— Bologa, te implor, ajută-mă! șopti Klapka, în cancelaria pretorului, transformată în sala de ședințe, înainte de-a începe dezbaterile.
Apostol avea ochii mai adânciți în cap și roșii, încercuiți cu dungi vinete, și obrajii de o paloare străvezie, în care se desenau vinele albastre șterse. Pe vârful limbii îi stăruia un gust sărat de lacrimi, iar în cerul gurii, o uscăciune necăcioasă, ca după un somn cu coșmare. În suflet însă îi sălășluia liniștea, ca o domniță cu mâinile moi și calde.
Se simțea foarte bine și se uita cu mare curiozitate împrejur, ca și cum niciodată n-ar mai fi umblat pe aici, deși odaia era ca și ieri, doar că birourile fuseseră adunate în fund spre a face loc mai larg înaintea unei singure mese lungi, învelită cu postav verde și împărțită în două, la mijloc, de o cruce albă de metal!… Apostol examină pe toți ofițerii care ședeau la masa lungă, țepeni, drepți, solemni și aproape speriați. Se bucură văzând că președintele juriului e colonelul de odinioară, cu fața colțuroasă, din tren, pe care-l întâlnise în compartimentul generalului și care îi luase apărarea…
Acuma părea mai palid, și în privire avea ceva… Pe ceilalți nu-i cunoștea nici barem din vedere, afară de locotenentul Gross, care ținea capul în jos, ca și când i-ar fi fost rușine.
Apostol se uită mai îndelung spre dânsul, vrând să-i întâlnească negreșit privirea, să-l întrebe cum se face că a primit să judece pe un camarad și să-i arate că, iată, el nu-i nici șarlatan, nici smintit, fiindcă mai bucuros a fugit decât să mai osândească…
Când își auzi numele, rostit cu glas tare, tresări, mirat: de ce strigă tocmai numele lui? Răspunse „prezent” și nu se dumeri nici când colonelul îi puse întrebări neobișnuite, ca unui străin. Totuși, fără a se gândi la ce spune, răspundea corect, se uita în ochii colonelului, își dădea seama că în clipele acestea se cântărește viața lui și auzea parcă un fâlfâit straniu de aripi care stârnea un vânt rece în sală. Dar în inimă îi picurau de undeva, neîncetat, stropi de amărăciune, din care i se răspândea în tot corpul o frică lentă, ca o caracatiță dezgustătoare. Încerca să se apere și nu putea și, din pricina aceasta, simțea că va trebui să izbucnească într-un hohot de plâns. I se părea că președintele vorbește atât de tărăgănat, că trece un secol până ce sfârșește o întrebare la care el răspunde în trei cuvinte vertiginoase.
Apoi, lângă mescioara pretorului, cineva începu să citească ceva, câteva minute, cu glas ciudat, pronunțând vorbele ciudat.
— Acum spune motivele și împrejurările dezertării! zise deodată colonelul, țeapăn, mișcând buzele ca un automat.
Bologa auzi întrebarea, strident, ca un cuțit ce cade pe o sticlă și o sparge. Și zgomotul acesta îi trezi toate gândurile și simțirile, ascuțindu-i-le ca niște brice gata să-i ciopârțească trupul și sufletul. Se uită spre fereastră și întâlni capul pretorului, mândru și încrezut, parcă el ar fi dezlegat de mult toate tainele lumii. Îl supără atâta suficiență și întoarse ochii în cealaltă parte, unde era Klapka, apărătorul, care, vrând să-l îmbărbăteze, îi făcu un semn atât de ciudat, că i se strâmbă fața, iar Apostol se cutremură și se simți îndată părăsit și singur ca într-o câmpie nemărginită, plină de mărăcini și buruieni otrăvitoare. Și totuși atunci i se stinseră toate îngrijorările și sufletul i se pătrunse de încredere mare.
— Dezertare? șopti privind cu ochii strălucitori crucea albă dinaintea președintelui.
Apoi plecă fruntea și, în tăcerea amară ce se împânzi, întrebarea lui pluti câteva momente, ca o mustrare blândă. Și iarăși răsună glasul colonelului, tremurat, parcă o mână nevăzută iar fi strâns beregata:
— Răspunde la întrebarea mea, locotenent Bologa…
Și, după o tăcere mai grea și amenințătoare, glasul urmă, tot șovăitor:
— Vina e covârșitoare, desigur, dar Curtea va asculta cu luare-aminte apărarea d-tale… Prin urmare, vorbește…
O mișcare grăbită umplu o pauză scurtă. Pe urmă țâșni, ca un glonț, glasul pretorului, revoltat, rotunjind cuvinte care se înălțau până-n tavan, se izbeau de pereți și plesneau capetele tuturor ca niște palme umede. Pe urmă glasul lui Klapka, patetic, protestând stăruitor… Și amândouă se învârteau ca două sulițe în inima lui Apostol care, nemaiputându-le răbda, murmură, fără să ridice capul:
— Mai repede, mai repede, pentru Dumnezeu…
Deși îi era gâtul uscat și în aer se încrucișau încă urmele glasurilor de adineaori, șoapta lui zbârnâi prelung în toate urechile și atrase asupra lui toate privirile, întrebătoare și nedumerite.
Urmară repede alte întrebări, din ce în ce mai aspre și mai poruncitoare, care i se înfigeau în inimă ca niște gheare ascuțite și-l strângeau de gât să-l sugrume. Când simți că se înăbușe, tresări, îngrozit, galben la față. Gulerul tunicii i se păru un laț nesuferit. Cu o smucitură disperată își rupse gulerul și strigă răgușit:
— Omorâți-mă!… Omorâți-mă!…
Gestul și strigătul lui stârniră uimire și indignare. Colonelul se sculă în picioare, cu ochii fulgerători, și bătu cu pumnul în masă, în vreme de Apostol căzu grămadă pe scaun, respirând greu, cu obrajii ca varul stins, cu privirile roșii agățate de crucea albă.
În sală se restabili curând solemnitatea și toată lumea își reluă înfățișarea gravă dinainte. Incidentul fu dezbătut calm câteva minute, apoi trecură mai departe, conform procedurii obișnuite, pe care au tulburat-o puțin zvârcolirile unei vieți. Și Apostol stătu pe scaun liniștit și nemișcat. În urechi îi susurau cuvinte și fraze care nu-l interesau deloc, căci crucea de pe masă îi turna în suflet mângâiere.
Apoi președintele rosti deodată, sever:
— Acuzatul mai are ceva de spus? Bologa auzi și înțelese întrebarea; nu se clinti însă, ca și cum n-ar fi fost vorba de el.
— Dezbaterile fiind terminate, Curtea va intra în deliberare! zise iar colonelul, supărat.
Pretorul făcu un semn și plutonierul se apropie de Apostol.
— S-a sfârșit? întrebă el, ridicându-se brusc de pe scaun, încât plutonierul se sperie. Da?… S-a sfârșit!…
Se închină foarte adânc în fața juriului și ieși afară grăbit, sprinten…