Amândoi

Aurel Dolga se afla numai de trei luni în Pitești, dar cunoștea mai toată lumea, în special avocați, profesori, ofițeri, ingineri, funcționari, în sfârșit ceea ce se numește, cu o exagerare provincială, boierimea. De fapt în boierimea aceasta se cuprind numai cei ce au bani sau altfel de avere care să le dea putința de a participa la jocurile de cărți și de a primi cel puțin de două ori pe iarnă cât mai multă lume bună care să joace cărți până la ziuă, la cât mai multe mese… Noul judecător, tânăr și neînsurat, a devenit imediat invitatul favorit în familiile cu fete de măritat, deși el nu trăda încă intenții matrimoniale, dorind în prealabil să devie celebru în specialitatea sa spre a putea face o partidă mai strălucită. Era foarte sociabil, păstrând totuși marea decență și rezerva cerute unui magistrat. Ici-colo, la vreo petrecere cu ultra-prelungire, i s-a întâmplat să cânte sau să danseze solo sau împreună cu tovarășii de chef, sau chiar, într-un elan de fericire, să îmbrățișeze pe vestitul lăutar Dură care, ajutat numai de un țambal ist chior și de un chitarist șchiop, era capabil să întreție buna dispoziție de seara până a doua zi seara…

Dragostea cea mare a lui Dolga rămânea totuși instrucția criminală. Din pricina ei avea acum o remușcare: că n-a cunoscut până azi familiile Dăniloiu… De aici trăgea însă concluzia pentru viitor: un bun detectiv, deci și judecătorul de instrucție, trebuie să-și lărgească necontenit relațiile în toate straturile societății…

De la casa crimelor până la tribunal, Dolga a tăcut, privind drept înainte, parc-ar fi urmărit cu ochii interiori o pistă foarte palidă și întortocheată.

Reținu pe polițaiul Ploscaru care, nu pentru meserie, dar prin felul lui de viață, cunoștea Piteștii cum își cunoștea buzunarele. Nu orașul, ci oamenii, până la cei mai umili. Asta era meritul lui unic, dar considerabil, în poliție, mai ales că informațiile lui erau întotdeauna exacte și corecte.

După ce încheie cu grefierul formalitățile de ri-goare pentru întocmirea dosarului, comandă cafele. Polițaiul interveni jovial:

— Dacă-mi dai voie, domnule jude, a mea să fie cu un coniac înlăuntru și altul separat alături! După o crimă atâta de scârnavă, trebuie să-ți stingi greața măcar cu un pic de alcool!…

— Într-adevăr scârnavă! aprobă Dolga. Foarte bine ai spus. Eu încă n-am cunoscut, din păcate, familia Dăniloiu…

— Ai s-o cunoști acuma, cu ocazia instrucției, până în rărunchi!… Ilarie Dăniloiu a fost un om ciudat și plin de taine!

— Dar ceea ce m-a mirat — urmă judecătorul — ceea ce m-a nedumerit mai mult, este mizeria morală pe care am simțit-o în casa lor… Nu mizeria în sine, care totdeauna e impresionantă și provoacă cel puțin milă, ci mizeria unor oameni despre care se spune că erau foarte bogați, de mai multe ori milionari…

Polițaiul surâse și dădu din cap aprobativ.

— Exact, domnule judecător! zise dânsul. zgârcenia, pricit de aprigă, nu poate explica o viață în ticăloșie materială desăvârșită!… Explicația o dă numai rasa, domnule jude ! Ce ideal de trai poate să aibă un om coborând din părinți care numai dumineca aveau pe masă mâncare caldă?… Eu eram copil când a murit bătrânul Danilef, bulgăroiul, cum îi zicea lumea în piață cu un fel de ură amestecată cu admirație. Mi-a rămas însă în minte cu niște ochi negri foarte vicleni și mai ales cu hainele nemțești care-i veneau îngrozitor, parc-ar fi fost adunate din toate colțurile orașului… Dintre copii nici unul n-a moștenit în totul pe bătrânul bulgăroi. Ai văzut, domnule jude, ce pirpiriu era Ilarie… Să-l sufli ca pe o luminiță de ceară… Spirache seamănă cu bătrânul la voinicie și stângăcie, dar e greoi și prostănac și în același timp șiret ca un vulpoi. Iar d-na Delulescu se zice că e leită maică-sa: credincioasă, mojică și încăpățânată, dar foarte cinstită. Dealtfel cinstiți au fost și frații ei, căci nu i-a prins nimeni niciodată cu vreo abatere de la codul penal. Impresia mea însă a rămas că sufletește, în adâncul lor, nu erau corecți. N-aveau adică cinstea interioară, singura valabilă, pentru că nu e dictată de teama sancțiunii exterioare…

— Cu toate astea pare să fie oameni foarte res-pectați — observă Dolga.

— Cum să nu fie, dacă n-au greșit niciodată contra legilor?… Pe urmă averea acoperă totdeauna micile turpitudini ale oamenilor. Pe un milionar îl privești cu alți ochi, nu cu ai bănuielii. Să nu fiu rău înțeles, domnule jude! Ilarie Dăniloiu a jucat un rol marc în ultimile trei decade în viața negustorimii piteștene. Fiindcă era bogat și cu destulă influență în lumea lui, liberalii l-au acaparat pentru partidul lor l-au pus în consiliul comunal, apoi în cel județean l-au făcut mai târziu ajutor de primar și pretutindeni a făcut treabă bună și a fost corect ca nimeni altul în cele din urmă, adică după război, s-a ales senator și a făcut figură onorabilă și la București prin cuviința și modestia lui înnăscută. Vezi, prin urmare, domnule jude, că avem de a face cu un exemplar tipic de piteștean notabil!

Dolga asculta atent, iar Ploscaru care, ca toți povestitorii dorea să fie ascultat, se încălzea din ce în ce la amănunte:

— Ei bine, toate demnitățile și onorurile, în loc să-l civilizeze, mai rău îl sălbăticeau lăuntric. Pasiunea economiilor, care pe tatăl său l-a îmbogățit, a transformat-o într-o avariție patologică. Deși nu i-am cunoscut viața intimă, știu că de la o anume vârsta cam de când a intrat în viața oficială, a fost cuprins de patima tezaurizării. Treptat și, firește, pândind ocazii excelente, a vândut moșiile părintești, a vândut diferite case ce mai avea prin oraș, se zice că și te București, iar banii îi strângea. Dacă ar fi putut nici pe mâncare n-ar mai fi cheltuit, ca să puie gologani: la păstrare. Oamenii de originea lui, când fac avere încep să facă lux la mâncare și să cheltuiască cu masa mai mult decât pe toate celelalte necesități de viață Belșugul la masă e primul lux și ultimul la oamenii simpli. Dovadă că Spiru Dăniloiu mânca uneori, nu știu dacă o mai face și azi, până ce nu se mai putea urni de la masă. Ilarie însă, cu cât se îmbogățea, cu atât își reducea mâncarea. Circulă prin oraș anecdote despre peregrinările lui prin piață. Cu toate că după război s-a retras oarecum din afaceri, se ducea în fiecare dimineață în piață să facă, zicea el, cumpărăturii pentru menaj. De zgârcenie însă cumpăra pâine veche pentru că e mai ieftină, iar carne o singură dată p săptămână din rămășițele măcelarilor, cu jumătate preț. Pește lua din când în când, dar numai sâmbătă când îl găsea stătut și ieftenit, căci era cel rămas de vineri… La fel făcea cu zarzavaturile și cu toate cele trebuincioase casei. Așa a ajuns fostul senator batjocura și râsul zarzavagiilor și măcelarilor, iar de altă parte, din pricina asta s-au născut legendele despre bănetul ce l-ar avea ascuns cine știe unde.

— Atunci d-na Delulescu are dreptate să pro testeze?

— Principial poate că da — zâmbi polițaiul. Sunt sigur că s-au înstrăinat multe lucruri înainte de-a sosi noi la fața locului. Rămâne să stabilești d-ta daca înstrăinările sunt opera asasinilor sau a celor ce au veni după asasini. Pe madam Aretia ați găsit-o operând după cum am auzit ulterior. Poate că dom’ Spirică mai prost dar și mai șiret, a avut norocul să opereze mai înainte. Dacă nu s-ar fi găsit testamentul, n-ai avea mare importanță. Acuma însă se schimbă lucrurile… în cearta moștenitorilor trebuie să se amestece și instrucția! Dacă era aici feciorul lui Delulescu, scandalul ar fi luat proporții chiar în casa morților. în orice caz e numai o amânare. Romulus Delulescu aștepta moartea lui Ilarie ca lozul cel mare la loterie. Toate viața, tot viitorul lui e clădit pe speranța sa. Are si fie furios când va afla ce s-a ales din visurile lui… Altfel băiat simpatic. Dacă a fost el în stare nu numai să se împace cu Ilarie, dar să devie mosafirul lui aproape zilnic, de câte ori venea prin Pitești, vezi ce talent trebuie sa aibă!… Păcat că nu-l are și la scrisul lui. Și câtă pasiune pune să rămână cel puțin gazetar, dacă scriitor n-a putut ajunge… Mi se pare că și d-ta l-ai cunoscut acum vreo trei săptămâni într-o seară, la cofetărie, la Borănescu?

— Nu-mi amintesc—zise judecătorul.

— Era împreună cu Dică Secuianu chiar lângă masa d-tale… Un băiat slăbuț și cu ochelari, o mutră de onanist cu părul spălăcit… Altminteri însă, cum spuneam, simpatic, foarte inteligent și îndrăzneț, cu toate că își ia niște aere de modestie umilă, lipicioasă…

După ce sorbi ultima picătură de coniac și aprinse a nu știu câta țigară (era fumător feroce din pricina nopților ce le pierdea), polițaiul reluă gânditor, ca și când ar fi vrut să ghicească cine să fie asasinii:

— Bătrânul Ilarie cunoștea pe toată lumea și n-avea nici un prieten de teamă să nu trebuiască să cheltuiască cu vreo masă sau vreo întâlnire la cafenea. Cred că afară de câte un servitor străin, trimis de câte cineva, nu-i intra nimeni în curte, cu atât mai puțin în casă. Timp de câțiva ani se atașase de Dică Secuianu într-atâta că oamenii prevedeau într-însul pe moștenitorul lui Ilarie. Dică însă nu putea să nu-și dea în petec. îl cunoști, cine nu cunoaște în Pitești pe Dică Secuianu—băiat bun, dar haimana… După ce a tapat pe toți piteștenii cu diverse sume, a încercat, mi se pare, și la Ilarie. într-o zi, la mare ananghie, i-a cerut o sută de lei… Și bătrânul, mare minune, i-a dat! Peste câteva zile, încurajat, Dică i-a înapoiat suta, ca peste alte câteva zile să-i ceară o mie. Bătrânul n-a mai putut. A refuzat, ba l-a și ocărât… Dică se afla în mare încurcătură. A înghițit mustrările și a revenit mai stăruitor. bătrânul nu s-a înduplecat, iar Dică s-a supărat și a plecat trântind ușile… Cel puțin așa povestește lumea, fiindcă nici el și nici Ilarie n-au spus nimănui nimic… De-atunci Dică îl înjura pe toate potecile.

— E mult de atunci?

— Doi ani, da… da, doi ani și ceva —întări poli-țaiul. Trebuie să fi fost o explicație mai severă decât ar reieși din spusele lumii, altfel nu s-ar justifica ura cu care-l vorbea Dică de rău, cu toate că se silea să-și ascundă ura subt o mască de dispreț. îmi aduc aminte, iarna trecută, d-ta încă nu erai aci, la o petrecere, la „Calul Bălan”, cum îl auzeam înjurând și dorindu-i moartea, mi-a fulgerat prin gând că Dică ar fi capabil să și ucidă pe bătrânul Ilarie dacă i-ar cădea în mâini… Firește, un simplu gând, sugerat pare-se nu atât de cuvintele lui, cât de unele priviri, de unele scăpărări de ură care nu erau demne de un tânăr dintr-o familie așa de onorabilă, nepotul primului președinte al tribunalului nostru, în sfârșit, crema societății piteștene… De la Dică a aflat lumea că Ilarie Dăniloiu, în afară de altele, ar fi adunat în ultimul timp numai bancnote străine, dolari, lire sterline, franci elvețieni. Zicea c-ar avea un portofel anume, cum au negustorii în piață, ca o geantă de damă cu multe compartimente, plin cu astfel de hârtii…

— Da, dar ai văzut că nu s-a găsit așa ceva! zise Dolga.

— Bine, povestirile lui Dică nu trebuie luate ca literă de evanghelie — surâse Ploscaru. El are o fantezie demnă de un mare reporter. Portofelul poate să existe numai în închipuirea lui, poate să aibă proporții mult mai modeste…

— Sau poate să fi fost furat de asasinii bătrânului — complectă judecătorul.

— Absolut! recunoscu polițaiul. Deși, spun sincer, presupunerea aceasta mi se pare cea mai puțin verosimilă, după cum cunosc eu pe prietenul Dică… Dar în sfârșit, ancheta va lămuri toate… Mi-am adus aminte de toate astea numai fiindcă s-a împlinit pofta lui Dică și bătrânul Ilarie într-adevăr a fost omorât!… în asemenea caz, fără să vrei, faci toate legăturile posibile și imposibile, iar lucruri cărora înainte nu le dădeai nici o importanță, devin deodată tulburătoare… În ultimii ani Ilarie Dăniloiu n-a întreținut relații prietenești cu nimeni decât cu Dică Secuianu în anii trecuți și cu Romulus Delulescu de vreun an sau doi… Ce curios! în timpul cât Dică a fost favoritul bătrânului, Deluleștii ca și Spiru Dăniloiu erau în panică… Acuma fac legătura: poate că apropierea lui Romulus de unchiul său s-a căutat și s-a realizat tocmai de teama ca nu cumva moștenirea să fie amenințată prin vreun capriciu al bătrânilor… Asasinatul a picat, pentru rudele interesate, ca o salvare!… Dacă cumva testamentul nu va aduce altă încurcătură!

— Sunt multe puncte obscure și tulburătoare în afacerea aceasta! observă gânditor judecătorul de instrucție.

— Poate că mai mult în aparență, domnule jude — murmură polițaiul.