A doua zi, dis-de-dimineață, veni Klapka, nervos, agitat.
Plutonierul stătu afară, cu santinela, lângă ușa închisă, cu ceasornicul în mână.
— N-avem decât cel mult o oră, începu Klapka repede, strângându-i mâna puternic. Atâta mi-a îngăduit pretorul, și încă excepțional… Dar nici n-am nevoie de mai mult, fiindcă știu tot, tot… Sunt de-aseară aici și cunosc toate amănuntele, numai din dosarul alcătuit de bunul nostru magistrat… Când s-a aflat că eu sunt apărătorul, m-au înconjurat și groparul, și primarul, și fetița… logodnica ta… Biata fată!… Ce suflet!…
Acuma nu mă mir cum ai putut să… Acuma înțeleg perfect…
S-au sfătuit cu mine ce-ar putea face ei pentru salvarea ta.
Groparul, inimos om, s-a oferit să spargă binișor peretele căsuței, în fund, să scapi prin fugă… Copilării de om bătrân!
Nevasta primarului s-a aruncat aseară la picioarele generalului, a plâns, s-a rugat să te ierte… Generalul se zice că o respectă mult, pentru că femeia îi gătește niște mese împărătești… A obținut atâta, ca generalul să nu intervie împotriva ta, să lase Curtea să judece în deplină independență.
Vasăzică și viața ta se află în mâinile juriului! Cu o apărare viguroasă și isteață sper să evităm… Dar depoziția ta e îngrozitoare și revoltătoare! Îți bagi gâtul în ștreang, Bologa, de bunăvoie!… Noroc că ai avut prezență de spirit să nu iscălești… De aceea am cerut un supliment de instrucție și, după stăruinți colosale, am izbutit. Acuma să mă ajuți și tu, înțelegi? Întâi vei renega prima depoziție, dar, știi, foarte energic, pe urmă vei tăgădui categoric că ai vrut să dezertezi la inamic… Restul rămâne în sarcina mea… Am să găsesc eu explicații plauzibile în privința rătăcirii tale, noaptea, prin liniile de tranșee pe care nu le cunoșteai… Chiar harta, asupra căreia pretorul se străduiește să-și întemeieze acuzația de spionaj și trădare, cred că am s-o spulber cumva din dezbateri…
În sfârșit, trebuie să avem speranță, Bologa! Trebuie!
Klapka, vorbind, își trăsese scaunul lângă masă și se așezase. Apostol, calm, în picioare, cu spatele spre fereastră, privea inscripția zgâriată la marginea scândurii: „Aici am suferit…” Când căpitanul tăcu întrebător, Apostol zise rar, uitânduse drept în ochii lui:
— Când voi fi judecat?
— Peste trei ore… da… la zece… negreșit, bâlbâi Klapka, surprins.
Bologa întoarse ochii iarăși la inscripție, o silabisi și urmă domol:
— Atunci, ce nevoie de…? Nu sfârși, dar Klapka înțelese și sări de pe scaun, înțepat, aproape furios, îl apucă de umăr si-l scutură, sâsâind:
— Trezește-te, omule!… Ești nebun? Nu-ți dai seama ce te așteaptă?
— Moartea, zise Apostol, privind iar în față, cu o umbră de surâs pe buze.
— Ștreangul, Bologa! Auzi?… Ștreangul! șopti căpitanul, roșind și uitându-se, fără să vrea, la gâtul lui strâns în gulerul înalt al tunicii. Numai un om nebun își vâră gâtul în laț, când viața îi surâde și-i făgăduiește… Ești dator să trăiești! continuă apoi, după o pauză, mai potolit, bătându-l pe umăr.
Când ți se îmbie o portiță de scăpare aproape sigură, n-ai dreptul să te codești, nu ți-e permis!… Am fost și eu în situația ta, poate puțin mai ușoară… puțin… Vedeam spânzurătoarea în temniță, da… și știu că moartea, când o privești prea adânc și îndelung, începe să te ademenească.
Dar trebuie să te smulgi din ademenirea ei, Bologa, căci orice viață e mai bună ca moartea!… Ți-am spus și altă dată…
Viața e reală, pe când dincolo de moarte…
— Cine știe dacă dincolo de moarte nu e adevărata viață? răspunse Apostol cu glas tărăgănat, leneș. Dacă ai fi venit ieri cu portița aceasta, poate că te-aș fi sărutat și mi-ai fi luat o piatră de pe inimă… Căci ieri viața m-a torturat îngrozitor cu niște clește de foc îngrozitoare! Aseară însă am văzut pe Ilona și… m-am regăsit, mi-am regăsit iubirea… Altfel cum aș fi îndurat o noapte întreagă aici, singur??… Acuma mi-e sufletul liniștit… De ce să reîncep chinurile?… Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbărbătează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. Iubirea cea mare e aici, în odăița aceasta… O respir în fiecare clipă…
E în mine și în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului…
Cine n-o simte nu trăiește aievea; cine o simte trăiește în eternitate… Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și inexistente… Poate să mă mai ispitească viața, poate să mai sufăr, dar…
Klapka îl asculta nerăbdător, îngrijorat. Cuvintele lui i se păreau rodul fricii de moarte. În cele din urmă îl întrerupse:
— Dragul meu, nu-ți dai seama oare că aiurezi?… Asemenea fantasmagorii poate să-și îngăduie omul când e acasă, la birou, odihnit, sau în momente de entuziasm, într-o discuție, nu însă în fața morții!…
— O închipuire care împacă sufletul e tot ce poate dobândi omul în viață! murmură Apostol, cu o strălucire mare în ochi.
— Dar bine, omule, tu vei muri ca dezertor și spion, și trădător, în sfârșit ca un criminal, iar nu ca apostol al iubirii! se înfurie iarăși căpitanul, adăugând: Să știi că, de vei continua tot așa, o să te declar nebun în fața Curții și tot am să te scap!
— Criminal? zise blând Bologa. Orice mormânt e lăcaș de iubire, fiindcă…
— Destul, încetează, Bologa! făcu Klapka, indignat. Nu mai vreau să-ți ascult balivernele! Am venit să te salvez, nu să ascult nerozii… Astea să le spui pe urmă, după ce va fi trecut primejdia!
— Crezi că o viață smulsă prin minciună ar mai avea vreun farmec sau vreun preț? întrebă Apostol, cu altă voce.
— Minciuna care poate salva o viață de om e mai prețioasă decât toate adevărurile! răspunse căpitanul cu hotărâre. Eu îmi voi face datoria până la capăt! Am să te scap chiar împotriva voinței tale și sunt sigur că mai târziu o să-mi mulțumești!… Pentru tine am trecut peste suspiciunile care mă înconjoară… Nu-mi pasă!… Numai să nu-mi pui bețe-n roate! Atâta te rog… Va veni pretorul… ajută-mă! Te implor!…
Rămâi cu bine și Dumnezeu să-ți lumineze gândurile!…
Îi strânse amândouă mâinile, privindu-l lung în ochi, cu îndemn și căldură, ca un părinte pe un copil nesocotit. De la ușă îi mai șopti:
— Voință, Bologa!
Plutonierul salută și, îndată ce coborî Klapka, se repezi în odăiță, se uită împrejur, cercetător, înfricoșat. Pretorul îi poruncise, de repetate ori, să fie cu ochii în patru ca nu cumva prizonierul să se sinucidă. Acuma tremura să nu fi lăsat căpitanul vreo armă. Deși nu mirosi nimic suspect, zise rugător și moale:
— Să nu mă nenorociți, domnule locotenent, din suflet vă rog!… Eu fac tot ce pot și chiar mai mult, dar să nu mă nenorociți…
Apostol pricepu și zâmbi. Răspunse prin o ridicare de umeri și se lungi pe pat, obosit. Se odihni vreo zece minute, apoi începu să măsoare cu pașii odăița în lung și-n lat… Așa îl găsi pretorul, care veni, cu o servietă umflată la subsuoară, ordonând plutonierului să închidă ușa și să rămâie înlăuntru.
— Apărătorul d-tale, zise pretorul rece, grav, punând servieta pe masă, ne-a comunicat că mai ai de făcut niște declarații de mare importanță, care ar putea să modifice radical convingerea mea chiar în privința calificării faptei d-tale.
Deși nu-ți ascund că mă îndoiesc, totuși, cu permisiunea și din ordinul excelenței-sale, sunt gata să înregistrez orice ai mai avea de spus asupra…
— M-am răzgândit… Nu am de adăugat nimic! răspunse Apostol repede, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu întârzie.
Pretorul, care tocmai făcuse semn plutonierului să treacă la masă și să scrie, se întoarse brusc spre Bologa, întâi mirat, pe urmă cu o satisfacție triumfătoare:
— Eram sigur! izbucni falnic. I-am și spus căpitanului Klapka…
Parcă nu cunosc eu psihologia… vinovaților?… De altfel, nici n-ar fi demn pentru un ofițer, chiar în cazul d-tale, să recurgă la minciuni. Omul, când a săvârșit ceva, să aibă curajul răspunderii!
Apostol nu-și putu stăpâni un zâmbet auzind sfaturile pretorului și mai ales tonul marțial cu care i le spunea. Pretorul însă, mulțumit cum era, nici nu se mai uită la el și dădu să plece. Își aduse aminte c-a lăsat servieta pe masă.
— A, da, să nu uităm, zise atunci, căutând în servietă și scoțând o scrisoare: Poftim! s-a găsit de ieri la locuința dtale… probabil că ieri a sosit… Nu ți-am putut-o da până ce n-am găsit cine să mi-o traducă, fiindcă e în românește…
După ce rămase singur, Apostol desfăcu scrisoarea de la maică-sa și o citi, încet, rar, să o priceapă mai bine sau să-și încerce inima.
O citi a doua oară, și tot nu înțelese nimic. Cuvintele îi pătrundeau în creieri, fără sens, ca niște semne moarte. În vreme ce-i alunecau ochii peste rândurile negre prin minte i se plimba un singur gând, stăpânitor și tulburător: „Acuma plutesc între viață și moarte, între cer și pământ, ca omul care și-a tăiat craca de sub picioare și așteaptă să cadă fără să știe barem unde va cădea…”