În urma sugestiei judecătorului de instrucție, primul-procuror îndepărtă atât pe Spiru Dăniloiu cât și pe soții Delulescu din casă, declarând în glumă, ca să nu-i ofenseze:
— Până vom descoperi pe ucigași toată lumea e suspectă, începând cu noi înșine, anchetatorii!
— Foarte just! aprobă judecătorul Dolga cu o privire gravă, simțindu-se parcă eroul principal în piesa care începea.
Când rămaseră singuri, primul-procuror rugă pe judecătorul de instrucție să inițieze cercetările în forma și în direcția ce crede, având în vedere că el are să continue anchetarea cazului până la descoperirea uci-gașilor.
Aurel Dolga, ardelean, fusese mutat de curând la Pitești de la Făgăraș. Avea abia vreo treizeci și doi de ani și o figură severă, compusă înadins pentru meseria de judecător de instrucție, care-i plăcea și-l pasiona, încă din liceu fusese clandestin și fervent cetitor de romane polițiste și admirator al faimoșilor detectivi născuți din fantezia nu mai puțin faimoșilor romancieri. Spre deosebire însă de detectivii care îmbină totdeauna perspicacitatea și energia cu umorul special al marilor naivi și care toți posedă negreșit anume ticuri sau obiceiuri caracteristice plus o pipă care se stinge și se aprinde în momentele palpitante, el voia să păstreze în primul rând demnitatea gravă cuvenită magistratului instructor, aceasta urmând să fie originalitatea lui când va fi cucerit celebritatea. până acum n-a avut nici o ocazie de-a se distinge aievea. Cazurile ce i s-au încredințat la Făgăraș, ca și aici, erau simple și ordinare, încât zadarnic se silea să le complice cu reminiscențe din cărți…
De data aceasta i se părea că poate să fie vorba de ceva mai interesant, mai ales din pricină că crima s-a descoperit așa de târziu.
— Dacă-mi permiteți, domnule prim-procuror — zise dânsul cu importanța cuvenită — aș propune două faze în privința constatărilor ce vom face în procesul-verbal: întâi precizarea locului unde s-au produs crimele, în toate amănuntele, și. al doilea descrierea exactă a stării victimelor, întrucât aceasta ar putea contribui la stabilirea datei când s-au săvârșit omorurile și eventual la descoperirea omorâtorilor…
Comisarul se așeză cu coaiele de hârtie la masa din sufragerie și, așteptând ca Dolga să-i dicteze, întocmi obișnuita introducere.
În vreme ce ceilalți începură să examineze cele două cadavre, judecătorul cercetă cu luare-aminte mai întâi antreul. Ușa dinspre marchiză părea să nu fi fost unsă demult; când încercă să o închidă, balamalele scârțâiră ușor ca un suspin. Dar și broasca avea probabil arcul rupt sau foarte slăbit, căci limba nu se prinse în scoabă, încât ușa rămase doar lipită. Altă ușă dădea din antreu în dreapta într-un fel de salonaș cu aspectul de cameră în care se păstrau toate lucrurile fără utilitate curentă. Ușa era închisă, iar cheia învârtită o dată în broască. Dolga vârî doar capul; părea evident că în salon se umbla foarte rar și că mai ales cu ocazia crimei n-a trecut nimeni pragul. Cealaltă ușă, în stânga, deschisă larg, ducea întâi în dormitor, de acolo în sufragerie și mai departe în bucătărie… Pe cuierul de perete, la stânga, între ușa marchizei și cea dinspre dormitor, atârna în același cui un crap de vreo două kilograme, înghețat tun, și un baston cu mânerul în formă de cârjă. Pe mescioara din fundul antreului cam întunecos era aruncată o căciulă mare neagră de miel, iar pe unul din cele două scaune un palton foarte uzat, cu căptușeala ici-colo roasă, rămăsese agățat numai cu o mânecă, restul fiind alunecat și mototolit după picioarele mesei ca și când ar fi fost dezbrăcat și azvârlit acolo în mare grabă…
— Domnule comisar, scrie! strigă judecătorul Dolga începând să dicteze rar și apăsat.
În dormitor două paturi, cu căpătâile la perete, despărțite printr-o noptieră. între cele două ferestre spre curte, bine zăbrelite, un scrin vechi plin de rufărie de damă, nouă, nepurtată, era surmontat de o oglindă de cristal cu ramă foarte grea, aurită. Alte două dulapuri se aflau în colțurile ferestrelor, dulapuri simple din bătrâni, încărcate unul cu rufe de pat, iar cellalt cu haine. în cel cu rufe de pat opera Aretia, când au apărut reprezentanții justiției. Ușa antreului se deschidea în dormitor în stânga, încât se lovea aproape de garderobul cu haine.
Între cele două paturi, cu fața în jos, cu capul vârât puțin sub patul dinspre ușă, cu picioarele încălțate cu șoșoni rupți peste niște ghete vechi, rămase de la genunchi afară dintre paturi, zăcea cadavrul lui Ilarie Dăniloiu. Pe patul cellalt, spre antreu, învelitoarea de catifea cenușie era mototolită și cu pete mari de noroi uscat, pe când cuvertura patului dinspre ușă era întinsă și trasă puțin într-o parte, deoarece degetele mâinii stângi a mortului se încurcaseră în ciucurii împletiți… Soba de teracotă portocalie, înaltă până aproape de tavan, cu bibelorui pe lespedea de marmură, avea ușița deschisă larg parcă ar fi vrut să facă foc cineva sau doar să arunce ceva înlăuntru…
— Să continuăm, domnule, procesul-verbal! reluă Dolga din prag, către comisarul de poliție înainte de-a trece în sufragerie, fără să se lase tulburat de întrebările sau observațiile celorlalți, recomandându-le din când în când să binevoiască a nu se atinge de nimic.
Sufrageria era mare, cu o masă ovală și șase scaune de piele, cu două bufeturi înalte de modă veche pline cu tot felul de vase și pahare. Judecătorul se uită cu atenție împrejur prin bufeturi, pipăi masa și deodată zise către comisarul care continua să scrie:
— Un moment, domnule…
Comisarul se dădu la o parte, iar Dolga ridică puțin tăblia mesei. Subt tăblie descoperi mai multe piese de aur așezate în scobituri și crăpături așa fel încât să nu se observe. Învârti puțin capacul și, într-un fel de sertar ascuns, dădu iar peste o grămăjoară de galbeni și mai mulți bani de argint dinainte de război. Comisarul încremeni o clipă de mirare, apoi rosti:
— Asta-i o comoară, domnule judecător!
Dolga rugă pe primul-procuror să inventarieze banii, iar el însuși se întoarse înapoi în dormitor să cerceteze în dulapuri, deși aceasta voise să o lase pentru încheiere. Dar după descoperirea din sufragerie chibzui că e mai practic să lichideze cercetările și în dormitor. Într-adevăr ,in dulapul cu haine gasi o fata de pernă murdară, suspectă. Pipăind-o și apoi desfăcând-o constată că era plină cu bancnote românești, puse înadins să rămâie nebăgate în seamă și totuși ascunse.
— Ei, dragă Dolga, văd că aduni bani, nu glumă! zise primul-procuror uimit. O să ne apuce prânzul numărând!
Ușa bucătăriei era deschisă ca și celelalte. Bucătăria mare servea și ca spălătorie și chiar ca baie în cazurile rare când bătrânii se îndemnau să împrumute de la d-na Secuianu vana de tablă ca să se spele mai temeinic. în dreapta ușii se afla soba de gătit, mare cât un cuptor, cu câteva oale pe roate, în care apa înghețase. în dreptul ușii, în peretele din față, o fereastră dădea spre fundul curții, unde se vedeau năclăite în zăpadă niște lemne tăiate și o grămadă de crăci cumpărate de curând. în stânga ferestrei pe o masă lungă de brad, se afla o pâine lungă neînceputa și o ulcică de lut, înflorită, răsturnată, goală, iar subt masă câteva șomoioage de jurnale vechi. lingă peretele dinspre sufragerie, într-un dulap rudimentar, erau aranjate oale, cratițe, tigăi, capace de toate felurile, între acest dulap și ușa sufrageriei, pe o laviță solidă, o albie de spălat rufe părea răsturnată pe jumătate; câteva bucăți de pânzeturi erau căzute pe jos, mai mult muruite decât spălate, iar cele rămase în albie înghețaseră cu rămășițele de apă murdară. Ușa din peretele spre curte era încuiată pe dinăuntru.
Cadavrul doamnei Dăniloiu zăcea într-o rână, pe stânga, între masa de bucătărie și lavița cu albia de rufe. Figura ei era înfășurată cu o rufă udă peste gură, dar ochii sticloși aproape ieșiți din orbite priveau spre sufragerie cu atâta groază de parc-ar fi fost vii.
— Dacă permiteți, domnule prim-procuror, mai întâi să terminăm înregistrarea minuțioasă a locului! zise Dolga cu mândrie, revenind în sufragerie. Pe urmă vom nota obiectele de preț și la sfârșit, cu ajutorul doctorului, poziția și starea fizică a cadavrelor!
Se simțea din ce în ce mai stăpân. Afacerea părea să aibă proporții deosebite și în orice caz anume necunoscute și mistere; în sfârșit ceva ce râvnea ambiția lui de detectiv în devenire.
După ce dictă cu emfază comisarului constatările din bucătărie, trecu împreună cu medicul și cu polițaiul în dormitor să examineze mai de-aproape cadavrul lui Dăniloiu.
— Numai un moment! strigă Dolga către medicul care se pregătea să libereze cadavrul dintre paturi.
Cu mare băgare de seamă împinse puțin mai încolo patul dinspre antreu, încât ceafa victimei ieși la iveală. Părul alb, foarte rar, părea lipit de tidva ca pergamentul vechi. Gâtul, deasupra gulerului hainei cenușii, era strangulat cu o sârmă de alamă subțire, înnodată dinapoi și răsucită de mai multe ori, așa că pătrunsese adânc în pielea zbârcită. Cele două capete ale sârmei se terminau în ochiuri ca și când ar fi servit la atârnat în cui.
— Ciudat! murmură judecătorul.
Plecându-se peste mort, observă un fir de păr castaniu închis pe un umăr și altul aproape blond pe gulerul hainei mototolite, parcă ar fi fost apăsată cu genunchiul sau cu piciorul.
Doctorul Popescu, urmând exemplul lui Dolga, socoti mai practic să lase cadavrul unde se afla și să îndepărteze paturile ca să aibă spațiu suficient pentru o examinare corectă. Primul-procuror, curios, veni și dânsul să vadă mortul, neuitând să ia și pe comisarul scriitor ca nu cumva să fie ispitit a viola fața de pernă cu bancnote.
— Aici trebuie să fi lucrat asasini cu multă expe-riență ! zise Negel foarte impresionat, văzând cum medicul se trudea să dezlege din jurul gâtului sârma ucigașă.
— Sau începători fără experiență! observă Dolga gânditor.
Sarma abia era mai lungă de un metru…
Descurcând ciucurii cuverturii din degetele mor-tului, doctorul întoarse pe bătrânul Ilarie cu fața în sus. Părea viu, cu ochii deschiși și privind aproape senin, fără groază, doar cu puțină mirare. Numai nasul era puțin turtit și murdărit de praful de pe parchet, ca și fruntea și bărbuța sură, tunsă, neîngrijită ca un pămătuf de păr moale.
— Nu vreau să mă pronunț oficial înainte de autopsie — zise medicul Popescu cu oarecare nedumerire în glas — dar aș putea să pariez că bietul bătrân a murit repede, fără suferință, mai puțin de strânsoarea sârmei, deși ea l-ar fi ucis până la urmă, cât mai degrabă de un șoc de spaimă care i-a curmat funcționarea inimii…
Ilarie Dăniloiu se vedea a fi fost un omuleț slă-buț, subțirel, numai umbra celui care prin munca și energia lui a uimit Piteștii.
Când medicul isprăvi examinarea, Dolga întrebă:
— Ai putea să-mi faci vreo precizare, doctore, în privința datei morții?… O zi, două, trei?…
— Cu oarecare aproximație cred că da—răspunse doctorul puțin sigur. Două, cel mult trei zile, mai curând însă trei!… Adică sâmbătă… Dar să vedem și celălalt cadavru…
D-na Dăniloiu, în afară de rufa care-i astupa gura, avea și mâinile legate la spate tot cu o rufă udă, acum înghețată, iar la gât o sârmă de alamă aproape la fel cu cea care servise la omorârea soțului ei. Sârma era la fel înnodată și răsucită la spate, dar fără a fi pătruns în piele.
— Coana Mița poate nici să nu fi murit strangu-lată — observă iar medicul, după ce dezlegă sârma, apoi prosopul de peste gură și nas și cămașa de noapte care servise la imobilizarea mâinilor. Cred că a murit chiar mult mai târziu, poate peste câteva ore, asfixiată de călușul de pe gură și nas. E posibil că a trebuit să vadă cum a fost ucis soțul ei, fără ca asasinii să-și dea seama că mai trăiește…
— Astea se vor stabili mai târziu, în cursul anchetei, întrerupse Dolga cu puțin dispreț.
— Probabil, dacă asasinii vor fi avut curiozitatea să se ocupe cu astfel de observații! răspunse medicul de asemenea batjocoritor.
Judecătorul nu mai stărui. Era sigur de sine. Ochii lui au înregistrat mult mai mult decât s-a consemnat în procesul-verbal, toate amănuntele de care mai târziu ar putea să aibă nevoie.
După o scurtă consfătuire, fiindcă nici o îndoială asupra cauzelor morții nu încăpea și spre a nu mai spori oroarea dublei crime prin ciopârțirea inutilă a cadavrelor unor oameni atât de respectați, hotărâră să se renunțe la autopsie și să se dea familiei autorizația de înmormântare.
Până ce medicul își va redacta referatul și până ce primul-procuror va inventaria cuprinsul feței de pernă, judecătorul Dolga ieși în curte, însoțit de polițaiul Ploscaru, să-și completeze observațiile. Corpul cellalt de case era gol și încuiat în fundul curții o remiză cam dărăpănată cu câteva butoaie, o putină cu varză, diferite sape, hârlețe ruginite și uzate… în spatele remizei gardul de zid dinspre Secuianu continua până la cellalt vecin, măcelarul Ionescu.
— Ei, domnule jude, v-ați lămurit? întrebă poli-țaiul prinzând o țigară și respirând profund. Dacă tâlharii și-ar fi lăsat cărțile de vizită, ar fi mai simplu…
— Poate că au lăsat, domnule! zise Dolga sever. Dar nu oricine poate să le citească!
— Dacă citiți d-voastră, ajunge! Noi vom fi fericiți să vă aplaudăm! făcu polițistul fără încredere și cu puțină ironie.