— Salut! strigă familiar Dică Secuianu, intrând în cabinetul judecătorului, urmat de grefierul care stătuse pe-afară cât a fost primul-procuror înlăuntru.
Își lăsase în vestibul șoșonii, blana și căciula de lutru. Se apropie de birou cu mâna întinsă, încât Dolga trebui să i-o strângă. Se cunoșteau și din familii, și de la unele petreceri. Secuianu l-a tutuit din prima zi, cum tutuia pe toată lumea. Judecătorul, din timiditate și din prudență, a continuat să-l domnească… Era de statură mijlocie, bine legat, vânjos, cu umerii largi, capul rotund, cam roșcovan la față ca și la păr, tuns scurt ca un neamț, puțin buhăit din pricina băuturii și a nopților nedormite, cu niște ochi albaștri-oțel, mici și obosiți, parcă veșnic în suferință de somn, totuși cu străfulgerări de energie din când în când. Părea greoi și trecut pentru cei treizeci și șase de ani. Tatăl său a fost o glorie a baroului argeșan. A murit timpuriu, pe când Dică termina liceul, lăsând o avere destul de importantă pentru împrejurările locale, mai ales că și soția sa, Cezarina, sora mai mare a actualului prim-președinte Măinescu, a avut zestrea ei. Cezarina a fost o mamă prea blândă pentru un băiat ca Dică L-a răsfățat și l-a lăsat în voia lui, iar el s-a adâncit din ce în ce în viața ușoară de petreceri și trândăvie, Cu chiu și vai a luat o licență în drept tocmai la Iași; dar în barou nu s-a înscris, pentru că i-a repugnat începutul firesc de trepăduș de tribunal. în schimb a ajuns curând un stâlp al localurilor de petreceri, întâi, un răstimp la București (cât a avut bani mai mulți) pe urmă la Pitești și în toate orășelele dimprejur, începând cu Găeștii și Curtea de Argeș, trecând prin Câmpulung, Târgoviște, Slatina și sfârșind cu Craiova. Reședința o păstra însă la Pitești unde maică-sa a rămas în cele din urmă numai cu casa din strada Speranței, fiind silită la bătrânețe să închirieze două camere mobilate, pentru traiul de toate zilele. Dică reușise să devie o celebritate piteșteană. Simpatic și vorbăreț, spiritual după gusturile piteștene, dansator neobosit, cunoscând toate cântecele populare mai bine ca lăutarii înșiși, precum, și pe cele moderne lansate prin teatrele de reviste, cântând din gură deopotrivă ca și la vioară, era un mosafir deosebit de prețuit la toate ceaiurile cu prelungire, la nunti și botezuri în familiile bune din Pitești. mândru de originea lui, de gloria tatălui său, avea un dispreț neascuns față de mitocanii cu avere care i se părea că acaparează viața socială piteșteană. Pe măsură ce sărăcia se făcea mai batjocoritoare, se lăuda mai mult cu ceea ce a avut sau ar fi putut deveni. Simțea că e idolul lăutarilor, al cârciumarilor și șantanurilor și al tuturor tinerilor care debutau în viața de petreceri, iar asta îl măgulea, fără să bage de seamă că tovarășii de chefuri se cumințeau repede și. că numai el rămânea mereu același.
— M-ai chemat, onorate domn? zise Dică Se-cuianu puțin ironic, așezându-se pe scaun fără a aștepta invitația judecătorului încurcat. Dacă venea băiatul cu un ceas mai târziu, nu mă găsea, că tocmai mă pregăteam să plec la Argeș, unde…
— Atât mai bine! întrerupse deodată Dolga mușcându-și buza, părându-i-se că atitudinea aceasta îi scade autoritatea. Altfel poate ar fi trebuit să…
— Să mă aduci cu poliția? Nu? făcu Dică mai mult batjocoritor decât sfidător. Și pentru ce, rogu-te? Am săvârșit vreo crimă? Am călcat vreo lege?
Judecătorul stătea tot în picioare și-l privea, silindu-se să-și păstreze calmul și astfel să dobândească ascendența necesară. Zise politicos și demn:
— Domnule Secuianu, te rog să ai răbdare ! Eu aici îmi fac datoria ! sunt pus să fac o cercetare pe-nibilă, cu răspunderi grave… Au fost uciși doi bătrâni, vecinii d-tale. Știi, firește. Crima nu poate rămânea nesancționată. Ești obligat și d-ta, ca toată lumea, să ne dai concursul ca să descoperim pe autorii crimei!
Secuianu, aproape împotriva voinței sale, se po-meni impresionat nu atât de cuvintele, cât de înfă-țișarea austeră a judecătorului și de tonul lui convins. Reluă mai potolit, cu glasul încă morocănos:
— Despre omorârea vecinilor mei nu pot să-ți spun părerea ce o am, cel puțin aici. Poate că ai auzit-o că în orașul ăsta merge vorba rea ca gândul…
— Te rog să nu-mi repeți părerea! zise Dolga. Nu vreau s-o aud!… Mi-e teamă că ar trebui să-ți dresez proces-verbal pentru glorificare de crimă!
— Așa e! aprobă Secuianu. De aceea mă mir că am mai fost citat…
— Totuși am putea eventual preciza, cu ajutorul d-tale, unele lucruri… De pildă momentul comiterii crimei!… Medicul legist a opinat că bătrânii ar fi fost omorâți sâmbătă. Din datele de până acuma s-ar părea că într-adevăr sâmbătă s-a întâmplat nenorocirea. Ar avea însă mare importanță dacă am dobândi o precizare mai categorică. Din cauza aceasta m-am gândit la vecini… Nu pot fi uciși doi oameni fără să scape un țipăt sau măcar un zgomot care să atragă atenția vecinilor. D-ta erai acasă sâmbătă?
— Cred că da, dar…
— Știu, dormeai înainte de amiazi, ca totdeauna… Da! Totuși poate că servitorii au auzit sau au văzut ceva suspect?…
— N-am idee, dar nu cred… Ai văzut, casa noastră are o curte largă spre casa lor, mărginită de un zid înalt, peste care nu se poate privi dincolo. Așa că nu e verosimil să fi putut observa ceva servitorii noștri, deși nu i-am întrebat…
— Nu s-a vorbit zilele acestea la d-voastră despre crima care a răscolit tot orașul?
— Despre servitori nu pot spune nimic. N-am obiceiul să țin sfat cu ei. Mama însă a plâns destul, deși oamenii aceia nu meritau lacrimile ei.
— D-ta știai că ordonanța ofițerului care șade la d-voastră făcea servicii domestice la Ilarie Dăniloiu?
— Cum nu. De ani de zile toate muncile grele și le-au făcut cu servitorii altora, mai ales cu ai noștri, chiar după ce am rupt orice legături cu hodorogii… Pardon!.. când nu puteau ai noștri, se milogea la părintele Tănăsescu. La ei am cunoscut și eu pe Ciufu, pe care, în treacăt, cred că degeaba l-ai arestat… O fi mincinos și lăudăros, dar nu e capabil de crimă, în primul rând pentru că e fricos…
— Se poate! întrerupse judecătorul Dealtfel mi s-a spus că e credincios, chiar foarte credincios față de cei pe care-i slujește…
— Asta cel mult popa o spune! râse Secuianu. Trebuie să fie foarte afectat că i-ai sechestrat bună-tatea de slugă.
Dolga ezita și-și ascundea ezitarea subt o politețe din ce în ce mai mare față de Secuianu. îi era teamă să nu simtă ce căuta și unde vrea să ajungă cu întrebările înadins anodine.
— Nu mă miră — zise judecătorul O slugă bună e un tovarăș prețios în toate întreprinderile serioase.
— Dezghețat este Ciufu, deși unii spun că e prost, de pildă chiar Romulus Delulescu—făcu Secuianu cu îngâmfare de triumfător, având impresia că a pus la locul lui pe Dolga. Eu, când am ceva important, pe Ciufu îl însărcinez, nu pe Iacob, adică ordonanța…
— Și totuși și domnul Delulescu se servea de Ciufu când avea nevoie — urmă Dolga.
— Mai puțin, căci el nu șade mereu la Pitești — zise Dică. Poate în vremea din urmă, de când s-a împăcat cu bătrânii și venea deseori pe la ei, să-l fi întrebuințat mai des, dar tot pe seama lor și din pricina lor și ca să-i servească pe dânșii…
— Fiindcă veni vorba de domnul Delulescu, v-ați întâlnit sâmbătă împreună? întrebă deodată judecătorul foarte natural. Părinții dumnealui mi-au spus cum a scăpat acceleratul de dimineață…
Dică Secuianu plecă într-o ureche capul și rămase așa, cu o privire disprețuitoare, ca și când l-ar fi cântărit; apoi răspunse râzând cu superioritate:
— Ce te îndreptățește pe d-ta, domnule… jude-cător de instrucție, să te crezi mai deștept ca mine sau să mă crezi pe mine mai prost ca d-ta?
— Domnule Secuianu! protestă Dolga. Nu-ți permit astfel de…
— Permiteți, nu permiteți, puțin îmi pasă! zise Dică iarăși cu superioritate. îți închipui poate că am venit aci ca să-ți exerciți asupra mea agerimea minții d-tale? Am răspuns, domnule, la chemarea justiției, dar te rog să nu încerci a mă prinde pe mine în rețeaua d-tale de abilități!
— Domnule, mă silești să-ți atrag atenția că datorești deferență justiției! făcu solemn judecătorul.
— Deferență pentru deferență — ripostă Secuianu, cu glas ridicat.
— Te previn, domnule, că orice lipsă de deferență va avea urmări pe loc! declară Dolga devenind palid. D-ta confunzi acest cabinet cu alte localuri! Sau poate te bizui pe anume legături… Eu sunt aici suveran în conducerea și efectuarea instrucției și nu voi permite nimănui să-mi zădărnicească opera de ecarisaj social!
Dică Secuianu se ridicase în picioare parcă ar fi vrut să părăsească biroul. Ochii mici aveau scăpărări de ură. O tăcere aspră stăpâni câteva clipe. Pe când cei doi încrucișau privirile dârze, grefierul la masă se făcuse mic de tot, băgase capul între umeri și nici nu cuteza să ridice ochii.
— Pe mine nimeni și nimic nu mă poate abate de la împlinirea datoriei! continuă judecătorul. Și mai ales nimeni nu mă poate intimida ca să renunț la anume cercetări!
— Iar eu sunt om cinstit, domnule! Să știi bine asta! zise Dică aproape înăbușit de mânie.
— Nu sunt chemat să examinez cinstea și corectitudinea nimănui! răspunse Dolga mereu sever. Mă interesează numai fapte, date și dovezi Calificările le dau alții…
— Dar în definitiv ce dorești de la mine, domnule judecător? strigă indignat Secuianu. întreabă direct, fără ocoliri! Și voi răspunde la fel! Eu n-am nimic de ascuns și n-am obiceiul să mint!
— Am întrebat: te-ai întâlnit sâmbătă dimineață cu Romulus Delulescu? Se poate ceva mai clar? zise judecătorul mai calm; apoi, deoarece Secuianu res-pira profund ca să-și domolească nervii, adaogă cu amabilitate oficială: Te rog ia loc și răspunde! Dacă vrei firește. Poți să refuzi a răspunde, dacă…
După o scurtă pauză, Dică Secuianu răspunse:
— Da, m-am întâlnit sâmbătă dimineața cu De-lulescu.
— Ai vrea să precizezi?… La ce oră?
— Cam unsprezece… așa cred… M-a sculat din somn…
— A avut să-ți comunice ceva important și urgent?
— Pentru el era important și urgent, pentru mine numai plicticos.
— N-ai vrea să precizezi despre ce a fost vorba?
— Cu toate că e ceva intim, ca să nu ți se para că vreau să sabotez instrucția, iată, precizez: a venit să mă roage să-l învăț unde ar putea să schimbe grabnic cincizeci de dolari. Mi-a spus că a primit în ajunul plecării, adică vineri, o sumă de dolari de la unchiul său.
— Când ți-a spus aceasta, domnule Secuianu?
— Atunci, sâmbătă dimineața, când m-a sculat din somn.
— Dar vineri nu v-ați întâlnit?… Serile erați tot dea una împreună, dacă nu mă înșel?…
— Am fost într-adevăr împreună și vineri seara, dar nu mi-a mărturisit. Poate ca să nu-l ademenesc să facem un chef și să risipească banii. ..
— Da, perfect — zise judecătorul. Pe urmă te-ai sculat și…
— Nu, mi-a fost lene să mă scol, căci mă culca-sem abia la șapte dimineața și eram frânt de somn — răspunse Secuianu liniștit. Voia să schimbe dolarii și m-a rugat să-l ajut. Dacă s-ar fi dus Romulus chiar la omul meu și în numele meu, jidanul ar fi bănuit că sunt banii lui. Pe cine să trimitem? mi-am zis cu ochii închiși, ca să nu mă trezesc de tot. Iacob, ordonanța chiriașului nostru, e un tont, nici străzile nu le știe bine… Atunci mi-am adus aminte de Ciufu, pe care l-am mai întrebuințat în chestii d-astea delicate de bani, adică mai mult împrumuturi Am poruncit lui Iacob să cheme pe Ciufu, iar între timp am mâzgălit pe o carte de vizită câteva cuvinte pentru Lieberman… Ciufu a venit imediat și într-adevăr a făcut treabă bună, ca totdeauna. Peste jumătate de oră s-a întors cu aproape zece mii de lei. Jidanul a fost serviabil și mi-a făcut schimbul cel mai favorabil… Romulus a așteptat la mine, adică m-a păzit, fiindcă eu am adormit iarăși și numai ca prin vis îmi amintesc de sosirea lui Ciufu cu banii și de mulțumirile prietenului…
— Ordonanța cum spuneai că se numește?
— Iacob și nu mai știu cum, mi se pare Cociorva!
Judecătorul așteptă un minut, uitându-se numai cu coada ochiului la Secuianu care părea istovit, li zise apoi cu o mică ironie:
— Iți mulțumesc, domnule Secuianu… Cum vezi, nu era nevoie de enervare. Nu ți-am cerut nimic nedelicat…
— Tonul face muzica, onorate domn — mormăi Dică amintindu-și supărarea și gata iar să se înfurie.
— Dar urechea o interpretează greșit, când nu e muzicală — răspunse Dolga zâmbind. Duhovnicul, medicul și judecătorul nu pot ofensa, căci ei nu caută decât adevărul. De aceea am să-ți mai cer o lămurire in legătură cu Ilarie Dăniloiu. Pentru că a fost vorba de dolari… Mi s-a spus că răposatul a avut mania să tezaurizeze dolari și în general valută grea… Cineva mi-a precizat chiar că poseda un portofel anume în care ținea numai banii străini. când am descins în casa crimei n-am găsit nici urmă de portofel, nici de bani străini… D-ta ai fost odinioară foarte intim cu bătrânul Se vorbea că te va face moștenitor universal și unic, că ți-a și făcut un testament… Ce crezi despre afacerea cu banii străini și cu portofelul? Că a avut dolari, mi-ai confirmat d-ta însuți….
— Mi-e penibil, adică mai mult mă dezgustă să vorbesc despre bătrânul Dăniloiu — zise Dică într-adevăr plictisit. Eu unul nu-l iert nici după moarte, declar sus și tare! Am motivele mele!… C-a fost avar fără pereche și a adunat avere multă, nu mai încape discuție. A trăit ca un animal, cum să nu adune! Ceva precis însă în privința averii lui nu știu, iar cine spune că știe, minte. Intimitatea cu moșul se oprea net în preajma banilor. Se ferea și de umbra lui… Ce-a mai făcut pe urmă, ar putea să te lămurească Romulus Delulescu, firește relativ, că nici cu el n-a avut intimități de bani, afară de cadoul cu dolarii din care se vede c ă i s-a tras și moartea… Eu de aproape trei ani i-am întors spatele. Dar îmi aduc aminte că, într-adevăr, l-am surprins odată cu un portofel mare, vechi, soios, doldora probabil de bancnote; habar n-am dacă erau hârtii străine sau românești. Cumpăra și pe-atunci bani .străini, când i se ofereau ocazii foarte avantajoase, dar știu de-asemenea că și vindea, ceea ce înseamnă că făcea negoț, nu tezaurizare…
— Da, într-adevăr — observă judecătorul .pe gânduri. Și totuși protofelul a dispărut! Dacă era gol de ce ar fi dispărut? Afară dacă bătrânul nu l-o f aruncat când s-a învechit prea tare…
— Ilarie Dăniloiu să arunce ceva? Ooh! Cred ca in viața lui n-a aruncat nimic, nici un petec de hârtie… Cel mult l-o fi vândut!
— În sfârșit…
Dolga își curmă brusc vorba. Secuianu observă și iar se ofensă:
— De ce te-ai oprit? Ai vreo îndoială?,.. Ți-am spus că mă jicnesc cuvintele și gesturile în doi peri. sunt om franc și…
— Era să-ți pun o întrebare fără legătură directă cu ancheta, de ordin personal — zise judecătorul aproape scuzându-se. Voiam să te întreb ce motive ai de nu-l poți ierta pe Ilarie Dăniloiu nici după o moarte atât de crâncenă? Dar mi-am dat seama că întrebarea ar putea să-ți răscolească amintiri penibile și…
— Adevărat, mai mult decât penibile! murmură Dică. Sunt lucruri care nu mă interesează decât pe mine. Afară de mama nici nu le-am spus nimănui Ei a trebuit să-i explic de ce Ilarie Dăniloiu, pe care tatăl meu l-a sprijinit mult odinioară, nu merită nici să fie scuipat. Pentru ceilalți n-avea nici o importanță. Față de străini mă răcoream înjurându-l birjărește, singurul fel care era pe înțelesul lui, știind că se vor găsi destui care-i vor raporta cuvânt cu cuvânt toate sudălmile…
Tăcu abătut, amărât, ca și când amintirea l-ar fi îndurerat în străfunduri. Apoi deodată se întoarse spre grefierul cu condeiul în mână și-i zise aspru, ca unui servitor:
— Aide, lasă-mă singur cu dumnealui …. Vreau să-i vorbesc în particular!
Grefierul aruncă o privire spre Dolga, întrebătoare și înfricoșată, dar, fără să aștepte aprobarea lui, se sculă și ieși repede, ca un câine cu coada între picioare.
— Nu te supăra că l-am dat afară — zise confidențial Dică. D-ta m-ai stârnit și acuma simt nevoia sa mă răcoresc. Altfel m-aș înăbuși…
Surprins, judecătorul Dolga rămase privindu-l cu nerăbdare și emoție. înainte de a mai spune el ceva, Secuianu continuă:
— Îmi plac oamenii întregi, chiar dacă mă sâcâie!… De aceea mi-ai inspirat încredere, indiferent dacă eu nu-ți inspir d-tale…
— Cu toate astea…
— Nu, nu, știu… Indiferent!… In clipa asta am nevoie de d-ta! Mâine poate o să-mi pară rău… Acuma însă am să-ți mărturisesc tot, absolut tot…
Dolga își stăpâni o tresărire nervoasă ca în așteptarea neprevăzutului. Nu mai zise nimic de teamă să nu-i turbure hotărârea. Dealtfel Secuianu continuă fără să-i privească, vorbind parcă mai mult pentru sine și pentru despovărarea-i proprie:
— Am fost printre puținii oameni care am iubit pe Ilarie Dăniloiu… Cât am fost copil, din milă pentru înfățișarea-i umilă, bolnăvicioasă, strecurătoare. Mai târziu pentru că avea tot ceea ce nu aveam eu: dragoste de muncă, stăruință în sforțare, spirit de economie și, în ciuda aparenței, o anume rectitudine în relațiile cu oamenii. Eram buni vecini, fără să avem legături sociale; neamul nostru nu se putea amesteca cu un neam de slugi, oricâtă avere ar fi adunat și orice situație lumească ar fi dobândit. Dealtfel și ei își cunoșteau lungul nasului și nici n-au încercat vreo apropiere. Decadența noastră materială, din vina vieții pe care am dus-o eu, m-a făcut pe urma mai puțin intransigent și așa, încetul cu încetul, m-am legat de bătrânul Ilarie cu o simpatie sinceră, dezinteresată. îl consideram ca un confident căruia îi poți încredința orice taină, cu siguranța că nu te va trăda niciodată. Am ajuns să fiu mosafir zilnic în casa lor, unde mă simțeam ca acasă la mine, cu toate că și atunci trăiau tot atât de oribil și erau în stare nici să nu mănânce ca să facă economii. Jucam tabinet pe boabe de fasole căci numai astfel jocul de cărți nu e otrăvitor. Nu i-am cerut niciodată nimic, cu atât mai puțin bani. Ei se împrumutau la noi cu toate fleacurile și uitau să le dea înapoi, deși noi acuma ajunsesem să ținem doi chiriași cu luna ca să ne echilibrăm Indiferent… Din când în când bătrânul Ilarie îmi oferea sfaturi și îndemnuri, gratis, firește. îl ascultam cuviincios și încolo îmi vedeam de treburi Viața în care mă înglodasem trebuia urmată așa până la capăt. Pornisem greșit. Uneori îmi dădeam seama, dar inerția mă ducea înainte, pe același drum… în sfârșit acum trei ani s-a întâmplat întorsătura cea mare. în viața fiecărui om cred că există o răscruce decisivă, chiar dacă omul trece fără să-și dea seama de existența ei. în răscrucea asta se poate schimba tot: binele în rău și răul în bine… Pentru mine a apărut răscrucea acum trei ani. O prieteni de-a mamei, femeie săracă, i-a încredințat trei mii de lei să-i păstreze, ca să nu-i știrbească cumva, având să plătească cu ei chiria la un proprietar care amenința s-o scoată din casă dacă nu plătește la zi. Te scutesc de nume și de amănunte—n-au nici o importanță. Important este numai că, exact cu două zile înainte de termenul când femeia avea neapărată nevoie de bani, eu am dat peste ei, scormonind într-un scrin vechi, i-am pus în buzunar ca să fac o glumă proastă cu mama, crezând că a făcut economii fără să-mi spuie… Seara cu băieții ne-am întins la o petrecere. Ca și alte dăți, m-a cuprins galanteria și am cheltuit din banii mamei Pe urmă ne-am abătut pe la niște prieteni unde era joc de cărți, am vrut să complectez ce știrbisem și până dimineața am pierdut tot, de n-am avut nici cu ce să plătesc birja care m-a dus acasă… După-amiazi i-am mărturisit mamei ce-am făcut, iar ea mi-a spus ce fel de bani erau și că mâine dimineață trebuie să-i înapoieze nenorocitei care i-a încredințat, socotindu-i mai în siguranță la mama decât în bancă… N-am să fac fraze și să-ți spun vorbe mari: m-aș fi împușcat, dar moartea mea n-ar fi împiedecat rușinea mamei Atunci, în ceasul acela de desperare pe care nu-l poate înțelege decât cel ce a privit până în adâncuri prăpastia rușinii ucigătoare, mi-a venit în gând salvarea: Ilarie Dăniloiu. M-am dus la dânsul. L-am surprins tocmai numărând galbeni și așezându-i în fișicuri. M-am spovedit ca unui duhovnic. I-am mărturisit tot, tot… Și am adăogat că întâmplarea aceasta m-a hotărât să rup pentru totdeauna cu trecutul meu, să încep o viață nouă, să muncesc, să urmez într-adevăr pilda lui… A ascultat continuând a înfășură fișicurile în hârtie de jurnal, fără o tresărire, fără măcar să mă privească. Pe urmă, când am tăcut cu sufletul pe buze, a ridicat la mine ochii vicleni și nepăsători și a răspuns doar atâta: „Nu pot, dom’le Dică… Nu pot!” Eram așa de spăimântat că am mai stăruit, l-am implorat — mi-e rușine când îmi aduc aminte. S-a mulțumit să repete: „Nu pot, dom’le Dică..” Mă mir cum nu l-am strâns de gât atunci casă nu mai sfideze soarele asemenea bestie umană ! Dacă-mi sărea atunci în ajutor monstrul, azi aș fi alt om!… Da, da L.. A fost singurul moment când mi-aș fi putut schimba destinul!… Bestia m-a lăsat să mă târăsc în prăpastie, deși mântuirea mea atârna de un singur strop de bunătate !… N-am să-l iert niciodată!…
Era în picioare, congestionat, gesticulând ca un dement. Judecătorul tăcea și-i urmărea mișcările cu o curiozitate rece, științifică.
— Am să regret toată viața că nu l-am sugrumat atunci!