Spiru Dăniloiu avea un mare magazin de coloniale în gura pieții din vale, într-o poziție minunată, lângă podul drumului de fier, încât concentra clientela și din piața de legume, și din piața de cereale și de chiristigie până la oborul de vite. Magazinul de fierărie de alături, cel mai mare din Pitești și împrejurimi, a fost al lui Ilarie, frate-său, care l-a ținut peste treizeci de ani și, când s-a retras din afaceri, l-a vândut unor ardeleni, actualii proprietari.
Când văzu pe Solomia intrând în prăvălie, Spiru înțelese că s-a împlinit ceea ce a bănuit dânsul aseară după ce l-a tras nevastă-sa și i s-au risipit gândurile de boală. A stat de vorbă până adineaori cu unii vecini și clienți despre Ilarie și cu toți erau de acord că trebuie să i se fi întâmplat ceva, nimeni însă neîndrăznind a preciza nenorocirea din delicatețe pentru dânsul.
— Nu mai spune nimica! întâmpină pe servitoare din dosul tejghelei! Am văzut după mutra ta, tot!… Doar atâta: amândoi ?
— D-apoi eu n-am fost înăuntru — zise Solomia simplu — și n-am văzut, dar cucoana i-a văzut pe amândoi…
— Săracii, săracii de ei! oftă Spiru Dăniloiu, sculându-se ca și când ar fi vrut să se ferească de o încercare de amețeală.
În magazin nu se aflau decât vânzătorii și un preot de la țară cu preoteasa care alegeau și se tocmeau me-reu de un ceas fără a fi cumpărat încă nimica. în vreme ce Solomia totuși îi povestea ce-a descoperit doamna și cum a trimis-o să-l cheme, Spiru își aduse iar aminte de soră-sa Aretia la care se gândise și azi-noapte că ar fi trebuit s-o înștiințeze. Aretia era cu vreo zece ani mai tânără și certată cu amândoi frații, socotindu-se nedreptățită și înșelată de ei încă de la împărțirea moș-tenirii părintești. Măritată cu un cărturar, cu ajutorul de grefier Pascal Delulescu, azi pensionar, se credea superioară fraților rămași negustori, deși, partea ei de avere risipindu-și-o demult, a suferit și suferea multă și amară mizerie. Băiatul ei Romulus, cu care au cheltuit și ce n-au avut, după ce și-a luat o vagă licență în drept, ducea prin București, ca publicist și avocat fără clienți, un trai cam la fel cu părinții lui,, sărăcie lucie. Fiindcă unchiul Ilarie n-avea copii, ultima speranță a publicistului devenise moștenirea ce-i va reveni cândva și care-i va consolida situația…
— Bine, Solomie, am să mă duc îndată! spuse Spiru cu un glas încărcat de o tristețe pe care nici n-o ascundea și nici n-o exagera. Tu însă te repezi până la domnul Pascal, la cumnatul meu — știi unde șade? pe bulevard, tocmai spre gară — și să le povestești și lor ce s-a întâmplat ca să meargă și dumnealor, dacă vor, să fie de față când va sosi parchetul… Ai înțeles, fetițo? …Pe urmă tu pleci acasă, înțelegi?… Vezi, să ai grije de toate și, dacă cucoana întârzie, să fie gata mâncarea și masa pusă !
După ce Solomia porni mai departe, Spiru se crezu obligat să povestească și băieților, măcar în trei cuvinte, ce nenorocire a dat peste dânsul, mai ales că Gogu, locțiitorul, trăsese cu urechea și auzise câte ceva. Mira-rea și indignarea personalului îi făcură bine încât plecă mai potolit, cu toate că tristețea îi aburea încă sufletul.
Trecu prin piața de legume, goală de când a dat zăpada, și ajunse în halele de carne. Măcelarul Mitică Ionescu, vecinul lui Ilarie, îl zări și-i aținu calea:
— Va să zică e adevărat, Spirică?… I-a omorât?… îmi spuse adineaori veterinarul Haralambie… Parcă nici să nu crezi!… Hala fierbe de mânie… O tâlhărie ca asta în plin centru al orașului! Mâine poimâine o să dea și peste noi tâlharii!… Lumea zice că trebuie să fie oameni care cunosc bine locurile și împrejurările. Așa cred și eu, dar ca să fie tocmai feciorul lui Pascal, cum spune lumea, nu cred!…
— Cine spune, Mitică? se minună Dăniloiu. Noi nici nu i-am văzut, nici poliția n-a sosit, și lumea știe cine i-a omorât?… Și tocmai nepotul!… Doamne, tare-i rea și necruțătoare lumea asta, zău, Mitică !
— Ce-i drept, interes numai nepotul avea să fie omorâți — zise măcelarul puțin jenat, căci de fapt el a avut întâi părerea aceasta. Dar, la urma urmelor, cine poate să știe, Spirică ? Poate să fie alții, dar tot dintre cunoscuți sau dintre neamuri…
Pe strada mare îl mai opriră vreo doi prieteni negus-tori care voiau amănunte, iar în colțul băcăniei Steriade avocatul Trandafirescu, mic, gras, rotund, jovial:
— Ce-i asta, nene Spirache?… Văzui la tribunal pe coana Vasilica și m-am îngrozit ce mi-a povestit!… Așa am ajuns, domnule, să ne omoare tâlharii ziua-n amiaza mare?
Voia să pară îndurerat și revoltat, și nu izbutea din pricina glasului care păstra o nuanță jovială. Și Tran-dafirescu se interesa cine să fie ucigașii. La tribunal au și început să circule fel de fel de presupuneri: ba c-o fi Romulus Delulescu, care numai sâmbătă (tocmai sâmbătă!) a plecat din Pitești, ba cine știe ce slugă care cunoștea locurile unde își ascundeau bătrânii aurul (se povestea că, pentru mai mare siguranță, nu strângeau decât galbeni), ba vreun spărgător de meserie de la București în colaborare cu vreun găinar local care să-i fi servit de călăuză, ba unii acuzau direct pe Dică Secuianu care se hărțuia de multă vreme cu bătrânul Ilarie și-l amenința…
Acuma Spiru socoti că trebuie să grăbească pașii. Peste tristețea care-i stăruia în inimă, începea să se înfiltreze teama că Aretia va sosi mai curând ca dânsul și va dosi toate obiectele de valoare, bani și bijuterii, înainte de venirea autorităților, păgubindu-l astfel și pe el, dar mai ales pe unica-i odraslă, Filofteia, măritată cu căpitanul Vasilescu, în garnizoană tocmai la Sighetul Maramureșului…
În jurul sergentului se adunase un grup de curioși, mai cu seamă servitori, așteptând sosirea poliției în speranța că atunci vor putea vedea ceva ce nu s-a mai văzut de când lumea.
— A fost cineva pe-aici, Lache? întrebă Spiru repede. Nu?… Foarte bine. Trebuie să pice din moment în moment cineva de la parchet, că tot orașul a început să urle despre crima asta nemaipomenită…
Sergentul deschise servil portița, iar lumea se dădu respectuos la o parte ca să treacă fratele victimei. Dăniloiu avu totuși o tresărire când deschise marchiza și îndeosebi ușa antreului. Aerul greu îl sufoca. Descoperi cele două cadavre, clătină din cap în semn de durere, pe urmă se duse la scrinul dintre ferestre, scoase dintr-un sertar o cutiuță albastră și o strecură în buzunar. N-apucă însă bine să închidă sertarul, când niște bocete în curte vestiră apropierea Aretiei, însoțită de Pascal.
„Cinci minute dacă mai întârziam, rămâneam cu buza umflată ! se gândi dânsul netezindu-și buzunarele.”
Aretia năvăli în casă plângând cu hohote. Era o femeie voinică, energică, bărbătoasă, cu prea puține urme din frumusețea despre care se povestea că ar fi avut-o în tinerețe. Soțul ei, Pascal, slab, înalt și supt la corp și la față, cu mustăți îngrijite sure și o privire umilă, părea o slugă credincioasă și supusă întru toate. Plânsetele fără lacrimi voiau să dovedească lumii străine jalea Aretiei. De fapt nu mai vorbea de câțiva ani cu Ilarie, iar în casa asta a lor n-a intrat și mai de mult. Doar Romulus, în urma unui consiliu de familie, s-a împăcat acum doi ani și venea pe la dânșii totdeauna și mai în fiece zi când era prin Pitești. Certată era dealtfel și cu celălalt frate, cu Spiru, dar de vorbit vorbeau când se întâlneau, mai ales în case străine.
În clipa când Aretia dădu cu ochii de Spiru, în antreu, plânsul i se sugrumă în gât.
— Aoleu, aici erai? zise pe urmă batjocoritor. Ai alergat să culegi înaintea noastră ce-o fi mai bun?,.. Nu vă mai satură Dumnezeu, Spirică nene, nici când vedeți cum vă bate!…
— Lasă, Aretio—interveni Pascal rușinat și înfricoșat ca nu cumva să se aprindă cearta tocmai în casa morților.
— Tu să nu te amesteci, Pascale, că mă enervezi mai rău — se înfurie deodată Aretia. Eu îi cunosc mai bine și știu până unde merge lăcomia lor. Au și bani și bogății și de toate, dar nu s-ar da în lături să ne fure partea noastră și aici, cum mi-au furat odinioară moștenirea de la părinți…
Spiru, cu căciula în mână, stătea liniștit, uitându-se la Aretia aproape cu compătimire. Abia într-un târziu ripostă, fără supărare:
— Nici nu te-ai uitat încă să vezi dacă au murit cu adevărat și te cerți pe moștenire, surioară dragă…
Liniștea lui o liniști și pe ea pentru o clipă. Spiru, profitând de reculegerea Aretiei, se închină ceremonios și ieși demn afară…
— Văzuși? El pleacă cu buzunarele doldora, iar d-ta mă potolești să nu-l ocăresc ! izbucni Aretia mânioasă către soțul ei. când îți spun eu că ești un bleg…
In clipa aceasta zări, vârât aproape subt pat, cada-vrul fratelui ei Ilarie și avu o zguduire fără voie, încât numaidecât își făcu cruce, murmurând speriată:
— Doamne iartă-mă și iartă-ne pe toți, Doamne !… Săracul nenea Ilarie, cum s-o fi chinuit el, săracul!… Dar țața Mița unde-o fi…
Peste vreun sfert de oră primul-procuror Constantin Negel pătrundea în antreu, însoțit de noul judecător de instrucție Aurel Dolga, de medicul Vasile Popescu, de un comisar de poliție și de Spiru Dăniloiu. Ușa marchizei o lăsară mare, deschisă, de asemenea și pe a antreului ca să se aerisească odăile, deși din pricina frigului cadavrele nu intraseră în descompunere cum bănuise șeful parchetului.
— Ce faci acolo, madam Delulescu ? strigă primul procuror sever, găsind-o tocmai cu mâinile în dulapul cu rufărie din care o bună parte o îngrămădise într-un coș de nuiele găsit undeva. Nu știi că nu e voie să te atingi de nimic și nici să înstrăinezi vreun obiect până ce nu se stabilesc drepturile?… îmi pare rău!…
Delulescu ar fi putut să-ți atragă atenția, că doar în tribunal și-a cheltuit viața… Să pui, te rog, imediat la loc tot ce ai ridicat! Te rog !… Nu încep ancheta până ce nu așezi toate cum au fost!… Da ce, asta e glumă? O crimă atât de odioasă?…
Glasul și mai cu seamă înfățișarea gravă a primului procuror — altfel un cunoscut și iubit om blajin și chiar rudă de departe cu Deluleștii prin soția sa — impresionară atât de mult pe Aretia că nu îndrăzni să riposteze, cum îi era obiceiul, decât prin niște mormăieli nearticulate, ci începu să tocmească la loc rufăria pe care o alesese.
Trecură câteva minute într-o tăcere întreruptă doar de mișcările d-nei Delulescu. Apoi se auziră niște pași grăbiți și în sfârșit apăru, gâfâind, asudat, polițaiul ora-șului, un bătrânel simpatic, cu o bărbuță tunsă îngrijit, cu o înfățișare generală jovială.
— Salut, domnule prim-procuror! făcu dânsul puțin jenat. Am întârziat pentru că iar n-a venit idiotul de sergent să mă scoale… Rog să fiu scuzat, domnule prim-procuror!
— Nu face nimic, nene Tudorică! surâse Negel întinzându-i mâna în semn de adevărată absolvire.
Primul-procuror ca și ceilalți știau foarte bine că polițaiul Tudor Ploscaru, burlac și cam chefliu, petrece toate nopțile prin diferite localuri de noapte, pasămi-te inspectând, și că de aceea se scoală totdeauna târziu, fără a păgubi însă serviciul, fiindcă serviciul merge mai bine fără dânsul, care mai mult încurcă lumea. Era de neam bun și tolerat de toate guvernele din motive de caritate publică.
— Ce crimă oribilă, domnilor ! zise polițaiul cu poftă de vorbă. Am început să ne civilizăm și să luăm alură de oraș mare, dacă ne-am pornit pe astfel de crime !
După o mică pauză și pentru că toată lumea tăcea, polițaiul continuă cu glas împletit din ironie și compă-timire:
— Dică Secuianu, de câte ori vorbea de bietul Ilarie Dăniloiu, se mira cum de nu se găsește cineva să-i sucească gatul, să scape lumea de un zgârcit odios !… Dică glumea, firește, dar uite că s-a găsit cine să-i împlinească dorința!…