Spiru Dăniloiu nu mai avea astâmpăr. De la tri-bunal a pornit spre biserica Sf. Nicolae să vadă ce-au făcut femeile cu așezarea morților. In colț, la băcănia Steriade, se întâlni cu preotul de pe lângă Costești care-i oferise dolari pentru Ilarie. întâlnirea i se păru de rău augur. Cu toate că preotul ar fi dorit detalii asupra crimei, Spiru reuși să se derobeze, mințind că are alergături în legătură cu nenorocirea. Se duse la prăvălie, dar nici acolo nu putu rămâne, fie din cauza cunoștințelor care veneau să afle amănunte subt pretextul condoleanțelor, fie din cauza depresiunii lui sufletești. Ca să scape de toate, plecă acasă. Acolo Vasilica tocmai se întorsese de la biserică împreună cu Solomia și vorbeau despre înmormântarea care se înțelesese cu preotul s-o facă a doua zi, miercuri, după-amiazi, „ca să poată asista toți cei ce au iubit și stimat pe sărmanii bătrâni” — după cum s-a exprimat Tănăsescu.
— Aoleu, Spirache, nu cumva ești bolnav? îl întâmpină Vasilica speriată, văzându-l atât de abătut și parcă tras la față.
— Lasă, frate, nu te mai alarma așa numaidecât! răspunse Spiru mohorât. Doar n-ai vrea să dansez când bietul Ilarie și țața Mița se află pe catafalc, iar eu sunt silit să mă hărțuiesc cu judecătorii ca un criminal !
D-na Dăniloiu se potoli, dar apoi se înfurie mai rău când află ce-a pățit bărbatul ei în cabinetul judecătorului :
— Despre boanghina asta am auzit că n-are delicateță nici de două parale… Să-i fie rușine! Mă mir cum aduce guvernul aci oameni fără educație să ofenseze lumea, parcă ar fi servitorii lui !… Ar trebui să ne plângem la primul-președinte ori chiar la București, să-l învețe cum să se poarte cu noi! Dacă e mojic, să fie cu nepricopsiții lui de ungurenii.. Ești tu moale din fire, că altul l-ar fi pus la locul lui imediat… Cu toate că e mai bine că nu ți-ai pierdut cumpătul, că mitocanul ar fi fost în stare să te și aresteze!
— Ei, acu vorbești și tu, ca să nu taci! ripostă Spiru speriat numai la ideea că i s-ar fi putut întâmpla și asta. Parcă așa se arestează oamenii!
— Apoi dacă te bănuiește c-ai luat ceva? făcu Vasilica din ce în ce mai potolită. De, știu eu ? Sper că nu te-a pișcat ispita să iei Ceva, Spirache, să ne pomenim cu o percheziție de râsul târgului?
— Muiere, tu numai de rău știi să tragi! se indignă bărbatul cu o moliciune însă care îngăduia toate presupunerile.
Vasilica hotărâse să meargă pe înserat, înainte de cină, cu Solomia, să mai așeze câteva luminări și să vegheze puțin la căpătâiul morților. Acuma renunță și trimise pe Solomia singură, mai ales că de la ea pornise gândul. Numai să nu zăbovească prea mult, ca să nu se întârzie cu masa.
Solomia s-a întors la timp, plânsă și istovită, parcă ar fi jelit ce avea mai scump în lume. Vasilica o înțelegea, știind că răposata Mița iubea pe Solomia precum și Solomia iubea pe Mița, încât de multe ori se ducea la cucoana și singură ca să stea de vorbă și să primească povețe.
Pe când punea masa, Solomia povesti stăpânei sale că n-a plâns niciodată cum a plâns acuma în biserică, mai cu seamă pentru că i-a găsit așa de părăsiți și de singuri, dar că pe urmă s-a speriat așa de rău de a crezut că înnebunește. I s-a părut anume deodată că cucoana începe să se miște în cosciug… A dat buzna afară și nici nu s-a oprit până la părintele Ilie căruia i-a anunțat minunea. Preotul era supărat din pricină că Ciufu a fost oprit la parchet de către judecătorul de instrucție, totuși a mângâiat-o și s-a dus cu ea înapoi în biserică și i-a explicat că probabil fâlfâirea lumânării a făcut să aibă vedenia aceea. Atunci, printre altele, sfințitul s-a mirat că nu s-a gândit nimeni să fi îmbrăcat cum se cuvine pe cei doi morți și să nu-i fi lăsat în hainele celea urâte de toate zilele. Apoi a trimis după dascăl să mai citească de sufletul lor…
La cină au vorbit numai despre nenorocirea ce s-a abătut asupra familiei din cauza bietului Ilarie. D-na Dăniloiu, obsedată de observația preotului, se scuza că ea a spus c-ar trebui să-i primenească, dar Spiru i-a astupat gura că și-a adus aminte prea târziu, că se puseseră sigiliile pe uși și ar fi trebuit să vie cineva de la parchet… Dealtfel de ce nu s-ar ocupa cu astea Aretia, care pentru moștenire a știut să se repeadă la Spirică și chiar să-l insulte, încât numai din pricina ei a îndrăznit și judecătorul să-l umilească. Dar Aretia s-a mulțumit să stea acasă și să reapară la biserică abia când toate erau gata.
— Ai să vezi, Spirache, ce-or zice oamenii! oftă totuși mai târziu, îngrijorată, d-na Dăniloiu. Și, când au atâtea haine, pline dulapurile! Parcă cine o să profite de ele?… Nu știu, dacă im mi-ar fi rușine, mâine m-aș duce să-i primenesc… Cu toate că acuma, ar fi prea târziu și mai multe clevetiri ar putea să stârnească…
— Lasă și tu că nu-i nimica — încercă soțul ei s-o liniștească. La urma urmelor tot în pământ o să-i bage, fie cu haine bune, fie cu rele… Poate că ar fi păcat să se prăpădească hainele cele bune, dacă s-au întâmplat așa lucrurile…
Despre Ciufu însă nu le părea rău că l-a reținut la parchet. într-un fel le apărea ca adevăratul vino-vat de toate cele ce li se întâmplă, fiind el cel care le-a adus vestea rea și a stârnit descoperirea crimei cu urmările ei.
— Să nu te miri dacă n-o fi chiar el ucigașul — zise Vasilica înfiorându-se. Că înfățișare de criminal are. Mi-e și frică acum când mă gândesc la dânsul… Apoi trebuie să-l fi prins cu ceva judecătorul, dacă l-a și înhățat!… Dealtfel cu minciuna l-am prins și noi, nu-i așa, Solomie? Zicea c-a intrat și ieri la Ilarie în curte și când colo portița era înțepenită în zăpadă, încât abia am deschis-o…
— Apoi atunci d-aia l-a închis — făcu Spiru, adăogând puțin îngrijorat: Să băgați de seamă și voi ce vorbiți mâine…
— Din partea noastră să fii liniștit — declară d-na Dăniloiu aproape cu mândrie. Noi n-avem nici o pată pe suflet…
Solomia lângă scaunul stăpânii sale, ca totdeauna, murmură parcă pentru sine:
— Mie-mi vine parcă nici să nu mă duc mâine, cucoană…
— Fugi, fată, nu fi proastă! se supără Vasilica. De ce să nu mergi? Vrei să dai de dracul, să te ducă cu poliția?… Ori ți-e frică, unde ai auzit ce-a pățit domnul?
— Ba mie nu mi-e frică, zău, cucoană — zise Solomia tăgăduind și din cap. Că o viață am… Dar mi-e scârbă…
— Parcă mie nu mi-e scârbă! făcu d-na Dăniloiu rădicând cu dispreț din umeri. Lasă, Solomie, că mergem împreună și isprăvim repede!…
A doua zi se prezentară la cabinetul de instrucție prea devreme și trebuiră să aștepte mai bine de un ceas până să sosească judecătorul D-na Dăniloiu tocmai se plângea grefierului că are să vie acasă soțul ei și nu va găsi nici măcar masa așternută.
Dolga era foarte bine dispus. își frecă mâinile și se scuză, adăogând însă că el le-a convocat abia pentru ora douăsprezece jumătate, încât nu e vina lui dacă au avut să piardă timp așteptând. Vasilica se învioră, îl găsi foarte politicos și drăguț și se miră în sine de unde l-a scos Spiru așa de urâcios.
— Dânsa cine este? întrebă judecătorul arătând pe Solomia, dar răspunzând tot eh Adică, da, știu… Ea v-a însoțit ieri când ați făcut descoperirea pe care ne-ați denunțat-o… Foarte bine!… Doamnă, poftiți înlăuntru L. Fata va aștepta aici…
— Domnule judecător, să nu vă supărați, dar am să vă cer o favoare — zise d-na Dăniloiu încurajată. Fata e de la țară și n-a umblat pe la judecăți… Vă rog s-o lăsați lângă mine… Suntem două biete femei și…
— Bine, doamnă! aprobă Dolga galant. Cu toate că tot pe rând o să vă ascult, după cum e legea și obiceiul…
— D-apoi că noi n-avem secrete, spuse d-na Dăniloiu mulțumită. Solomia e crescută la noi…
Judecătorul îi oferi același scaun pe care șezuse ieri Spiru. Solomia rămase în picioare lângă stăpână-sa, cum obișnuia și acasă. După ce răsfoi câtva timp în dosarul ce i-l pregătise pe birou grefierul, Dolga reluă mai serios, dar mereu politicos:
— Povestirea d-voastră de ieri, de la domnul prim-procuror, am auzit-o, doamnă Dăniloiu, despre cum ați dat peste cele două cadavre… De fapt aș dori numai câteva precizări și repețiri ca să le putem înregistra în procesul-verbal…
Ridică ochii spre Vasilica, dar privirea îi alunecă asupra Solomiei. O examină un răstimp cu o curiozitate nereținută. Frumusețea și mai ales delicatețea țărăncuții îl țintuiau fără voie și-l uimeau.
— Da… exact — urmă smulgându-și privirea de pe Solomia. întâi să-mi spuneți ce urme ați găsit în curte, pe zăpadă?…
— De-abia am putut deschide portița opintindu-ne amândouă—răspunse Vasilica. Era și portița înghețată, dar mai cu seamă era zăpada întărită, căci portița nu mai fusese deschisă de când a nins și nici zăpada curățită sau făcută potecă… Așa că nici urme nu puteau fi în zăpadă, dacă nu umblase nimeni. Dealtfel v-am spus astea și ieri, la domnul Costică, în biurou, când v-am dat de veste… Servitorul părintelui Tănăsescu ne mințise în ajun că el a umblat prin curte, dar zăpada neprihănită l-a dat de gol. Noroc că eram în șoșonii-cizmulițe, că te scufundai în zăpadă până în genunchi…
— În casă ați intrat numai d-voastră, singură ?
— Singură! zise d-na Dăniloiu. Yoisem să trimit pe Solomia, dar ea a refuzat. îi era frică. Și mie mi-a fost frică, mărturisesc acuma, dar n-am vrut să mă arăt mai slabă ca servitoarea și de-aceea am intrat. Acuma, după ce am văzut ce-am văzut, mă minunez și eu cum am avut curajul!
— Vă rog să-mi spuneți ce-ați făcut în casă, doamnă? întrebă iar judecătorul după o pauză.
— Prea bine nu mai știu nici eu ce-am făcut… când am trecut din antreu în camera de culcare, țin minte că m-am împiedecat de picioarele bietului Ilarie, că nu mă uitam pe jos… Dar nu știu cum a venit că totuși nu m-am oprit și n-am băgat de seamă de ce mă împiedecasem. Am trecut în sufragerie și de acolo am văzut în bucătărie pe țața Mița moartă-umflată cum ați găsit-o pe urmă și d-voastră. Am vrut să mă apropii și n-am mai avut puterea să merg decât până la ușă și să-mi arunc ochii în bucătărie parcă aș fi căutat ceva, desigur pe Ilarie… Atunci, în momentul acela, mi-am amintit că m-am împiedecat și că trebuie să fi fost chiar dânsul. M-am întors înapoi în dormitor, am văzut acuma bine picioarele și apoi corpul între paturi, dar capul nu i l-am văzut… Abia atunci m-a cuprins mai mare spaima și am ieșit afară să chem pe Solomia, să cercetăm împreună mai de aproape ce și cum s-a întâmplat. Dar ea s-a îngrozit și mai rău când m-a văzut ieșind și a început să plângă încât de-abia am potolit-o…
Judecătorul aruncă iar o privire spre Solomia, care însă se uita în pământ, ca și adineaori, încât nu-i putea vedea culoarea ochilor, ci doar obrajii palizi.
— N-ați pus mâna pe nimica în casă? Pe nici un obiect?… N-ați deschis vreun sertar ori vreun dulap? stărui Dolga, cu un glas blând care nu supăra.
— Parcă-mi ardea mie atunci, în spaima aceea, să mă mai gândesc la dulapuri ori la comori? zise d-na Dăniloiu. Eu mă mir cum nu mi-a venit rău și n-am leșinat! Dar omul e ca oțelul când dă primejdia peste el…
— Un amănunt poate totuși să vă amintiți: ușa marchizei era închisă?
— Închisă, închisă—spuse repede Vasilica, și cu importanță. Uite acuma, când mă întrebați, îmi amintesc foarte clar că era chiar lipită puțin, probabil tot din cauza gerului, încât a trebuit să apăs mai tare clanța, trecându-mi chiar prin gând că poate e încuiată…
— Foarte bine!… Dar cea de la antreu?
— De… știu eu? făcu femeia deodată nesigură. N-aș putea spune… După amintire parc-ar fi fost numai aținată… Poate și unde mă obișnuisem cu rezistența de la marchiză…
Dolga mai răsfoi puțin filele dosarului, apoi treci: la grefier și consultă însemnările lui — ciorna răspunsului d-nei Dăniloiu. Mormăi ceva în sine, ca și când ar fi recapitulat, se întoarse și se așeză la birou. Apoi deodată se adresă Solomiei cu glas mai rece și cu privirea scrutătoare:
— Pe tine cum te cheamă, fetițo?
Servitoarea se cutremură parcă ar fi izbit-o un pumn în piept. Întoarse ochii spre judecător, speriați și totuși mai violeți și învăluitori. Bărbia îi tremura, încât abia rosti cu glas gâtuit:
— Pe mine?… Solomia…
— Solomia și mai cum?
— Solomia lui Ilie Motroc — răspunse ea aproape dârdâind, fără a-și putea stăpâni emoția.
— De unde ești?
— Din comuna Valea Ursului…
— Câți ani ai împlinit?
— Douăzeci și unu.
D-na Dăniloiu n-o vedea, numai glasul i-l auzea și simțea cât e de înfricoșată. Se întoarse pe scaun spre Solomia și-i zise matern:
— Liniștește-te, fată, și nu-ți fie frică! Domnul vezi cât e de delicat… Tu ești femeie cinstită și nu trebuie să te sperii!
— Așa e! adăogă judecătorul cu un zâmbet de încurajare. Noi nu mâncăm oameni, fetițo! Numai oamenii răi și vinovați au să se teamă de noi! Tu n-ai mutră de ucigașă… Așa că potolește-te frumos și răspunde drept la întrebările mele. Ai înțeles?
— Da — șopti Solomia.
După o pauză, în care Dolga primi o privire de recunoștință de la d-na Dăniloiu, interogatoriul continuă:
— Domnul Dăniloiu, stăpânul tău, ne-a spus că sâmbătă dimineață, în magazinul său, răposatul Ilarie ți-a încredințat o pâine cumpărată ca să o duci și să o lași la dânsul… Mi-ai putea spune pe la ce oră a fost asta?
— Eu nu știu carte, domnule… Dar pe ceas cu-nosc… Era nouă și un sfert!
— Nouă și un sfert… De unde știi așa de precis?
— Fusesem la farmacie chiar atunci și am văzut pe ceasul din perete…
— De ce te interesa pe tine ceasul exact?
— Eram grăbită pentru că venise de la țară Lixandru cu mama ca să mergem la doctor… La unsprezece trebuia să fim la domnu’ doctor Mirescu…
— Și ce-ai făcut cu pâinea?
— Am dat-o cucoanei…
— Care cucoană?
— Cucoana Mița.
— Adică te-ai abătut pe la d-nul Ilarie și…
— Da, și i-am dat-o — zise Solomia.
D-na Dăniloiu nu se putu abține să nu întrebe:
— Mie nici nu-mi spuseși c-ai fost pe la țața Mița !
— Ce să-ți mai spun, cucoană… Parcă nu mă trimitea domnul Ilarie mai în fiecare zi din piață să-i duc câte ceva?… Dealtfel domnul nostru a văzut când m-a trimis. Putea să-ți spuie dumnealui.
— Bine, bine, nu-i nimic — se liniști Vasilica. Dar…
— Cucoana ce făcea când i-ai dus pâinea? reluă judecătorul.
— Spăla niște rufe în bucătărie — răspunse Solomia.
— Ai zăbovit cumva la cucoana?
— Eram grăbită și nu puteam zăbovi… Așa și tot am întârziat la domnul doctor…
— De ce ai întârziat? Aveai destul timp de la nouă și un sfert…
— Am mai avut de lucru și acasă, că nu puteam lăsa, pe stăpâna mea să facă singură toate… Pe urmă până am găsit banii pentru doctor…
— Unde i-ai găsit?
— Am vândut un bănuț de aur din salbă…
— Va să zică tot ai vândut? se supără d-na Dăniloiu. Te-am bănuit eu, știi bine! Iar umbli să te ascunzi de mine, fată, și n-are să-ți fie bine.
— Nu mă ascund, cucoană, dar ce-ai fi vrut să fac? zise Solomia cu o blândețe resemnată. Că d-ta nu mi-ai mai fi dat, că mi-ai dat destul de nici într-un an n-am să mă plătesc. Mi-ar fi fost și rușine să-ți mai cer. Apoi la doctor trebuia să mergem c-ai văzut și d-ta în ce hal era bietul Lixandru…
Judecătorul nu înțelegea din schimbul lor de cuvinte decât că Solomia a ascuns ceva stăpânei sale, ceva însă fără legătură cu afacerea ce se instruia. Readuse deci lucrurile la ceea ce-l interesa:
— În sfârșit, să ne întoarcem la cucoana Mița… Văd că te interesa ceasul.. Poți să-mi spui precis ce oră era când ai plecat din curtea răposaților?
— Cucoana Mița n-avea ceas —zise Solomia simplu.
— De la magazin la cât ai plecat spre casă?
— Atunci, îndată…
— Te-ai mai abătut pe undeva?
— Am mai luat de zece lei frișcă proaspătă de la cofetăria Borănescu…
— Pe urmă?
— Pe urmă am coborât la coana Mița, i-am lăsat pâinea și am plecat repede acasă…
— Va să zică la ora nouă jumătate, cel mult zece fără un sfert, sâmbătă, este sigur că doamna Ilarie Dăniloiu trăia? întrebă mai apăsat judecătorul.
— Vezi bine că trăia dacă i-am dat pâinea — spuse Solomia natural
— Baremi domnul Ilarie nici nu sosise acasă? adaogă Dolga. Firește. Abia după ce ți-a dat pâinea s-a dus să cumpere peștele pe care l-am găsit agățat în cuierul din antreu…
— Da…
Judecătorul iar consultă dosarul, iar se uită la Solomia, apoi se sculă în picioare:
— Pentru asta v-am convocat doamnă! Vă mul-țumesc !