Aurel Dolga plecă vineri la tribunal cu mai mare emoție decât în ziua, memorabilă și hotărâtoare pentru cariera lui, când a luat în primire la Făgăraș, ca titular, cabinetul de instrucție. Avea presimțirea că azi se va declanșa primul succes care poate să-i procure și celebritatea în analele criminale, dar mai ales să-i asigure în magistratură distincția cuvenită talentelor excepționale. Despre dublul asasinat din strada Speranței au luat notă ziarele Capitalei, dar superficial și minimalizându-l ca fiind sortit să rămâie nerezolvat, în dosarele parchetului. Un corespondent obraznic a evocat cazul similar Agate Vasiliu, întâmplat cu frec zece ani în urmă, pe care toți procurorii și judecători: ce s-au perindat prin Pitești n-au fost în stare să-l lămurească până în ziua de azi, deși… etc.
„Eu în patru zile am lămurit o crimă descoperita abia trei zile după ce s-a săvârșit!” își zicea tânărul! judecător cu mândrie.
Polițaiul îl aștepta jos, în sala pașilor pierduți Dolga îi strânse mâna cu căldură:
— Îți mulțumesc că te-ai mai ostenit… Nu vrei să vii sus?
— Cu plăcere! zise Ploscaru, D-na Cristescu are să povestească tot ce știe… Dar mai este ceva: Ciufu roagă să fie ascultat din nou ca să-și completeze declarația:
— Aha, bravo! făcu judecătorul. Și-a luat seama l. Perfect!… până ce terminăm cu d-na Cristescu, te rog să telefonezi să-l aducă la cabinet!
Urcară împreună scările; Dolga mai grăbit și mai vioi ca totdeauna.
D-na Cristescu, o bătrânică simpatică, uscățivă, bună de gură, intră fără emoție, se așeză pe scaunul oferit, căutând să se instaleze cât mai confortabil ca pentru o conversație lungă și tacticoasă. Iar când își termină aranjamentul, își puse mâinile cruce în poală și se uită cu mare încredere, prietenos și senin în ochii judecătorului care îi urmărise mișcările cu multă răbdare, deși se gândea că are o zi grea și doamna se pregătește să-i răpească prea mult timp.
— Va să zică, doamnă, cunoașteți inelul cu bri-liant? întrebă în cele din urmă Dolga arătându-i între două degete inelul pe care polițaiul îl scosese din cutia de chibrituri și-l așezase pe biroul lui.
— Cum să nu-l cunosc, vai de mine! începu d-na Cristescu, cu un glas puțin pițigăit, fără totuși a fi dezagreabil. I-am spus doar și dumnealui aseară, când m-a întrebat…
— Va atrag atenția că acuma faceți o depoziție subt jurământ! Așa că…
— Subt jurământ, vezi bine! continuă doamna netulburată. Că la judecată nu poți vorbi ce-ți trece prin cap. Știu !… Cum să nu știu ! Cu toate că n-am umblat pe la judecăți In viața mea, că bărbatul meu, fie iertat, cât a trăit s-a ferit ca de foc, iar eu…
— Atunci spuneți, vă rog, tot ce știți despre inel! întrerupse judecătorul Dar, dacă se poate, scurt căci avem mult de lucru!
— Scurt, scurt, că și eu mi-am lăsat casa vraiște! reluă d-na Cristescu cu aceeași liniște imperturbabilă. Cum zic, cunosc inelul prea bine, pentru că eu am umblat pe la giuvaergii să-l vând, dacă ar fi dat un preț bun, firește, că nu era să dau cogemite briliantul pe câteva mii de lei, cum credeau ei, care cearcă să te strângă de gât când te văd că ești la ananghie. Am fost pe la câțiva și dacă am înțeles că nu e chip, m-am întors la Ilina Dogaru, c-a ei era giuvaerul, și i-am spus ce m-a învățat să fac unul mai de treabă și sărac, neamțul din Domnița Bălașa, că dumnealui, polițaiul, trebuie să-l știe, că tot acolo are dugheana și azi și tot nepricopsit a rămas… Neamțul m-a îndemnat să merg mai bine să-l punem amanet undeva că, zice, sunt destui care dau împrumut pe bijuterii și-i păcat să-l vinzi pe nimica: „încercați, zice, la coana Mița a domnului Ilarie Dăniloiu, că dânsa știu că dă bani cu dobândă, dar numai pe giuvaericale!“ Biata Ilina, Dumnezeu să o ierte, era tare strâmtorată că se apropia plata chiriei și n-avea de unde să ia bani și proprietarul cel nou n-ar fi răbdat-o să întârzie nici o zi. Dar îi era rușine să meargă singură și m-a rugat să merg și eu, că am mai mult curaj și nu mi-e frică decât de Dumnezeu. Coana Mița s-a lăsat greu: că nu mai dă împrumut, că oamenii nu plătesc și că d-aia a rămas fără bani și cu grija amaneturilor… Totuși până la urmă i-a dat cinci mii de lei ca să-i întoarcă șase până într-un an, altfel se pierde inelul… Ilina a fost bucu-roasă și așa, ca omul la necaz mare. Trei mii de lei i-a și depus îndată la d-na Secuianu, cu care era prietenă intimă, să-i ție dânsa până la termenul chiriei, ca nu cumva să cheltuiască din ei, iar cu restul de două mii și-a plătit toate datoriile mici care o copleșiseră, pe la băcănie, pe la măcelar, pe la zarzavagii, ca femeia săracă…
— De unde avea doamna asemenea inel scump, dacă era așa de săracă? întrebă puțin nedumerit judecătorul
— Apoi să vezi! zise d-na Cristescu bucuroasă că se poate pune în valoare. Dumnealui poate să fi auzit ceva, că e vechi pe-aici… Ilina Dogaru a fost frumoasă de îngheța apele în tinerețea ei și deșteaptă și cultă cum nu erau multe la Pitești pe vremea aceea, învățase carte destulă și ar fi vrut să fie numită învățătoare. Dar n-avea pe nimerii și fără protecție, cum e la noi, nu faci nimic. Atunci a avut norocul de a cunoscut un boier mare de la București, unul Alecu Budeanu, bogat putred și cu trecere la toate mărimile. Boierul, cum a văzut-o, s-a amorezat foc și, ce mai vorbă multă, a numit-o învățătoare numaidecât și apoi a început cu cadourile, dar așa de discret că lumea n-a băgat de seamă. Dealtfel omul era matur, avea vreo cincizeci de ani, poate și mai bine, însurat, cu copii mai mari ca Ilina, așa că nu se putea da în vileag. Totuși Ilina spera că Budeanu are s-o. ia de nevastă; cel puțin așa cred eu, căci ea nu mi-a spus niciodată. Mai ales că peste doi ani a murit d-na Budeanu și, dacă dânsul ar fi vrut, nu mai era nici o piedecă. Dar se vede că bărbatul, oricât era de îndrăgostit, nu și-a pierdut mințile de tot. Ilina a mai continuat doi ani cu dragostea ascunsă, apoi, poate tocmai ca să-l silească să se pronunțe, într-o bună zi i-a declarat că vrea. să se mărite, că trebuie să-și asigure viitorul… Budeanu a încurajat-o și i-a promis că are s-o ajute toată viața. Atunci i-a dăruit inelul cu briliant, care e pe masa d-tale, ca să-l aibă amintire de la dânsul… Pe urmă s-a măritat într-adevăr cu Dogaru și s-au înțeles bine c-a fost și el un om înțelept, așezat, dar n-a avut noroc în lume. Era funcționar la prefectură, cu leafă micșoară. A murit destul de tânăr. Ilina, cu legile astea noi, a trebuit să se lase de școală. A rămas cu pensia bietului Dogaru de vreo două mii de lei. Dar inelul l-a păstrat câteodată îmi spunea că vrea să moară cu el în deget ca să-i amintească fericirea de odinioară. Pe urmă vremurile tot mai grele, viața mai scumpă…
— D-na Cristescu parcă se înduioșase. Tăcu. Judecătorul însă nu-i dădu răgaz:
— Ești sigură d-ta că doamna… d-na Dogaru n-a mai răscumpărat amanetul și a rămas la d-na Dăniloiu?
— Cu ce să-l răscumpere, domnule, dacă abia își ținea zilele? făcu d-na Cristescu. Mai curând cred că a mai împrumutat ceva când a venit rata următoare la chirie, că și coana Mița avea suflet milos… Pe urmă de când s-a prăpădit Ilina e un an și jumătate. Cine să-i fi plătit datoriile? Și cine știa că inelul e amanetat la Mița Dăniloiu afară de mine?… Dar d-voastră nu l-ați aflat în casa lui Darie Dăniloiu, cu ocazia crimei?…
Judecătorul trebui să recurgă la abilitatea polițaiului ca să scape de informatoarea prețioasă dar prea obositoare, cel puțin acuma când se precipitau întâmplările în jurul cabinetului de instrucție.
— Mai ai vreo îndoială? întrebă Dolga pe polițai înainte de-a chema pe Ciufu.
— Se vedem ce va mai spune Ciufu — zise Ploscaru.
— Desigur, să vedem ! făcu judecătorul puțin indispus, căci îndoiala persistentă a polițistului îi clătina convingerea și-i umbrea satisfacția. O noapte întreagă a avut să ticluiască altă poveste. Să vedem ce-a ticluit!
Ciufu era mai calm și mai încrezător, parcă hotărârea ce-a luat-o i-ar fi ridicat o povară de pe suflet. Deși judecătorul îl întâmpină batjocoritor, nu-și pierdu cumpătul.
— Vin ca la sfânta împărtășanie, domnule judecător ! zise dânsul cu un glas care se simțea cât vrea să fie de convingător. Am păcătuit și vreau să-mi spăl sufletul!
Apoi a mărturisit că a mințit când a spus că n-a intrat sâmbătă înainte de amiazi în curtea Dăniloiu. când l-a trimis părintele înapoi, a plecat într-adevăr, dar a mai zăbovit pe-acasă, martoră poate să fie preoteasa, vreun ceas și jumătate, socotind să-și isprăvească întâi ce avea de lucru, căci pe Ilarie Dăniloiu îl găsește mai târziu. Era aproape unsprezece când a coborât să îndeplinească porunca preotului. A intrat în curte cu gândul să treacă în fund, la ușa bucătăriei, pe unde umbla de obicei în dreptul marchizei a început să strige pe Ilarie, ca să-l audă că vine. N-a răspuns nimeni, ceea ce l-a mirat, căci altădată bătrânul ieșea imediat ce auzea vreun zgomot în curte. S-a dus la bucătărie și a ciocănit Iar nici un răspuns. A încercat clanța. Ușa era încuiată pe dinlăuntru… Atunci și-a zis că trebuie să fie plecați de-acasă amândoi, probabil la masă undeva, și s-a gândit că, iată, a pățit-o dacă n-a ascultat pe sfinția-sa, să fi venit atunci îndată. Dar s-a mângâiat că cel puțin nici părintele nu e acasă și, dacă totuși o să vie domnul Ilarie, cum s-au înțeles, îl va aștepta în poartă și-i va cere iertare. plecând să iasă din curte, a observat că ușa marchizei nu eră închisă și, cum sufla nițel vântul, se mișca. Se abătu de pe cărare și o închise. In dreptul marchizei, la doi pași, zări jos, în noroi, aproape să calce pe el, ceva strălucitor, ca un bob de sticlă. Se plecă și ridică inelul de aur. Fiindcă nu era nimeni acasă și nici nu-l putea vedea nimeni, s-a lăcomit să-l păstreze. până la portiță însă i-a trăznit prin minte că poate să se fi întâmplat ceva cu boierii. când ieșea, s-a întâlnit cu ordonanța de la Secuianu. A vârât inelul în buzunar și s-a dus cu soldatul, apoi în oraș, la zaraf… După-amiazi n-a venit Ilarie Dăniloiu. Ciufu a înțeles mai bine ca nu poate să fie lucru curat. De frică însă să nu cadă vreo bănuială asupra lui, mai ales că-l pusese Necuratul de a luat inelul, a socotit de bine să tăgăduiască a fi fost dimineața la Ilarie, pentru că numai înainte de amiazi trebuie să se fi întâmplat ce s-a întâmplat. Apoi din minciuna asta s-au născut celelalte…
— Și crezi tu cu adevărat, Ciufule, că există cineva care să poată crede asemenea basme? zise Dolga după ce-l ascultă până la capăt, aruncând doar din când în când, câte o privire spre polițaiul Ploscaru. Aseară ai înfruntat pe bietul soldat, ai vrut să-l faci mincinos, ai plâns ea o babă și te-ai jurat pe toate cele sfinte, că n-ai intrat în curte, iar acuma te spovedești că ai intrat și ai găsit inelul pe cărare, în noroi!… M-ai frecat destul, Ciufule!… Am terminat!… Să te creadă cine vrea, eu am ieșit din vârsta basmelor!…
Se întoarse către grefier și adăogă:
— Să-i faci mandat de arestare!…
— Domnule judecător…
— Ieși afară! zise Dolga fără să ridice glasul. Du-te si așteaptă acolo…
Polițaiul Ploscaru murmură, ridicând din umeri, după ce dispăru servitorul:
— E ceva suspect, în orice caz…
În aceeași clipă năvăli val-vârtej în birou primul-procuror Negel, cu fața aprinsă, strigând cu glasul entuziast și consternat în același timp:
— O surpriză ca asta n-am mai pomenit de când sunt magistrat!… A fost ceva fulgerător! Parc-ar fi aruncat o bombă în tribunal. Chiar prezidentul nu și-a putut stăpâni stupoarea!… Dar mutrele lor!… în sfârșit… A, voi nu știți nimic, firește! continuă schimbând tonul când văzu nedumerirea celor doi. Testamentul lui Ilarie Dăniloiu…
— Bine, știam că azi urmează să fie deschis — zise Dolga curios. Și mă interesează foarte mult pentru continuarea instrucției…
— Atunci află că bătrânul și-a lăsat toată averea pentru binefaceri și nici o para chioară rudelor ! declară primul-procuror aproape teatral.
— Extrem de interesant! observă judecătorul! Va să zică… nimic pentru rude!
— O să primim, firește, comunicare oficială la parchet de vreme ce noi am depus testamentul și la noi se află bună parte din averea mobilă. Dar până atunci…
Povesti că bătrânul a lăsat un testament foarte frumos și generos, scris de mâna lui cu mare grijă pentru toate detaliile. Pomenește în preambul despre soră și frate care și-au alcătuit căminurile lor și au chivernisit cum au crezut moștenirea părintească împărțită egal și drept între toți trei. Pentru că însă Dumnezeu nu l-a învrednicit să aibă copii care să-i continue străduințele și să gospodărească averea adunată prin muncă fără preget și cruțare chibzuită, dorește să-și perpetueze amintirea prin opere de folos obștesc, răsplătind astfel pe argeșenii în mijlocul cărora a trăit și care l-au cinstit și l-au ridicat. Lasă câte un milion în rentă de stat școalei primare unde a învățat dânsul, liceului de băieți din Pitești și Universității din București. Lasă două milioane spitalului mare din Pitești să întrețină atâtea paturi pentru săraci. Restul averii, casele din strada Speranței și o casă cu două etaje la București, precum și toți banii și hârtiile de valoare ce se vor găsi, le lasă bisericii Sf. Nicolae cu obligația să plătească în primul rând rudelor care vor fi îngrijit de înmormântarea lui înzecitul cheltuielilor făcute…
— Să vă închipuiți efectul ce l-a făcut lectura! strigă Negel, parcă mereu nu și-ar fi găsit nici el firea.
— Dar noi n-am găsit rente de stat, dacă nu mă înșel! se miră judecătorul.
— Sunt depuse la loc sigur! A avut grijă bătrânul! Chitanțele respective sunt atașate frumos la testament !… Dealtfel bătrânul, parcă n-ar fi avut încredere în nimeni, mai adaogă într-un codicil că un exemplar identic se află depus pentru orice eventualitate la tribunalul Ilfov… înțelegi, dacă rudele ar fi pus mâna pe exemplarul de aici și ar fi încercat să-l sfeterisească, ar fi ieșit la iveală exemplarul de la București!
În curând polițaiul Ploscaru se retrase, spunând lui Dolga cu un surâs de învins:
— Mi se pare că totuși ați ales pista cea bună…
Judecătorul, mulțumit, explică pe urmă primului-procuror cât a fost de sceptic polițaiul și că a ajuns în sfârșit să-și recunoască eroarea.
— Adineaori am ascultat ultima oară pe servitorul bisericii Sf. Nicolae…
— Ciufu, da, știu — zise Negel. L-ai inculpat, nu ?
— Acuma îi facem mandatul de arestare — răs-punse Dolga cu modestie. Deocamdată singur!
— Cum deocamdată! făcu primul-procuror parc-ar fi fost surprins. Prin urmare stăruiești?
— Dați-mi voie să recapitulez rezultatele până în acest moment!
Negel ascultă cu atenție, întrerupse de câteva ori, făcu unele obiecții, dar se vedea că îl convingea sau cel puțin îl impresiona expunerea pe care judecătorul i-o făcea în termeni oficiali.
— Toate acestea fără a ține seama de surpriza testamentului, domnule prim-procuror! zise Dolga grav.
Primul-procuror rămase un răstimp pe gânduri, apoi se ridică:
— În orice caz, prudență, amice, multă prudență! Să nu uităm că trăim între oameni și cu oameni!
— Mâine mai am două confruntări grave și pe urmă îi dăm drumul! spuse misterios judecătorul.
— Pregătești lovituri de teatru, văd! zise Negel râzând nehotărât. Totuși, încă o dată, prudență și mereu prudență!