Romulus Delulescu sosi la Pitești cu acceleratul marți seara, adică cu primul tren, căci telegrama părinților n-a primit-o decât pe la ora cinci după-amiazi. Toată seara au ținut sfat în familie. Romu-lus era neconsolat, nu atâta de moartea bătrânilor, cu toate că din când în când ofta „bietul nenea Ilarie” sau ,sărmana tanti Mița”, ci pentru că n-a fost aici când s-a descoperit crima. Avea certitudinea nezdruncinată că unchiul său Spiru a rășluit ce a fost mai bun, adică bijuteriile și poate mare parte din bani.
— Suntem o familie fără noroc ! exclamă tânărul de mai multe ori. Dacă și acuma am fost trași pe sfoară, nu mai e nici o speranță de fericire!
Părinții îl aprobau în toate. El era mândria lor. îl vedeau frumos, inteligent, vrednic să ajungă om mare nu doar în Pitești, ci pe toată țara. Se simțeau vinovați față de dânsul, pentru că au fost săraci și nu i-au putut oferi destule mijloace să meargă la Paris, să se perfecționeze, ca alții. Ba, de câțiva ani, bietul Romulus le-a mai zvârlit el ici-colo câte o sumuliță, după puterile lui; le era rușine destul, dar primeau… Aretia, care tiraniza pe oricine venea în contact cu ea, numai pe el îl respecta aievea. S-a întâmplat totuși, foarte rar, să-l bruftuluiască; totdeauna i-a părut rău. Ce spunea Romulus era pentru mămica lui literă de evanghelie. Dealtfel și el, spre deosebire de alți băieți, a rămas mai atașat de maică-sa și mai respectuos.
— Acuma vezi, Pascale, câtă dreptate am avut să mă supăr când tu mă potoleai? făcu Aretia triumfătoare. Dacă-ți spun că ești moale și fricos, te superi!
— Ascultă, Romică — zise Delulescu, tu nu te uita la maică-ta că ea multe vorbește, dar puține bune! Chestia stă așa că, deocamdată, s-au pus sigilii pe toate ușile și că, până nu va decide justiția într-un fel sau altul, nu se poate atinge nimeni de nimic!
— Dar cel puțin instrucția crimei a început? se interesă tânărul.
— Ba bine că nu !… Și noi suntem chemați mâine pentru informații, cu toate că noi n-avem cu ce să-i informăm dacă de atâția ani nici măcar n-am vorbit cu alde Ilarie… Aretia a aflat de la popa Tănăsescu că pe servitorul lui l-ar fi arestat ca ucigaș!
— În orice caz, vom vedea mâine ce vom face ca să salvăm ce se mai poate! zise Romulus cu gravi-tate. Am să merg și eu cu d-voastră la tribunal, să vorbesc cu judecătorul!…
— Ei, bravo ! strigă Aretia mulțumită. Bine c-ai venit, dragul mamei, să nu mă mai simt așa de sin-gură !
— Apoi da, că eu nici nu contez — mormăi Delulescu…
A doua zi Romulus se duse la biserică să se în-chine puțin la catafalcul unchiului său și să mai afle oarecari știri. De la Dică Secuianu auzi că prin prostime circulă zvonul că asasinul ar fi chiar el, nepotul… Râseră amândoi. Erau la Borănescu, în cofetărie. Dar Romulus simți o împunsătură în inimă. în realitate îl sâcâia faptul că există oameni în Pitești care-l cred capabil de o crimă atât de oribilă…
— Fără glumă, Dică — întrebă mai târziu tânărul Delulescu — cine crezi să fie asasinul sau asasinii ?
— N-am idee — zise Secuianu. Dar că l-au omorât, mai ales pe el, foarte bine au făcut. Era păcat să consume lumina soarelui un suflet atât de acru. Nu te supăra, Romică… A fost o scârnăvie unchiul tău Ilarie !
— Exagerezi… Și în orice caz rău faci că-l ocărăști când se află pe catafalc și după o moarte așa de crâncenă prin care a plătit tot ce a greșit în viață! Dacă te-ar auzi cineva vorbind așa, ar crede că n-ai inimă, Dică!
— Nici nu vreau să am față de asemenea monstru.
La a treia mescioară un domn se uita la ei, auzind probabil convorbirea lor. Secuianu îl recunoscu și-i strigă:
— Tragi cu urechea, măi grefierule? Crezi că mă jenez de tine sau de oricine?
Era într-adevăr grefierul judecătorului Dolga care salută zâmbind și răspunse:
— Ce-s de vină eu dacă d-ta vorbești tare de te aude toată cafeneaua?
— Apoi d-aia vorbesc tare, să auziți toți!
Lumea piteșteană cunoștea obiceiurile lui Secuianu și făcea haz de butadele lui, mai ales când era beat sau măcar amețit, căci la trezie nu prea avea sare…
Familia Delulescu sosi la tribunal îmbrăcată în negru; de aici urmau să treacă la biserică, să par-ticipe la înmormântare. Ușierul îi anunță îndată.
Judecătorul, având în vedere importanța afacerii, amânase toate lucrările obișnuite, rezervându-și toate orele de serviciu numai pentru anchetarea asasinatului din strada Speranței. După ascultarea d-nei Dăniloiu și a Solomiei a avut liberă aproape o oră ca să-și claseze materialul în vederea continuării cercetărilor.
Dolga îi primi în cabinetul său pe toți trei Romulus se recomandă singur.
— Parcă nu erați în Pitești! se miră puțin jude-cătorul.
— Mi-au telegrafiat părinții ieri și am venit ime-diat— zise tânărul, întristat. Cum să nu viu când un dublu omor fioros…
— Da, adevărat—întrerupse Dolga, ca și când ar fi știut urmarea. Ați venit desigur să dați concurs justiției pentru descoperirea vinovaților?… Vă mulțumesc. Am să vă chem îndată ce se vor clarifica puțin cercetările. Poate mâine, poate mai târziu… Vom vedea!
Judecătorul devenise atât de ceremonios, că Romulus răspunse la fel:
— Voi fi la dispoziția d-voastră…
— Va să zică începem cu d-na Delulescu, reluă Dolga. Permiteți?
Bătrânul Delulescu se retrase împreună cu Romulus. După formalitățile obișnuite, judecătorul ceru informatoarei să povestească tot ce știe despre împrejurările omorârii fratelui și cumnatei sale. Impresionată de tonul grav, Aretia făcu o întreagă spovedanie a vieții ei, relațiile cu frații, căsătoria, cum a fost înșelată la moștenire, cum a ajuns să fie certată cu Ilarie și cu Spiru… sfârși lăcrimând, cu glas înecat:
— Am sperat mereu că ni se va face dreptate măcar la moartea lui Ilarie. Acum văd că și speranța asta s-a spulberat. Oameni fără noroc!
Dolga a ascultat calm și numai când d-na Delu-lescu a tăcut, a întrebat-o:
—Nu bănuiți deloc cine ar putea fi asasinii?… Ieri părea că vreți să învinuiți pe…?
— Pe frate-meu Spirică? complectă Aretia puțin uimită. Apoi la supărare omul multe spune, dar cine aude nu trebuie să le creadă pe toate… Cum aș putea să mărturisesc așa ceva cu mâna pe cruce? M-ar trăzni Dumnezeu din cer. Păcate o fi având el Spirică multe, dar să făptuiască un omor, Doamne iartă-mă, nici prin vis n-ar fi în stare… îmi aduc aminte, când eram copii, că lui îi venea să leșine de câte ori vedea tăind vreo găină… Pe urmă, slavă Domnului, e și el putred de bogat și are o singură fată, măritată bine… Atunci de ce să făptuiască asemenea nelegiuire?
— Nu spun eu c-a făcut-o — zâmbi judecătorul. D-voastră ați lăsat să se înțeleagă ieri… Dealtfel, cum bine observați, cel ce i-a ucis a făcut-o sau din interes, sau din răzbunare. Avea mulți dușmani ră-posatul ?
— Ce dușmani să mai aibă un biet moșneag? zise natural d-na Delulescu.
— De pildă d-voastră ! zâmbi iar judecătorul
— Dușmănia între frați e altceva…
— Depinde… când e și interes la mijloc?
D-na Delulescu se uită’ bănuitor la Dolga ca și când s-ar fi întrebat ce vrea. Apoi răspunse cu un început de indignare:
— Nu cumva vă închipuiți că i-am omorât noi?
— Eu n-am dreptul să-mi închipuiesc nimic decât pe bază de dovezi —rosti enigmatic judecătorul.
— Apoi numai asta ne mai lipsește, vezi d-ta l Și săraci, și criminali!
— Dar, iată, vă declar că n-am nici o dovadă! continuă Dolga iar surâzător. Dimpotrivă, mi se pare că fiul d-voastră era în relații foarte bune cu răposații în timpul din urmă?
— Adevărat! aprobă Aretia cu un oftat de ușurare. Noi l-am îndemnat pe Romică să nu fie mândru și să se apropie de unchiu-său, că băiatul numai din pricina noastră se înstrăinase de Ilarie… Apoi cum e Romică băiat plăcut, Ilarie aproape că s-a amorezat de dânsul Baremi luna asta, cât a stat acasă, mai mult la Ilarie a petrecut-o… Ca să vedeți cât îl iubea, pot sa vă spun că la plecare i-a dăruit câteva mii de lei! La un om zgârcit și ursuz, cum era bietul Ilarie, așa ceva e mare minune!
— Când a plecat fiul d-voastră de aici, din Pitești?
— Sâmbătă… A avut ghinion, bietul băiat — urmă d-na Delulescu redobândindu-și încrederea. Se hotărâse de vineri să plece a doua zi cu acceleratul de dimineață; trebuia să fie la zece la București, că avea niște afaceri urgente. Ei bine, închipuiți-vă, domnule, cum-necum, n-a sunat deșteptătorul și Romică s-a trezit tocmai bine la opt, când trenul era în gară… S-a supărat, a tunat și fulgerat că de ce nu l-am sculat, că eu la șase sunt totdeauna în picioare… în sfârșit a plecat cu personalul de două, că nu mai avea alt tren, și a sosit la cinci după-amiazi…
— Se întâmplă—încuviință judecătorul, adăogând însă după o mică pauză: Și ce-a făcut pe urmă până la două?
— Ce să facă băiatul?».. A ieșit în oraș. S-o fi dus pe la Dică Secuianu, poate și pe la unchiu-său… Știu eu ?
— Spuneați, doamnă, că răposatul i-a făcut cadou o sumă de bani la plecare… Nu știți când i-a dat banii sau câți?
— Nu știu, domnule — răspunse Aretia cu o sinceritate familiară. Zău, nu știu. Mie mi-a dat două mii de lei, la masă, la dejun, fiindcă mereu mă plângeam că nu mai răzbesc cu cheltuielile din pensia bietului Pascal Poate că nici n-avea mai mult, atâta i-o fi dat unchiu-său… Are o inimă de aur. îmi seamănă mie în privința asta. D-aia nu ne-am procopsit…
— Altfel, venea des pe-acasă fiul d-voastră? întrebă judecătorul întrerupând și căutând parcă înadins să schimbe vorba.
— Mai în fiecare săptămână, dar numai câte-o zi, uneori o jumătate, după cum avea timp liber…
— Câștigă bine din… ce slujbă are?
— Avocat și ziarist —zise d-na Delulescu cu mândrie. câștigă binișor pentru dânsul, cât să trăiască omenește… Și să ne mai ajute și pe noi din când în când, dacă n-am avut noroc să-l ajutăm noi, că el e toiagul batrânețelor noastre…
Grefierul încheie repede declarația, i-o citi tot atât de repede și d-na Delulescu iscăli bucuroasă că s-a terminat, deși, după cum spuse lui Romulus pe urmă, judecătorul s-a purtat foarte „gentil”…
Bătrânul Delulescu se mărgini să declare că n-are nici o cunoștință despre împrejurările în care s-a comis crima, că numai ieri înainte de amiazi au fost anunțați prin servitoarea cumnatului său Spiru Dăniloiu și au alergat să vază ce s-a întâmplat… Spuse că el personal n-a avut niciodată nici o discuție cu răposații, deoarece n-a vrut să se amestece în afacerile dotale ale soției sale, preferând, certurilor, sărăcia. Aretia a știut să se descurce singură cu frații ei, deși fără nici un rezultat practic. De când băiatul s-a făcut mare, el a susținut necontenit că trebuie să păstreze legături bune cu unchii săi, mai cu seamă cu Ilarie, de la care putea spera să. moștenească o avere frumoasă. Aretia, mai țanțoșă, s-a opus multă vreme. Numai când au înțeles (într-un timp a și umblat zvonul prin oraș) că Ilarie ar putea lăsa prin testament toată averea altora sau la spitale ori biserici, neavând obligația legală de-a testa ceva. moștenitorilor colaterali, s-au dezmetecit și au îndemnat pe Romulus să se ducă la unchiu-său…
— N-ai putea, domnule Delulescu, să-mi dai o lămurire de ordin domestic, ca să zic așa? întrebă judecătorul. Răposații n-aveau servitori, am văzut. Nu importă din ce motive. Dar muncile mai ordinare și mai grele pe lângă casă nu le putea face nici domnul Ilarie și nici doamna: tăiatul lemnelor, căratul apei, măturatul curții și altele… Nu știi d-ta cine le făcea astea? Servitorii din vecini sau oameni tocmiți din piață? Fiul d-voastră nu v-a vorbit despre asta, fie chiar întâmplător?
— În trecut nu țin minte — răspunse Delulescu. Dar, acuma, în ultimele luni, ne spunea Romulus că bătrânii se serveau mai ales de ordonanța ofițerului care șade alături, la d-na Secuianu, iar alteori preotul Tănăsescu le trimitea pe servitorul lui, pe care dealtfel am auzit că l-ați și arestat…
— Nu l-am arestat —zise repede judecătorul L-am prins doar cu niște minciuni care mi l-au făcut suspect…
— Se pare că Ilarie avea încredere în servitorul popii, căci odată l-a trimis și la noi după Romulus, să-l cheme nu știu unde și pentru ce… Dar cred că mai mult recurgeau la serviciile ordonanței care era mai aproape, încât puteau să-l strige oricând.
— Când a scăpat trenul, sâmbătă dimineața, fiul d-voastră s-a mai dus pe la unchiul său ori…?
— Nu cred, domnule judecător — răspunse bătrânul Delulescu puțin uimit de întrebare. Aretia v-a spus c-a fost?
— Nu, nu, dar îmi adusei aminte și m-ar fi inte-resat să precizez — zise Dolga repede și aproape indiferent, parcă ar fi vrut să renunțe.
— Ați găsit vreo pistă, domnule jude, dacă-mi permiteți să întreb? făcu Delulescu deodată cu o intimitate care era de fapt o simplă uitare de sine a fostului grefier.
Fiindcă judecătorul, în loc de răspuns, îi aruncă o privire mustrătoare, bătrânul pensionar adăogă îndoindu-se ușor și umil:
— „Scuzați, domnule jude… M-a luat gura pe dinainte… Am uitat că sunt informator… Mi-am închipuit o clipă că sunt iar ce-am fost odată… Atunci așa întrebam pe șeful meu, când se termina cu interogatoriu…
— Atunci poftim, scrie-ți singur declarația, după notele dânsului! zise Dolga cu un mic râs sec. Căci interogatoriul dumitale s-a terminat intr-adevăr!