Ieșind din cabinetul judecătorului, Spiru Dăniloiu întâlni în vestibul pe Ciufu, subt paza unui sergent de poliție.
— Aoleu, domnule Spirică! răbufni servitorul plângător. Fie-vă milă de mine! Puneți o vorbă bună la domnul judecător, că m-a adus aci nu știu de ce și…
— Lasă, n-ai grijă, Ciufule! zise Spiru. Dacă nu ești vinovat, Dumnezeu o să te apere de necazuri…
— Nu sunt, domnule Spirică, păcatele mele!… Și m-a luat chiar din biserică, de lângă catafalcul domnului Ilarie, că mă pusese părintele să dau o mână de ajutor…
Spiru nu-l mai ascultă. Se simțea ostenit mai ales pentru că nu îndrăznea să se revolte. Pleca cu bănuielile judecătorului înfipte în inimă ca niște cuie. Nu-și dădea seama ce învinuiri îi aduce și unde voia să ajungă cu suspiciunile. De fapt i-a găsit vină în toate. Poate că-l crede și ucigaș.
„Hain om! E în stare să te bage în ocnă de po-mană !” se gândi dânsul coborând în sala pașilor pierduți și apoi strecurându-se afară unde aerul aspru îl reînvioră. „Dacă el crede că noi suntem niște haimanale, se înșală ! adăogă în sine mai încrezător. Că doar nici noi nu suntem de pe drumuri, să-și bată joc oricine…”.
Ciufu continuă să se plângă sergentului și să protesteze că e nevinovat până când apăru în ușă grefierul
— De ce nu spuneai, băiete, c-ați sosit? se răsti grefierul către sergentul care luase poziție. Aide, Ciufule! Treci înlăuntru!… Iar tu aștepți aci, ser-gent ! Ai înțeles?…
Judecătorul examină pe Ciufu câteva minute, fără nici un gest și nici o mișcare. Pe urmă, ca și când s-ar fi edificat, rosti:
— Mda… bine… Vino mai aproape!… Cum te cheamă?
— Mihai Ciufu, domnule judecător!
— De câți ani ești?
— Am împlinit treizeci și doi…
— Ești de mult în serviciul bisericii?
— De șase ani.
Răspunsurile servitorului erau umile, dar precise. Judecătorul, ca și când ar fi așteptat altceva, îl scrută iar un răstimp, apoi continuă prietenos:
— Ai auzit cum au fost omorâți amândoi soții Dăniloiu Ilarie…
— O, Doamne! suspină Ciufu.
— Ei bine, ucigașii trebuie găsiți cu orice preț ca să-și ia pedeapsa meritată! Toată lumea, toți oamenii de treabă sunt obligați să ajute justiția să descopere pe cei vinovați. Așa e, Ciufule?
— Așa e, domnule judecător!
— Ei, Ciufule, atunci tu ai să ne pui pe urmele tâlharilor ?
Servitorul își recăpătase toată încrederea și se simțea în siguranță. Răspunse dibuind ca omul care într-adevăr vrea să ajute:
— De, domnule judecător, despre cine o fi făp-tuit nelegiuirea nu vă pot spune nimic, că nu știu nimic… Dar să vă spun ce știu și ce am povestit aseară domnului Spirică, după cum mi-a poruncit sfinția-sa, că după spusele mele s-a dus azi-dimineață coana Vasilica și a găsit nenorocirea împlinită!
— Da, tocmai! făcu Dolga, dând din cap.
Ciufu repetă povestirea de-aseară de la Spiru Dăniloiu, în toate amănuntele, și judecătorul îl lăsă să vorbească fără a-l întrerupe. Numai când isprăvi și tăcu singur, îl întrebă candid:
— Va să zică ai fost în curtea răposaților sâmbătă, duminecă și luni… La ce oră ai fost sâmbătă? înainte ori după-amiazi?
— După, după! Cum vă spusei, după ce am tras clopotele pentru slujba de a doua zi…
— Adică după ceasul cinci… Atunci trebuie să fi fost întunerec de tot, mai ales că și viscolea?
— Nu era așa de întunerec…
— Atunci ai fost mai devreme? înainte de a trage clopotele ?
— Ba eu cred că mai întâi am tras clopotele și pe urmă…
— Nu vreau să știu ce crezi tu, băiete, ci cum a fost!… Gândește-te bine și răspunde limpede!… Curtea e întunecoasă și ziua din pricina copacilor. Acuma se înserează foarte devreme… Dealtfel pe seară, tocmai pe la cinci a început să ningă sâmbătă și viscolul s-a potolit…
— Așa trebuie să fie, domnule judecător, cum ziceți d-voastră făcu Ciufu cu un aer de recunoaștere confidențială. N-am dat importanță ceasului și de aceea…
— Poate că părintele te-a trimis înainte de prânz să-i amintești domnului Dăniloiu ca să nu uite?
— Ba nu! se îndârji servitorul. După-amiazi m-am dus !
— În sfârșit, părintele poate că are să-și amin-tească mai bine — zise judecătorul indiferent. Dumnealui are să ne spuie și cum ai plecat… și tot adevărul pe care tu vrei să-l ascunzi!
— Nu vreau să ascund nimic, domnule judecător, iertați-mă! se pripi Ciufu puțin speriat.
Dolga rămase câteva clipe pe gânduri, apoi reluă cu alt glas:
— Duminecă părintele te-a trimis din nou… Te-ai dus?
— Se poate, domnule judecător, să nu mă duc ? Dacă mi-a poruncit sfinția-sa…
Te-ai dus sau nu te-ai dus? repetă Dolga mai energic.
— M-am dus!
— Ai intrat numai în curte sau și în marchiză?
— Numai în curte. Ușa marchizei o închisesem așa că…
— Ai observat ceva deosebit față de ce fusese ieri?
— Nu.
— Nici zăpada?
— Da, zăpadă era destulă …
— Pe urmă ieri, luni, ai fost a treia oară?
— A treia oară.
— Și iar ai intrat în curte și ai pătruns până unde?
— Până la marchiză, domnule judecător. Numai până la marchiză. Și dacă am văzut că tot nu răspunde nimeni…
— Nu ți-ai închipuit că s-o fi întâmplat ceva?
— Ba mi-am închipuit din prima zi, domnule judecător, dar n-am cutezat să spun nimica. De ce să iasă de la mine vorbe urâte?
— Și nici ieri n-ai observat nimic deosebit în curte ?
— N-am observat nimic, domnule judecător, nimic.
— Zăpada era tot așa, neumblată ?
— Tot așa…
— Pe unde ai intrat în curte?
— Pe portiță, domnule judecător.
— Potecă era prin zăpadă ?
— De unde să fie…
— Dar urme de pași ?
— Erau ale mele, de duminecă…
— Sigur ?
— Vai de mine, domnule judecător, s-ar putea să nu fiu sigur? Dacă am intrat, cum să nu fi rămas urme!
Judecătorul Dolga se oprise în fața lui și arunca întrebările repede, ca niște mingi pe care Ciufu urma să le prindă instantaneu. Acuma însă se retrase doi pași și zise rar, răspicat:
— Și totuși, d-na Dăniloiu, când a intrat azi-dimineață cu servitoarea, n-a găsit nici o urmă în zăpadă !… Portița nu fusese deschisă de când a nins, încât abia a putut răzbi în curte… Cum explici d-ta asta?
— De, domnule judecător, bâlbâi Ciufu. Mă mir… Că doar eu am intrat și duminecă și luni…
— Atunci poate că minte d-na Dăniloiu, Ciufule? zise judecătorul. Ori d-ta n-ai mai dat deloc pe acolo nici duminecă și nici luni?
— Iertați-mă, domnule judecător, dar…
— Ei, haide, scurt și cinstit: ai dat ori n-ai dat?
— Domnule judecător, vă rog din suflet să mă credeți…
— Va să zică n-ai mai dat pe acolo de sâmbătă când…?
— Ba am dat — zise Ciufu repede, întrerupând. Jur pe sfânta cruce, domnule judecător! Am fost până la poartă și duminecă, și luni, dar mi-a fost urât să mai intru în curte…
— De ce urât, ziua-n amiază mare? stărui Dolga.
— Mi-a rămas de sâmbătă o spaimă în inimă… Poate din pricina tăcerii și a pustietății, nu știu… Aveam parcă o presimțire rea și mi-a fost frică să mai intru…
Ciufu mai bolborosi câteva cuvinte, din ce în ce mai încurcat și mai domol, uitându-se în ochii iro-nici ai judecătorului ca un șoarece în ochii pisicii. Dolga se mulțumea să-l privească. Se făcu o tăcere. Grefierul, pe scaun, alături, cu condeiul la ureche, se uita la Ciufu, placid, ca și când nimic n-ar fi fost în stare să-i tulbure liniștea.
— Când ai mințit, Ciufule? întrebă deodată judecătorul puțin batjocoritor, dar numai în glas. Adineaori când ai spus că n-ai intrat sâmbătă în casă, ori când spuneai că ai intrat în curte duminecă și luni?
— În casă n-am intrat, domnule judecător! se închină deodată servitorul plângător. Jur pe ce am mai sfânt în lume, domnule judecător! Jur pe mormântul mamei mele!
— Eu vreau să te cred, Ciufule—spuse Dolga întorcând spatele. Dar nu mai știu ce să cred… Dacă încerci să mă prostești spunând că n-ai mai intrat în curte pentru că ți-a fost urât? Bărbat în toată firea să nu intre ziua în curtea unor oameni cumsecade din pricina urâtului? Cine să creadă așa ceva? Uite, colea pe domnul grefier… întreabă-l dacă poate crede!
Grefierul tresări, dovedind că era cu gândul aiurea. Pe urmă surâse în semn că a înțeles gluma șefului. Ciufu însă parcă stătea pe jăratec. Fața i se strâmbase, iar gura rămasă deschisă bâlbâia în neștire:
— Nu-s vinovat, domnule judecător… Jur, domnule judecător…
— Eu n-am spus că ești vinovat —urmă Dolga. Nu știu dacă ești ori nu ești. Dar mincinos, da, ești, Ciufule! Adevărat?
— Iertați-mă, domnule judecător — murmură servitorul într-una.
— Deocamdată m-ai mințit!… Dacă n-ai intrat duminecă și luni în curte, înseamnă că știai ceva de sâmbătă, fie că ai văzut ceva, fie că ai făcut ceva în casă!
Așteptă câteva clipe o confirmare, Ciufu începuse a-și frânge mâinile.
— Va să zică așa stăm, Ciufule! reluă Dolga mai înviorat. Uite, nu te arestez că poate într-adevăr nu ești vinovat!… îți dau răgaz să te gândești, să chibzuiești și să-mi mărturisești adevărul. Ai înțeles, băiete?
Îngrozit deodată, parcă subt o apăsare cumplită, servitorul căzu în genunchi, bâiguind înecat în lacrimi:
— Domnule judecător, fie-vă milă, nu-s vinovat…
— Destul! strigă deodată judecătorul. Mie să nu-mi faci teatru!… (Apoi către grefier, cu același ton sever:) rămâne la dispoziția noastră!… Trimite-l subt pază la poliție! Să fie ținut la secret ca să nu comunice cu nimeni!
— Da, domnule jude! zise flasc grefierul.