Spiru se retrăsese să-și împlinească somnul de amiazi început cu moțăiala din sufragerie. Doamna Dăniloiu era în bucătărie, după masă, să robotească singură, mâhnită în sine de nerecunoștința Solomiei care a ajuns să-și bată joc de casa ei, să plece și să vie când o apucă toanele de parcă nici n-ar mai fi la stăpân. Tocmai în toiul acestor meditații se pomeni cu un băiețaș, trimis de grefierul de la instrucție, prietenul lui Spiru, că s-a întâmplat ceva cu Solomia și să vie degrabă până la tribunal.
— Eram sigură că o paște nenorocirea! murmură d-na Dăniloiu agitată.
Ca în toate împrejurările importante din viața familiei, Vasilica deveni deodată plină de energie. Sculă din somn pe Spiru și, cu toate protestele lui, îl târî cu dânsa la tribunal. Găsiră pe Solomia în anticamera judecătorului, șezând pe scaun, păzită de un polițist mai speriat decât ea. Grefierul le spuse în trei cuvinte întâmplarea și că judecătorul se află cu mandatul de arestare la primul-procuror.
— Vai de mine, Solomie fată, doar n-ai făcut tu nelegiuirea asta? se spăimântă d-na Dăniloiu. Nu, nu! Dar te-ai zăpăcit de tot cu întâmplările astea și cu moartea băiatului… Altfel cum să-ți dea prin gând așa ceva?…
Solomia se ridică în picioare, izbucni în lacrimi, apucă mâna d-nei Dăniloiu și o sărută.
— Tu sa-ți ții credința și firea, Solomia—reluă Vasilica mai mișcată. Că nu te-om lăsa noi să fii batjocorită de pomană!… Fii liniștită, auzi?
Ieși cu Spiru. Se duseră la primul-procuror. D-na Dăniloiu jura pe nevinovăția fetei, oricât spunea Negel că fata singură a mărturisit tot, de bună voie.
— Domnule Costică, zău, că ești om de-al nostru, nu ca alții —se revoltă bătrâna din ce în ce mai sigură că numai judecătorul a născocit și asta, ca atâtea altele. Eu o cunosc mai bine și știu ce inimă are. Ce-a pătimit și cât a jertfit fata asta numai pentru Lixandru, merită să-i dea încurajări, nu s-o bage în temniță cu tâlhării și ucigașii!
— O fi fost bună fata, cum nu, recunosc, dacă spui dumneata — zise Negel împăciuitor ca totdeauna. Dar dacă a greșit așa de urât, ce să-i mai facem?… A omorât doi oameni, coană Vasilică, pe cumnații d-tale!
— Ceasul rău ce nu-i ticluiește bietului om — murmură d-na Dăniloiu mozolind două lacrimi între gene. Eu totuși am mare speranță în inima d-tale, domnule Costică! D-ta cunoști suferința oamenilor…
— Bine, coană Vasilică, ce-om putea vom face — sfârși primul-procuror numai ca să scape de insistențele ei. Că și pe noi ne obligă legea și nu putem lucra de capul nostru…
D-na Dăniloiu plecă totuși cu o speranță. Afară, pe coridor, însă luă la răspundere pe Spiru:
— Stai ca bolovanul și nici gura n-o deschizi, parcă nici n-ai fi suflet… Și doar te-a slujit destul biata fată și n-a pregetat… Cum poți fi așa de ne-simțitor, păcatele noastre?
Bărbatul se opri supărat.
— Mai taci din gură, Vasilico, că mă scoți din fire!… Nu-i destul că mă târăști pe-aci de râsul magistraților?… Ce vrei să-i facă? Să-i dea medalie c-a omorât pe frate-meu și pe Mița?
— A omorât, a omorât — făcu d-na Dăniloiu cu glas scăzut. La necaz și la durere să ajuți pe om, nu la petreceri!
Se abătu iar prin anticamera lui Dolga, dar Spiru nu o mai urmă. Solomia era pe același scaun, cu mâinile în poală, cu ochii în gol.
— Ce-ai făcut, nenorocito? îi zise acuma Vasi-lica, mereu cu blândețe. Cum nu ți-a fost frică de Dumnezeu?… Of, amărâtă și becisnică ți-a fost soarta!.. Dar să nu pierzi nădejdea în mila Atotputernicului, Solomie! Să rabzi și să ispășești, ca să-ți răscumperi păcatul!
— Să mă ierți, cucoană, că ai fost bună și miloasă și m-ai învățat numai bine, iar eu te-am supărat și v-am făcut și rușinea asta — bolborosi Solomia, legănându-și capul în dreapta și în stânga, cu glasul plâns și cu obrajii vrâstați de lacrimi.
★
— Solomia Ionescu născută Motroc! mormăi primul-gardian citind foaia și ridicând ochii s-o vadă; apoi mormăi în sine decepționat: Hm… nde…
Autorii marilor crime se bucură în închisori, atât din partea paznicilor, cât și a celorlalți deținuți, de o considerație specială și chiar de un fel de admirație. Solomia nu păru gardianului destul de arătoasă pentru fapta ei și o predă îndată secției femenine, actualmente goală. O paznică urată și ursuză o conduse bombănind:
— Numai tu mai lipseai, pricopseală pământului!… Că nu vă satură diavolul de blestemății…
Apoi Solomia se pomeni singură într-o celulă rece, mirosind a mucegai, cu o închipuire de lumină ce se strecura de la becul din coridor prin ferestruica de deasupra ușii. Patul de fier, cu salteaua umflată de paie și cu pătura trențuită, era în colțul din fund, iar sus, aproape de tavan, fereastra zăbrelită, îngustă, care dădea afară.
Se așeză pe dunga patului și șezu așa, nemișcată, cu haina de iarnă pe ea, cu capul gol și basmaua alături, unde o lepădase când gardiana a căutat-o să n-aibă ceva și i-a luat portofelul mic, cu treizeci și șapte de lei rămași după cheltuiala înmormântării, cum și acele de păr care-i țineau coadele pe cap. Nu simțea nimic și nu se gândea la nimic. Era într-o toropeală în care se amestecau și anihilau osteneala cu groaza și cu remușcarea.
Într-un târziu tresări auzind cheia învârtindu-se în ușa cu vazistasul ca un ochi de pândă. Gardiana îi întinse un coltuc de pâine:
— Mănâncă și culcă-te, n-aștepta plăcinte și invitații !
Solomia rămase pe loc, dar parcă glasul paznicei ar fi smuls-o din toropeală, se simți deodată moartă de oboseală, fără totuși a simți și nevoia de odihnă sau măcar o moleșire somnoroasă. își aduse aminte că de aseară n-a luat nimic în gură; cucoana i-a făcut ceai azi-dimineață, dar ea nu l-a atins și nici nu s-a gândit la mâncare de vreme ce se frământa numai cum să-și ușureze sufletul… Apoi își zise brusc și cu mare părere de rău că salba a dat-o judecătorului și cine știe ce s-o mai alege de ea, în loc s-o fi lăsat acasă, să se împodobească cu ea soră-sa Domnica, fiindcă ei n-o să-i mai trebuiască nici salbă și nici o podoabă…
Pe urmă gândurile o năpădiră cu grămada, de-a valma de nu le mai putea conteni Se încurcau mereu ochii lui Lixandru cu privirea cucoanei Mița ori cu a judecătorului, în aceeași mustrare ciudată pe care o înțelegea totuși încât îi înțepa inima ca un ac neascuțit. Apoi parcă vedea într-o goană vijelioasă toate câte s-au întâmplat în săptămână de sâmbătă dimineața, când a sosit Lixandru, până sâmbătă astalaltă când a mărturisit c-a omorât, toate zbuciumările și spaimele și speranțele rostogolite peste sufletul ei ca niște pietre de moară. Și, dându-și seama unde a ajuns, în mo-mente de limpezire, îngâna fără glas:
— Mai bine… S-a sfârșit…
Voia să uite tot, să nu-și mai amintească și nici să se gândească la nimic, căci toate o chinuiau iar, mai rău ca atunci. Retrăirea în fragmente poate să fie, prin lipsa de legături și motivări firești, mai insuportabilă decât trăirea directă, totală care, prin continuitate, nivelează și amortizează zguduirile…
Din strânsoarea gândurilor o treziră pași care se apropiau și care se opriră la ușa celulei. Solomia ridică privirea și întâlni în vazistasul ușii ochii răutăcioși ai gardianei.
— Ce, tu nu înțelegi să te culci?… N-ai auzit stingerea? răsună glasul, umplând celula.
Solomia ascultă până se pierdu zgomotul pașilor. Se întinse ca să-și alunge nehotărâre, apoi își trecu amândouă palmele peste obraji parcă s-ar fi spălat de o murdărie ce o supăra. Se sculă în picioare și mașinal își pipăi părul. Coadele îi atârnau pe spate, peste haină. Voind să le încolăcească pe cap, să nu o încurce, își zgârie degetul într-un ac uitat după ceafă. îl scoase și îl înfipse în căpătâiul saltelei până își va strânge părul. Potrivi pătura s-o aibă drept pernă, iar cu haina de iarnă să se învălească. Se gândi că e îmbrăcată cu hainele de sărbătoare și acuma are să se culce așa și să Ie strice. Dar îndată adăogă că de-acuma n-are ce face cu îmbrăcămintea cea bună…
Mai stătu puțin cu ochii spre ușă parc-ar fi uitat ceva. Apoi deodată bâlbâi pierdută:
— O, Doamne, Doamne…
Căzu în genunchi să se roage, cum a deprins-o maică-sa Ioana și cum s-a rugat în fiecare seară până sâmbătă trecută, de când n-a mai îndrăznit ori poate nici nu i-a mai trecut prin minte de cât a fost de zbuciumată. Nu-și mai amintea rugăciunile și stătu în genunchi până amorți îngânând într-una:
— Doamne Dumnezeule, fie-ți milă și iartă-mă l.. Doamne…
Se ridică cu sufletul mai ușor și cu fața scăldată în lacrimi.
Se întinse pe pat și se acoperi cu haina până la gât Ochii deschiși mari se uitau în tavanul puțin afumat peste care lumina bolnavă de-afară întindea umbră tremurătoare. Ar fi vrut să adoarmă și să nu se mai deștepte niciodată. îi apăru deodată iar fața judecătorului, aspră, și-i răsună în urechi glasul lui batjocoritor că va trebui să mai povestească o dată, înaintea tuturor, la fața locului, și să arate pas cu pas cum a ucis… A nu știu câtea oară îi revenea amenințarea aceasta și de fiecare dată o îngrozea mai mult. închise ochii ca să alunge vedenia și în schimb își auzi inima izbindu-se în coșul pieptului ca un peștișor prins în undiță. își puse mâna pe piept să-i potolească zvârcolirea, dar peste pânza cămășii nu simțea mângâierea. Desprinse iia din brâu și vârî mâna pe dedesubt. Sânul mic avu un cutremur ca de o atingere dușmană. Dar încet-încet mâna se încălzi și inima își îmblânzi bătăile.
Dac-ar da Dumnezeu să adorm… Tot n-am nici un rost pe lume…
Se întoarse pe o parte. Mirosul plinii, ascunsă lângă perete, îi aduse aminte că a înfipt acul în saltea. întinse brațul, dar nu-l nimeri și trebui să se întoarcă iar cu fața în sus. îl pipăi și-și aminti că tocmai așa, cum e acul de păr, a îndoit ea atunci sârma… Se apucă să-l îndrepte, parcă i-ar fi fost silă de asemănarea cu sârma. Apoi i se înfipse brusc gândul în creieri că n-are să mai poată dormi niciodată, fiindcă veșnic are să-și aducă aminte.
— O, Doamne, unde să mă mai întorc? murmură ca și când nu și-ar găsi locul.
Apoi deodată continuă în sine cu o mare împă-care:
— Oare de ce să mă chinuiesc degeaba?
Haina îi alunecase în jos, iar iia rămăsese des-chisă în dreptul inimii. Bâjbâi cu vârful acului locul subt sânul stâng unde inima bătea acuma liniștit, ca un ceasornic de precizie. între două coaste i se păru că bătaia e mai vie. Respiră o dată foarte adânc și apăsă acul întâi simți o rezistență dureroasă încât fără voie încetini apăsarea. Pe urmă respiră din nou și împlântă acul mai adânc, gândind necontenit că nu doare Pe urmă vârful acului întâmpină iar o împotrivire. Solomia strânse dinții și închise ochii, apăsând mereu, ajutându-se și cu mâna cealaltă, păstrând în minte mereu gândul că nu doare…
★
— Hai scoală!… Ce lenevești?… N-ai auzit deș-teptarea ?
Gardiana strigă prin vazistas și așteptă câteva clipe. Apoi strigă din nou, mai aspru:
— N-auzi, mironosițo?…
Deschise ușa și se apropie s-o zgâlțăie.
— Aoleu !… E moartă !
Urmă alarmă și panică. Primul gardian dădea din colț în colț. Zbârnâi telefonul, sculând din somn pe domnii care, fiind duminecă, dormeau liniștiți. Totuși peste două ore se aflau în celula Solomiei primul-procuror cu judecătorul Dolga, cu medicul legist și cu polițaiul Ploscaru, pe când directorul închisorii se plimba prin coridor desperat.
— Asta mai lipsea! zise primul-procuror supărat că întâmplarea aceasta se va răsfrânge și asupra parchetului întreg. Firește, dacă oamenii nu-și fac datoria în conștiință !.„ Am spus de atâtea ori că aici e o cloacă de dezordine! Acuma veți vedea sancțiunile!
— Eu am percheziționat-o până la piele, domnule prim-procuror—se scuză gardiana care se învârtea pe lângă patul moartei și o acoperea cu haina. Nici nu știu cum Dumnezeu s-a putut omorî că doar…
— Nu știi, sigur că nu știi pentru că ești negli-jentă ! strigă Negel mânios. Dă-te la o parte de acolo !… Doctore dragă, te rog, vezi puțin!
Doctorul descoperi cadavrul. Solomia zăcea cu fața în sus, cu ochii închiși și gura strânsă într-o încordare supremă. Buzele aveau o dungă roșie parc-ar fi fost fardate prea mult mâinile amândouă, una peste alta, strângeau coșul pieptului sub sânul stâng, atât de tare, că medicul abia le-a putut da la o parte ca să vază capătul acului de păr într-o pată rotundă de sânge închegat cât un ban de aur…
— Cu acul de păr! mormăi doctorul pipăind ușor pielea împrejurul petei roșii. A avut o poftă de moarte titanică!
— Ei, și acum? întrebă judecătorul Dolga foarte grav.
— Acuma s-o ducă la morgă și mâine îi vom face autopsia! zise medicul nepăsător. Azi doar e duminecă !… Dealtfel nu mai e nici o grabă, căci ea a terminat socotelile c u justiția noastră. Cel mult cu Dumnezeu mai poate să aibă dificultăți!
Umorul medicului legist nu fu gustat. Primul-procuror simțea răspunderea sinuciderii în închisoare, iar judecătorul de instrucție avea impresia că iar s-au năruit combinațiile și speranțele de glorie.
— Asta înseamnă că…—începu Dolga.
— Asta înseamnă, onorate domnule judecător, că și providența divină acordă concursul ei justiției! termină împăciuitor polițaiul Ploscaru. Cel puțin când e vorba de închiderea dosarului!