Amândoi

— Unde pleci, fată, tocmai în preajma dejunului când avem mai multă treabă! se supără d-na Dăniloiu. Acuș vine domnul, nici masa nu e pusă, nici bucatele gata și tu mă lași aci singură ca să umblu hai-hui după potcoave de cai morți?

— Acuma trebuie să mă duc, cucoană, altfel e mai rău! bombăni Solomia îmbrăcată de ieșire îi oraș. Sărut mâna și Dumnezeu să v-ajute!

D-na Dăniloiu mai zise ceva, dar Solomia închise ușa și nu mai auzi nimic. îi era numai frică să nu ajungă prea târziu, parcă de sosirea ei ar atârna rostul lumii. Simțea însă că nu va avea liniște până ce nu va fi acolo…

Urcând treptele exterioare alunecă de două ori pe zăpada necurățată și înghețată, dar nu căzu. în capul scării, în peristil, se îmbulzeau oamenii, mai mulți țărani. Era sâmbătă. O clipă Solomia șovăi, parca i-ar fi fost rușine să intre. Mulțimea o împinse înainte și se pomeni în sala pașilor pierduți. Atunci își aduse bine aminte, de când a fost cu cucoana, că trebuie să urce mai sus. Pe scară suiau și coborau oameni grăbiți, fără s-o ia nimeni în seamă. Sus o încurcară ușile și nu știa pe care s-o deschidă. Recunoscu pe aprodul de deunăzi care însă o întrebă sever:

— Ai citație?

— N-am…

— Atunci nu se poate… Fără citație nu se poate…

Ieși afară tocmai grefierul. Întrebă pe aprod:

— Ce vrea?

— N-are citație…

— De unde ești, fetițo? îi zise grefierul N-ai fost tu cu d-na Dăniloiu?… Cine te-a trimis?… Domnul?

— Nimeni — răspunse Solomia. Am venit singură să vorbesc cu dumnealui…

— Adică cu domnul judecător? o îndreptă grefierul Acuma nu e aici. S-a dus până la domnul prim-procuror. Dar trebuie să pice… Așteaptă-l aici.

Solomia se răzimă de rama ușii și așteptă. Dacă a ajuns până aici nu mai era grăbită. Treceau oameni încoace și încolo, dar nu-i vedea, cu toate că se uita la ei. Era liniștită totuși. Și vedea numai înlăuntrul ei, gândurile ei, ca niște vietăți cuminți… Apoi deodată se pomeni cu o mână pe umăr și auzi un glas cunoscut:

— Ce mai cauți aici, fată?…

Judecătorul Dolga i-a recunoscut ochii cu privirile stranii, catifelate.

— Am venit la domnul judecător — murmură ea speriată.

— Eu sunt judecătorul!… Nu-ți mai aduci aminte?

— Da… îmi aduc… Acuma da—zise ea privindu-l lung.

Pe Dolga privirea aceasta îl tulbură. Numai o secundă se gândi, apoi întrebă:

— Vrei ceva?

— Vreau să vă spun ceva…

Pe urmă Solomia se pomeni în cabinetul pe care și-l reamintea mai cu seamă din pricina crucifixului ce se afla pe birou, un crucifix de lemn negru, puțin șters împrejurul suportului rotund din pricina mâinilor multe care s-au sprijinit pe el jurând. Se uita numai la cruce, bucuroasă că a găsit sprijinul sigur de care avea nevoie… După un răstimp auzi iar glasul cunoscut, prietenos:

— Ei, cum te cheamă… stai că-mi amintesc… Solomie, ce poftești?

Femeia rămase cu ochii la crucifix și îngână ușor ca un susur:

— Vreau să mărturisesc, domnule judecător, că eu i-am omorât… pe amândoi…

— Judecătorul înmărmuri. întoarse ochii spre grefier, ca și când ar fi vrut să controleze dacă a auzit bine, apoi întrebă din nou:

— Ce zici?,.. Ce-ai făcut?

— Am omorât…

Solomia stătea acuma dreaptă, cu ochii în ochi: lui, având încă pe buzele umede tremurul cuvântului rostit. Era albă, fără pic de sânge în obraji, încât buzele păreau mai roșii și mai pline.

Dolga era buimăcit. Se ridicase în picioare, mereu necrezător, având impresia că trebuie să fie o confuzie la mijloc. Se întoarse apoi iar spre ea, repetând mai energic:

— Pe cine ai omorât, femeie?

— Pe domnul Ilarie și pe cucoana dumnealui — răspunse clar Solomia.

Acuma judecătorul se dezmeteci. în creierii lui se răsturnară brusc, cu zgomot surd, construcții, interogatorii, rapoarte, speranțe. Venea tocmai de la primul-procuror, căruia îi mai dăduse câteva lămuriri complimentare în vederea confirmării mandatului de arestare a lui Ciufu. Se înfurie deodată și se răsti la Solomia:

— Ascultă, femeie! Să nu te îndemne cumva ceasul rău să încerci a mă purta cu minciuni și matrapazlâcuri, că ai să mă pomenești câte zile-i trăi!… Ai înțeles?… Ei, hai!… Spune cum i-ai omorât?

I se năzări că Solomia poate să fie pusă înadins să ia asupra ei crima spre a salva pe criminalul cel mare, care i se părea că este Romulus Delulescu, părere deplin confirmată prin conținutul testamentului. Cum fata e servitoare la unchiul lui, n-ar fi de mirare să se fi aranjat în familie încercarea de a sabota instrucția, încurcând toate socotelile… Se așeză la birou, dărăbănind cu degetele un marș nervos.

— I-am omorât… așa… întâi pe cucoana, apoi pe domnul… — zise Solomia.

— Cum… așa? strigă judecătorul sărind în picioare. Așa… așa… Ce, ești năbleagă?… Nu știi să povestești?… Să omori știi, iar să povestești nu?

Se întrerupse îndată, jenat. Enervarea aceasta își dădu seama că e ridicolă, parcă i-ar fi părut că o combinație mintală i-a fost stricată de apariția realității brutale, chiar sub forma unei fetișcane… Se potoli. Făcu câțiva pași ca să se liniștească deplin și să aibă o trecere rezonabilă de la strigătul fără rost la vorbirea naturală.

— Bine, fată… Ai dreptate… Nu e ușor să povestești când te apasă pe suflet un păcat așa de mare — zise. dânsul cu un ton de comprehensiune puțin moralizatoare.. Am să te ajut să-mi explici cum s-au întâmplat faptele… Ei,, ia spune, când ai făcut… omorul?

— Acum o săptămână… tocmai o săptămână — vorbi Solomia mai tulburată de blândețea decât de strigătele lui. Adică sâmbătă cealaltă…

— Și cum s-a întâmplat?… Povestește pe îndelete, că eu te ascult… D-aia sunt aci ca să ascult…

Solomia oftă foarte adânc parcă și-ar fi luat avânt pentru o cale lungă:

— Sâmbătă dis-de-dimineață a venit maică-mea de la țară și a adus cu o căruță pe Lixandru, să-l mai arătăm la doftor, să-l bage iar la raze, că nu mai putea de boală, parcă trăgea să-și dea sufletul… Mi-a venit tare greu, că n-aveam deloc bani, că de trei ani, de când bolea Lixandru, am cheltuit și m-am îndatorat de nici nu mai știam încotro să mă întorc. Salba de bănuți de aur o zălogisem de un an la cucoana Mița pentru cinci sute și n-am mai putut-o scoate… Uite-așa mă frământam și mă chinuiam că la doftorul Mirescu nu puteam să merg fără bani și dacă nu mergeam până la unsprezece apoi dumnealui pleca la spital… Cum eram de amărâtă cu bietul Lixandru, gata să moară dacă nu l-oi duce la raze, m-am gândit să mă mai duc la cucoana Mița, să-i cad în genunchi și să-i sărut mâinile ca să-mi mai împrumute cinci sute, ori dacă nu vrea, să-și oprească un bănuț de aur pentru datorie și să-mi dea salba înapoi ca să o mai amanetez undeva ori să vând încă un galben și să fac rost de plata doftorului și a farmaciei… Numai sufletul meu știe cât de greu mi-a venit să mă despart de salbă când am lăsat-o la cucoana Mița. Că salba o avea maică-mea de la o mătușă a ei bătrână care a moștenit-o de la mama ei, din bătrâni, și când mi-a dat-o mie s-o port m-a pus să jur pe cruce că n-am s-o înstrăinez… îmi era dragă ca ochii din cap, că atâta podoabă aveam și eu pe mine… Stăpâna mea a băgat de seamă că nu mai purtam salba și m-a întrebat mereu, dar eu tot mințeam că am lăsat-o acasă la maică-mea, iar mamei îi spuneam c-am dat-o cucoanei să mi-o păstreze, numai ca să nu afle nimeni rușinea mea… Dar dacă altă scăpare nu mai aveam acuma, trebuia sa fac și asta și orice ca să nu-l las pe Lixandru să se prăpădească. Pentru că mai aveam de lucru, și afară era ger, am luat în cârcă pe Lixandru din căruță și l-am dus în odăița mea, la căldură. Cucoana m-a trimis pe urmă la piață și am plecat cu coșul să mă grăbesc, să nu în târziu și să mă întorc curând. când m-oi întoarce, mi-am zis, o să mă abat și pe la cucoană Mița ca să isprăvesc și cu dumneaei… Am târguit ce-am avut în piață, m-am dus pe la prăvălia noastră să iau ce-o mai fi târguit și domnul, cum îi e dumnealui obiceiul. Acolo pică și domnul Ilarie și-mi dădu o pâine să i-o duc cucoanei și să-i spun că vine și dânsul din urmă îndată. Am pornit în grabă spre casă, că-mi era frică să nu dea peste noi domnul și să nu mai pot vorbi cu cucoana Mița ce voiam. M-am mai oprit într-un loc de am mai luat ce-mi lipsea, am ieșit repede pe strada mare, ca să nu ocolesc, și am coborât spre dumnealor…

Solomia vorbea grăbit, ca o lecție învățată pe dinafară, cu glas uniform, răzimată puțin de speteaza scaunului ce se afla lângă birou, mișcând numai buzele și privind drept înainte, la fereastra largă și înaltă prin care se vedea acoperișul unei clădiri vecine. Apoi, ca și când i s-ar fi tăiat respirația, tăcu brusc, încât în cabinet se făcu o liniște așa de mare că se auzi din vestibul zgomotul unei discuții între ușier și cineva străin. Grefierul își făcea însemnările, ca de obicei, dar ochii lui examinau când pe Solomia, când pe judecătorul Dolga, mai mult intrigat decât impresionat de mărturisirile ce le auzea. Dolga însuși asculta foarte atent, măsurând-o în același timp mereu din cap până în picioare parcă ar fi vrut să judece dacă o ființă atât de slăbuță a fost în stare într-adevăr să ucidă doi oameni. Solomia i se părea stranie ca și întâia oară. Figura ei de madonă plânsă avea totuși parcă și ceva sărbezit, ca și când în sufletul ei ar fi stat la pândă, într-un colțișor păstrat cald, un diavol care să împingă în prăpastie. Chiar când povestea, cu glasul alb, nevinovat și copilăros, încremenită pe loc și pierdută, inspira mai puțină milă decât curiozitate… De două ori a vrut s-o întrerupă și să întrebe: cine e Lixandru și cum l-a putut lua în cârcă, ea însăși atât de slabă? A renunțat ca să nu-și piardă șirul. De aceea și acuma, când tăcerea se prelungea, a lăsat-o în pace, să reia singură povestirea. Solomia însă părea că se pierduse și uitase unde se află, trăind cu închipuirea aiurea. Abia când grefierul s-a mișcat și a hârjâit scaunul, femeia s-a cutremurat, și-a rotit repede privirea prin cameră și a rămas cu ea țintită în ochii judecătorului. Ca și când ar fi nimerit un izvor de îmbărbătare, fața i se însenină o secundă într-un surâs jenat, aproape feciorelnic, care însă se stinse în clipa când începu iar să vorbească:

— Aoleu… parcă mi-am pierdut mințile! Doamne, iartă-mă!… (Se închină foarte repede, neștiind dacă e voie sau nu. Apoi continuă mai rar, coborând privirea în pământ:) Era zloată urată și frig… M-am dus până la ușa bucătăriei și am bătut, știam că o ține veșnic încuiată. Coana Mița a venit de a deschis și mi-a dat drumul înlăuntru. Zice: „Tu erai?… Ce-ai adus?” Am scos pâinea din coș, iar coșul l-am pus jos lângă ușă, că era greu. „Pune-o pe masă, fată!” zice cucoana. Pe urmă a vrut să se apuce iar de lucru, că avea niște rufe în albie și turnase apă fierbinte și-i era să nu se răcească. Nu știam cum să încep și stăteam lângă dumneaei și mă uitam cum spăla și sufla greu, că era bătrână și slabă și sfrijită de te mirai de ce mai muncește. M-a lăsat așa nițel, să stau, poate credea că vreau să mă încălzesc, apoi deodată mi-a zis: „Acu hai, du-te acasă, că și Vasilica o fi având nevoie de tine !” „Mă duc, zic, dar întâi să-mi dai salba!” Zice cucoana: „Bani ai?” „Am”, zic și-i arăt portofelul plin. Dar banii erau rest de la piață, ai stăpânei mele. „Bine”, zice dumneaei și se șterge pe mâini și trece dincolo. Am auzit-o cotrobăind prin dulapuri, dar nu m-am uitat că-mi bătea inima de să-mi spargă coșul. A venit înapoi cu o ulcică de pământ, a scos un șomoiog de jurnale dintr-însa și apoi a răsturnat pe masă salba mea cu treisprezece bănuți de aur și un ineluș cu o pietricică albă de-ți lua ochii. Coana Mița a început să facă socoteala dobânzilor, câte un pol pe lună, dar ținea mâna pe salbă ca nu cumva să mă apropriu de ea. Atunci i-am spus cum a venit Lixandru pe moarte și am rugat-o să-mi mai împrumute cinci sute, că salba face și cinci mii. S-a supărat însă și m-a ocărât că umblu cu șiretlicuri. Nu m-am înfricoșat și am rugat-o să ia un galben pentru datorie, ca să fie plătită, iar salba să mi-o dea înapoi ca să-mi fac rost de la altcineva, dacă dumneaei nu vrea să mă ajute. Mai rău s-a supărat și a pus iar în oală salba și inelul și le-a astupat cu șomoiogul. „Coană Mițo — zic atunci fără nădejde — eu nu plec de-aici fără salbă! Că nu-mi poți ținea d-ta salba întreagă dacă eu vreau să te plătesc cu un ban de aur!” Nu știu ce-mi venise, dar parcă vedeam roșu… „Așa ? strigă dumneaei mânioasă. De astea îmi ești va să zică?… Să ieși afară, hoațo!… Afară!” „Nu ies fără salbă!” zic eu mai dârză. Dumneaei s-a și repezit atunci și m-a luat de mână să mă împingă pe ușă afară. Simțeam că m-am făcut și de rușine, că mă crede hoață, și trebuie să mă întorc cu mâna goală la Lixandru M-a cuprins mânia și am răcnit: „De ce pui mâna pe mine,cucoană?… De ce nu-mi dai salba?” Și am împins-o spre albia de rufe. S-a împiedecat și a căzut și s-a lovit cu capul de dunga scaunului. Atunci eu m-am repezit la oala cu salba, am smuls șomoiogul și l-am aruncat sub masă. Dar cucoana s-a sculat repede și s-a apropiat să-mi ia oala din mână… Apoi așa din una în alta, am omorât-o!…

Judecătorul interveni:

— Stai, stai, Solomie!… Nu așa: am omorât-o… Trebuie să spui tot… Așa cum ai spus până acuma!… înțelegi ?

— Am înțeles, dar nu mai pot — zise Solomia privindu-l rugător. Și nici nu-mi mai aduc aminte toate așa de bine, că nu mai știam ce fac…

— Se poate și cred că ți-e rușine să-ți mai amintești o faptă așa de ticăloasă — zise Dolga blând spre a-i păstra încrederea. Dar cum ai putut s-o săvârșești, așa trebuie să o și povestești, oricât de greu ți-ar veni acuma, după ce te-ai pocăit… Va să zică spune pe îndelete ce ai făcut când cucoana s-a aruncat asupra ta?

Ezitând puțin, dar totuși limpede, Solomia continuă:

— Am împins-o cu cotul de nu s-a putut agăța de mine. Atunci, de necaz, dumneaei s-a uitat împrejur să puie mâna pe ceva ca să mă lovească. Mi-a fulgerat prin gând că are să mă omoare și că nu trebuie să mă las să mă omoare. Cât stătusem lângă albie am văzut în colț, între mașină și pervazul ușii, două bucăți de sârmă pregătite să le agațe în cuiele lor ca să întindă pe ele rufele la uscat… Am luat o sârmă și am vrut s-o îndoiesc în două ca să am și eu cu ce să lovesc. Cucoana era întoarsă cu spatele și se aplecase să apuce O bucată de lemn… Nu știu ce mi-a venit, cum îndoiam bucata de sârmă, că deodată am aruncat-o pe după gâtul cucoanei și am început să strâng din răsputeri și apoi să răsucesc capetele sârmei sub ceafă. Dumneaei s-a prăvălit jos, strigând: „Aoleu!… Ajutor!… Săriți!… Mă omoară!…” Cum a căzut m-a tras și pe mine după dânsa, că eu nu slăbeam deloc sârma și o răsuceam mereu. când am auzit-o strigând și gemând, am crezut că o să stârnească vecinii… Am zărit un prosop stors pe marginea albiei, l-am tras și i l-am petrecut peste gură și nas, să nu mai poată striga…

Fiindcă Solomia se opri, judecătorul întrebă:

— Pe urmă ai plecat?

— Nu… Am vrut să plec, dar dumneaei tot mai mișca și se zvârcolea. Ca să nu se dezlege și să țipe, mi-a dat prin minte să-i leg mâinile și picioarele, și i le-am legat cu niște rufe ude care mi-au fost mai la îndemnă…

— Va să zică ai vrut cu orice preț s-o omori?

— Nu știu ce-am vrut… Eram așa de amărâtă de parcă nici nu-mi dădeam seama ce făceam… Pe urmă toate au venit așa, din rău și mai rău, până la capăt… Că tocmai când isprăvisem și mă ridicai să plec, să nu dea cumva domnul peste mine și să mă omoare, aud niște bătăi în ușa bucătăriei. „Hai, Mițo, deschide!” Era glasul domnului Ilarie de-afară. Am stat încremenită cu ochii la clanța care se mișca și așteptam să intre, că uitasem că cucoana încuiase cu cheia ușa după ce mi-a dat drumul înlăuntru. A mai bătut nițel, a mai strigat și eu stăteam mai mult mort; decât vie, iar cucoana jos se zvârcolea fără glas. „Va de mine, ce s-o fi întâmplat?” zice domnul la ușă afară Apoi îl auzii întorcându-se, să intre prin față. Mi-am dat seama că n-am să mai pot ieși de-aci dacă boierul ajunge până la bucătărie. Am pus mâna pe cealaltă bucată de sârmă și am dat fuga prin sufragerie până în dormitor și m-am ascuns după ușă… De-acolo an auzit deslușit cum a descuiat domnul Ilarie ușa de la marchiză, mormăind mereu ceva, apoi a intrat în antreu, a agățat ceva în cuierul de lângă ușă, și-a scos: paltonul și căciula și le-a aruncat mi se pare pe un scaun, apoi a început să strige grijuliu: „Mițo!.. Mițo!… Unde ești, Mițo?” și a trecut pragul în dormitor spre bucătărie, unde o lăsase… Am ieșit tiptil de după ușă și, pe la spate, i-am cuprins gâtul cu sârma îndoită, ca și la cucoana adineaori, și am strâns și am răsucit. Boierul, poate de spaimă, n-a mai scos nici un sunet, dar a vrut să se întoarcă, să vadă cine strânge… Eu mă feream și-l trăgeam încât a ajun! lângă picioarele paturilor. S-o fi împiedecat ori l-am împiedecat eu, nu știu, dar m-am pomenit cu dum-nealui între paturi, cu fața în jos, de mi-au scăpat capetele sârmei din mâini. Am sărit pe pat și apoi între paturi, unde se zvârcolea boierul să se scoale i-am pus genunchiul pe spinare și am mai răsucit de câteva ori până ce am simțit că nu mai mișcă… A murit ca un pui de găină, zisei în mine, răsuflând parca acuma aș fi scăpat de toate primejdiile…

Dolga se mohorâse din ce în ce. Trăsăturile Solomiei rămăseseră aceleași și totuși i se părea că s-au schimonosit, încât s-a transformat într-un monstru îi ceruse să mărturisească tot, dar mărturisirea îl îngrozea. încerca să se convingă că Solomia tocmai din nevoia de ispășire i se spovedește ca unui duhovnic, fără a ascunde nimic, nici măcar un gând. Orice explicație părea de prisos: îi era scârbă. Afară dacă povestirea n-ar fi decât o închipuire pentru a salva pe adevărații vinovați… Cu toate că și ipoteza aceasta se năruia în fața amănuntelor atât de precise… Murmură cu dezgust:

— Ce bestie de femeie!… (Și adăogă repede, po-runcitor:) Aide, mai departe!… De ce te-ai oprit?,.. Mai bine te-ai fi oprit atunci când săvârșeai fapta mârșavă!

— De câte ori nu mi-am spus și eu pe urmă tot așa, domnule judecător! răspunse Solomia deodată cu un glas atât de sfâșietor, parc-ar fi țâșnit dintr-o rană din fundul inimii. Dar atunci nu m-am gândit la nimic ori poate m-am gândit și totuși am făptuit…

— Continuă, continuă! zise aproape răstit jude-cătorul Lasă smiorcăielile… Ce-ai făcut după ce i-ai omorât ?

Solomia tăcu o clipă, apoi atinse cu privirea crucifixul și urmă ca și înainte:

— După aceea m-am dus iar în bucătărie, am răsturnat oala, mi-am luat salba și am vârât-o în sân… Pe masă rămase inelul ca un strop de lumină. Am vrut să-l iau, pe urmă am uitat Mi-am potrivit nițel haina și basmaua, că se ciufuliseră, și am ridicat coșul cu cumpărături să plec. Mi-am adus aminte că ușa bucătăriei e încuiată și mi-am zis că e mai bine să ies prin față. Atunci iar am zărit inelul pe masă. De ce să rămâie acolo, cine știe cui? L-am luat și am trecut în sufragerie. Mi s-a părut că aud un zgomot din urmă și am întors capul Coana Mița se uita la mine cu niște ochi cât pumnii… Poate că nici nu era moartă… Am grăbit pașii, am avut grijă să nu mă împiedec de picioa-rele boierului și am ieșit prin marchiză cu băgare de seamă să nu trântesc ușa… când am ajuns la portița din stradă n-am mai simțit în palmă inelul. Mi-o fi scăpat când am închis ușa… Se vede că nu mi-e scris să fie al meu… Nu mă mai întorc să-l caut… Am ajuns acasă încălzită și cu o spaimă în suflet care nu mă ierta deloc… Pe urmă n-am mai avut timp si mă gândesc la astea… Era trecut de mult de zece și, dacă nu grăbeam, nu mai găseam doctorul… Am urcat pe Lixandru în căruță și am pornit îndată, lăsând-o pe biata stăpână-sa cu toate necazurile pe cap. Am oprit în strada mare la ceasornicar și mi-a dat opt sute pe un bănuț de aur. Am sosit tocmai bine la doctor de a avut răgaz să caute cu de amănuntul pe Lixandru, să-l bage și la raze și să-i scrie o mulțime de leacuri. Am cheltuit mai toți banii, dar eram mulțumită că l-am văzut pe Lixandru mai liniștit și încrezător. Atâta dorință am avut și eu pe lume: să-l scap pe dânsul cu viață cum m-a scăpat și el pe mine…

— Cine e Lixandru? întrebă Dolga intrigat.

— Bărbatul meu—răspunse Solomia.

— Și, ca să salvezi un om, ai omorât doi ?

— N-avea el nici o vină, săracul, că nu mi-a cerut niciodată nimic… Dar aș fi făcut orice pentru dânsul, că și el a făcut tot pentru mine.

— Mhm, dragostea… — bombăni judecătorul.

Femeia nu mai răspunse.

— Unde e salba? întrebă, după o pauză, Dolga.

— Uite, aci! zise Solomia desprinzând salba de la gât și punând-o pe birou, lângă crucifix.

Judecătorul o luă. Banii erau calzi și catifelați, parcă îmbibați de aroma trupului ei. îi examină câteva clipe, îi cântări în palmă, apoi întrebă iar:

— Ziceai că sunt treisprezece… Unul l-ai vândut… Și aici sunt numai zece…

— Am mai vândut doi alaltăieri…

— De ce?… Iar cu Lixandru?

— Da… Pentru înmormântare.

— A murit?

— Miercuri noaptea. Ieri l-am îngropat.

— Așa? zise Dolga mai îngăduitor. Atunci, vezi. Dumnezeu te-a pedepsit pentru că…

— M-a pedepsit — bâlbâi Solomia abia perceptibil

— Nu-ți pare rău acuma de ce-ai făcut?

— D-aia am venit ca să ispășesc deplin—rosti femeia cu glasul puțin înecat.

— Despre asta n-ai nici o grijă! făcu judecătorul. Dacă o crimă ca asta n-ar fi pedepsită exemplar, n-ar mai avea nici un rost justiția !…

Se sculă, ca de obicei, să se miște și să-și recapituleze în gând cele auzite. Se uită puțin la însemnările grefierului, apoi se apropie de Solomia care plecase capul în pământ.

— Ascultă, încă ceva… Nu te-a văzut nimeni când ai intrat în curtea lui Ilarie Dăniloiu?

— Poate să mă fi văzut, dar eu n-am băgat de seamă.

— Nici când ai ieșit?

— Nici.

Dolga se mai plimbă de două ori și iar se opri lângă ea:

— Foarte ciudat… Ce spui tu aci poate să fie adevărat și chiar este, fiindcă o mărturisesc două cadavre. Dar s-ar putea totuși să nu fie… Spune repede: Ciufu nu ți-a ajutat deloc, deloc?

— Ce să-mi ajute?… Parcă am știut eu când m-am dus ce are să se întâmple? Dacă aș fi știut, m-aș fi dus eu să omor oameni?…

Solomia vorbea acuma numai cu ochii în pământ, parcă i-ar fi fost rușine să mai privească în fața judecătorului.

— Atunci cum a pus Ciufu mâna pe inel?… Ești sigură că l-ai pierdut afară? Nu cumva ți-a alunecat din mână în casă?

— Nu știu ce-au făcut alții. Îmi ajunge păcatul meu.

— În sfârșit, vom mai vedea noi astea…

Mai stătu câteva clipe pe gânduri, apoi se întoarse brusc spre grefier:

— E clar… li facem mandat de arestare… Imediat.

— Dar cazul Ciufu? întrebă grefierul modest.

— Ce are a face? Rămâne arestat și Ciufu… În orice caz afacerea e mai complicată decât se pare… (Sună. Ușierul intră repede.) Ia vezi domnul prim-procuror e în cabinet? Că am să-i vorbesc…

Solomia rămăsese în același loc, de când a intrat. Ca și când s-ar fi crezut de prisos acuma, rosti întrebător :

— Eu pot să plec, domnule judecător?

— Unde să pleci, Solomie? făcu Dolga batjocori-tor. Nu mai pleci de-acuma nicăiri, rămâi aici, la noi. Doar nu ți-ai închipuit că ai să te întorci să mai faci sarmale pentru stăpânu-tău ? (Grefierul se hlizi în spatele judecătorului ca să audă că i-a gustat cuvântul de duh.) Nu, frumoaso!… Ai isprăvit slujba pe-afară… Acuma noi îți facem formele cuvenite și pe urmă are să te însoțească un domn la noua-ți locuință. Iar luni dimineața te vom aduce să mergem împreună în strada Speranței, unde ai omorât pe bieții bătrâni, să reconstituim crima!

Servitoarea înlemni, dar izbuti să îngaime:

— Ce să fac… acolo?…

— Ce-ai făcut și atunci, Solomie! zise judecătorul cu tonul lui normal față de delincvenți. Să povestești frumos din fir în păr, ca adineaori, dar la fața locului și să ne arăți și nouă cum ai lucrat, ca să nu-ți iei vorba înapoi mai târziu, când o să vezi că se încurcă ițele și că se apropie ocna!

Solomia nu mai zise nimic și nici nu se clinti. Doar fața parcă i se înălbi mai tare și mâna care se răzima pe speteaza scaunului avu câteva tremurături ca inima unei pasări speriate.

Pe urmă îndată reveni ușierul, anunțând că primul-procuror tocmai a ieșit din ședință și urcă scara, spre cabinet.

— Bine, zise judecătorul. Mă duc!

În aceeași clipă însă apăru Negel în ușă:

— Voiam numai să te vestesc că s-a confirmat mandatul lui Ciufu!

— Un moment, domnule prim-procuror! se în-clină Dolga. Dați-mi voie să vă prezint pe autorul dublului asasinat din strada Speranței!

Îi arătă cu un gest teatral pe Solomia, ca și când ar fi fost vorba de o lovitură pregătită de perspicacitatea lui polițistă.

Primul-procuror se uită aproape speriat la Solomia. Nu-i venea să creadă. Zise nehotărât:

— Cum!… Fata asta?… Imposibil !… Cine e?… De unde a răsărit?

— E servitoare la domnul Spirică Dăniloiu — se amestecă și grefierul

— Nu mai spune, frate! se cruci Negel. Ea sa-i fi omorât?,.. Singură?… Nu se poate!… Adevărat, fată? I-ai ucis pe amândoi, tu, o mână de femeie?

— A făcut mărturisiri complecte— declară mândru judecătorul. Tocmai era să vin pentru mandatul de arestare…

— Bine, bine, dar asta e nemaipomenit! spuse primul-procuror. Cum o dibuiși, Dolga? Tare ești, frate! Mă și uimești.

— Și încă n-am terminat, domnule prim-procuror! făcu Dolga cu prefăcuta-i modestie profesională. Mai avem rezerve…

— Fugi, dragă! strigă Negel jovial. Că până la urmă o să mă arestezi și pe mine!