu-și piarză șirul sau parcă ceea ce spunea îl apăsa pe suflet și vroi să scape mai repede de apăsare, continuă:
— Numai un moment, căpitane… Să înmormântez civilizația în inima mea, definitiv. Ea mi-a zdrobit viața și ma chinuit douăzeci de ani, neîncetat… Ea m-a îndemnat să-mi călăuzesc viața după concepții și formule și principii. De câte ori viața trăgea cu buretele peste construcțiile mele neroade, îmi făceam altele mai năzdrăvane și mă mândream că eu…— Eu, cu e mare — am izbutit să-mi croiesc, soarta, să mă pun de-a curmezișul vieții și al lui Dumnezeu!… A trebuit să mă izbesc cu capul de toți pereții până să mă smulg din ghearele rătăcirilor, până să mă regăsesc pe mine însumi, sufletul meu însetat de Dumnezeu și de fericire!
— Da… da… omul are nevoie de un sprijin sufletesc, murmură căpitanul.
— Așa-i? zise Bologa stăruitor, ca și cum aprobarea l-ar fi întărit. Așa-i?… Așa-i… Un sprijin, căpitane!… Credință, multă, nesfârșită, oarbă… Credința-i Dumnezeu, căpitane!
Atunci însă, parcă exuberanța l-ar fi rușinat, se uită la Klapka o clipă și urmă cu alt glas, foarte schimbat:
— Vorbesc, vorbesc și… Nu te supăra! Mi-e plină inima…
Te rog! adăugă zâmbind și arătând farfuriile de pe masă. Sunt făcute de logodnica mea… O cheamă Ilona…
Șezi! De ce stai în picioare? Se așezară amândoi. Klapka îmbucă din pască și vorbi mestecând:
— Îmi aduc aminte când ai fost pe la mine, pe front…
Știi, când cu ofițerul român… Cât erai de zbuciumat… Am crezut că te-ai supărat pe mine fiindcă nu m-am entuziasmat de planurile tale de fugă… ții minte? Ai plecat furios…
— Da… furios, zise Apostol dând din cap.
— Ai avut noroc cu boala, reluă căpitanul înghițind un gălbenuș tare. Nu știu de ce am avut și mai am încă presimțirea că te-ar prinde dacă ai încerca să treci dincolo…
Nu știu… De aceea îți port mereu de grijă. Poate că-i o superstiție… Oricum, te-ai născut într-o zodie cu noroc, Bologa!… Mai întâi pentru că ai scăpat de front… Aici parcă nici n-ai fi în război…
— Adevărat, parcă nici n-ar exista războiul! făcu Bologa cu un surâs mulțumit. Sunt ca un funcționar bătrân, ori ca un cal de tramvai. Toată ziua cu aceleași registre și foi de muniții… notez, controlez, adun… O mașină de cancelarie…
Adevărat! Nu mă mai gândesc la război și chiar la nimic…
În realitate, fericirea îngustează cumplit orizontul omului, nu crezi?
— Poate… În orice caz pe front n-ai răgaz să uiți unde te afli, zise Klapka, oftând și plecând ochii, în care apăruse o îngrijorare grea. De vreo zece zile avem fierbere și pregătiri și ordine peste ordine încât te trec sudori reci… Ce-o fi, Dumnezeu știe, vom ataca noi, sau așteptăm atacul lor?…
Am fost azi pe la cartier, chiar de acolo vin… Toți sunt muți și gravi și ridică din umeri: să-i ia dracul pe toți!… Și pretutindeni o vigilență extraordinară, mai ales că în ultimele zile au început oamenii să dezerteze la dușman pe capete, cu deosebire românii… Numai azi-noapte am aflat c-ar fi șters-o vreo cinci infanteriști, așa că-ți închipui ce-i pe la noi!
Klapka se uită la Apostol cercetător, ca și cum ar fi vrut să vază ce impresie i-au făcut știrile acestea. Apostol însă asculta liniștit, și în ochii lui pâlpâia blând numai milă și tristețe. Căpitanul continuă cu mai multă inimă:
— Și aici cu civilii… Ai zice c-a turbat generalul. Am văzut trecând spre Făget… Sunt trei spânzurați, la marginea șoselei, într-o pădurice… Mi-am adus aminte de pădurea spânzuraților… Până și calul meu s-a speriat și a pornit într-un galop nebun… Acuma, la întoarcere, nici n-am mai venit pe șosea, ci am luat-o pe linia drumului-de-fier, ca să nu mai văd grozăvia ceea… Și Curtea Marțială de-abia și-a început activitatea! Tocmai când să plec încoace, am auzit c-ar mai fi condamnat pe patru țărani… Un ceas a durat judecata și într-un ceas patru spânzurați!
Căpitanul tăcu iar, așteptând parcă ceva. Ochii lui Bologa, înecați în lacrimi, îl priveau lung, fix, adânc.
— Dar tot la cartier, zise Klapka după o pauză, cu fața înseninată puțin, am aflat că vor să retragă pe toți soldații români din front și să-i trimită aiurea… Nu știu dacă și pe ofițeri… Dacă ar fi adevărat, ai putea răsufla și tu liniștit!…
De aceea trebuie să te astâmperi acuma, Bologa, adăugă deodată cu căldură. Să fii mulțumit că ești aici și să aștepți norocul!… Ți-am mai spus eu odinioară că norocul e salvatorul nostru…
— Da… norocul și Dumnezeu, îngână Apostol tulburat, închizând pleoapele, încât două șiroaie subțiri de lacrimi i se rostogoliră pe obrajii palizi și alunecară pe piept, însemnând două pete sărate deasupra buzunarelor tunicii verzui.
Acuma nu mai vreau nimic… Acuma Dumnezeu îmi poartă de grijă și mă călăuzește… Cum va orândui Dumnezeu, așa voi face, căci toate speranțele mele în Dumnezeu s-au adunat… numai Dumnezeu…
Klapka se ridică vesel, cu o explozie de bucurie, și-l îmbrățisă strigând:
— Ei, atunci pot să-ți mărturisesc că numai pentru aceasta m-am abătut pe aici, Bologa!… Te știam nebun și muream de frică să nu cazi în capcană!… Dacă ai ști ce bucurie mi-ai făcut, m-ai săruta!… Slavă Domnului, de-aci încolo n-am să mai tremur de câte ori văd vreun arestat pe front…
Apostol Bologa îl sărută, mișcat, pe obraji…
În aceeași seară sosi ordinul ca Petre să se prezinte în douăzeci și patru de ore la regiment; în locul lui, regimentul va pune alt soldat la dispoziția locotenentului Bologa. Când află Petre, rugă pe Apostol să nu-l lase, și toată noaptea o petrecu citind Visul Maicii Domnului și zicând rugăciuni. A doua zi însă trebui să plece… Fiindcă Apostol rămase mâhnit, Ilona îl asigură că nu mai are nevoie de ordonanță de vreme ce ea e lângă el, gata să-l urmeze oriunde, chiar pe front.
Groparul veni după-amiază, zdrobit, și în loc să mai povestească ce-a văzut, mormăi plângând:
— Acum sunt șapte… șapte… șapte…