Spiru Dăniloiu a uitat să tipărească obișnuitele anunțuri mortuare, cum s-ar fi cuvenit unui om ca Ilarie. își pusese în gând să le comande ieri după ce va fi isprăvit la cabinetul de instrucție, pe urmă s-a zăpăcit.
Lumea a aflat totuși că înmormântarea va fi la orele patru și de la două a început să se îndrepte spre biserica Sf. Nicolae. în Pitești, localitate cu mari ambiții urbane, crimele nu sunt în general tocmai rare. Dealtfel ar fi semnul unei îngrijorătoare lipse de temperament dacă parchetul n-ar avea de lucru suficient într-un oraș care a dat țării atâtea celebrități în toate domeniile vieții. Dar în mod obișnuit se întâmplau numai crime ordinare care nu atrăgeau la curtea cu juri nici măcar pe avocații fără clientelă. Dublul asasinat din strada Speranței a mai reabilitat puțin renumele orașului la cronicile judiciare ale ziarelor din Capitală. De-aceea înmormântarea victimelor a devenit un eveniment social la care toată lumea găsea justificare să participe. De la trei și jumătate biserica era ticsită, iar afară strada Griviței până la strada mare se înnegrise de oameni. Deoarece sediul poliției se afla aproape, Ploscaru a socotit nimerit să ia cuvenitele măsuri de ordine, concentrând câțiva sergenți de pe străzile dimprejur, ca să menție liberă cel puțin intrarea în biserică…
În jurul catafalcului, de o parte familia Delulescu, de cealaltă parte Vasilica și Spiru Dăniloiu, iar la spatele lor Solomia… Toți fruntașii negustorimii au ținut să dea ultima cinstire celui ce a fost multă vreme adevăratul părinte al breslei lor. Conducătorii locali ai partidului liberal s-au înfățișat în corpore spre a dovedi că partidul știe să prețuiască pe negustori și după moarte. Cu toate că mortul fusese liberal, au venit și câțiva corifei țărăniști, în frunte cu tânărul și popularul șef, desigur cu gândul de-a ademeni pe seama lor pe unii burghezi încă neînregimentați. A stârnit uimire plăcută apariția primului-președinte Scarlat Măinescu, însoțit de primul-procuror Negel și de judecătorul Dolga, care instruia crima. La putere fiind, ca totdeauna, liberalii, primarul a depus o coroană frumoasa pe catafalcul celui ce a fost odinioară un ajutor de primar model. Și în sfârșit, când să înceapă slujba mortuară, a sosit în automobil însuși prefectul județului, primit la intrare ceremonios de polițaiul Ploscaru…
Trei preoți au slujit cum au știut mai frumos, iar corul de ucenici, adus anume, a dat răspunsurile. în timpul slujbei toate privirile căutau să observe cum arată cadavrele după moartea silnică ce au îndurat-o. Preotul Tănăsescu a avut însă grije să le acopere cu flori, astfel încât să nu se pângărească solemnitatea înmormântării. S-a băgat de seamă de către cei curioși că Aretia stătea țeapănă, cu vălul lăsat pe față, fără să plângă deloc, de asemenea că Romulus își scotea mereu ochelarii și-și ștergea ochii cu batista îndoliată. Delulescu avea urme de lacrimi pe obraji, ca și Spiru, ia d-na Dăniloiu plângea într-una domol, discret, ca si nu atragă atenția.
Cea dintâi cuvântare funebră a ținut-o părintele Tănăsescu, lăudând zelul și jertfele ce le-a depus Ilarie Dăniloiu pentru biserica în care își lua acuma rămas bun pentru totdeauna de la lumea aceasta păcătoasă în cursul cuvântării Solomia a izbucnit deodată într-un hohot de plâns, încât toate privirile s-au îndreptat o clipă spre ea, iar preotul a trebuit să ridice puțin glasul D-na Dăniloiu s-a întors și i-a șoptit dojenitor: „Solo mie, astâmpăra-te, Doamne ferește!” în mâna servi-toarei însă lumânarea de ceară a mai tremurat câteva minute în ritmul sughițurilor de plâns abia stăpânite..
Oratorul partidului liberal a glorificat pe marele român care a fost asasinat mișelește, iar primarul a reamintit serviciile prețioase ce le-a adus orașului răposatul…
Pe urmă, în sunetele „veșnicei pomeniri”, dricari; au purces la acoperirea cosciugului, la baterea capacelor, la pregătirea carului mortuar… în acest timp notabilii au exprimat condoleanțele de rigoare familiei, adică mai ales lui Spiru, căci pe Aretia numai puțini au luat-o în seamă…
Cortegiul s-a format după toate regulile protocolare, subt supravegherea șefului dricarilor care, în asemenea ocazii, devine și maestru de ceremonii. Muzica militară a fost oferită de primărie. în sunetele marșului funebru de Grieg, s-au pus în mișcare colivarii oamenii cu crucile, trăsura cu preoții, apoi dricul ce! mai luxos din Pitești, urmat de membrii masculin: ai celor două familii îndoliate, la care s-au adăogat imediat și fruntașii participanți. Mare și bună impresie a făcut că, cel puțin pe strada mare, primarul și șeful liberalilor au ținut cordoanele alături de doi bătrâni negustori. După grupul nobililor urmară întâi două cupeuri cu cele două cumnate care, nevorbindu-și de ani de zile, nu puteau merge împreună, apoi un șir lung de trăsuri și automobile, înghesuite de mulțimea de popor care nu încăpea pe trotoare. D-na Dăniloiu regreta mult că fiica ei Filofteia n-a putut fi alături de ea în momentele astea dureroase, dar și înălțătoare pentru familie. I-au telegrafiat ieri trista veste, dar cum să vie tocmai de la Maramureș ? Au primit însă o foarte frumoasă și lungă telegramă de condoleanțe iscălită de Filofteia, de soțul ei, până și de băiețelul lor… înainte de a se sui în cupeu, d-na Dăniloiu a avut grijă să trimită acasă pe Solomia. Izbucnirea ei în biserică a mișcat-o, căci rari mai sunt azi servitorii credincioși și cu recunoștință față de stăpânii care-i hrănesc. Dar pe de altă parte era supărată că a atras atenția oamenilor cu bocetele ei nechibzuite, căci omul cuminte și la durere trebuie să știe să se stăpânească. Solomia nu s-a arătat nemulțumită, a răspuns doar „Bine, cucoană”, și a plecat cu lumânarea în mână, parcă s-ar fi întors de la Înviere…
Prefectul județului, subt pretext că e foarte ocupat, nici nu a mai intrat în cortegiu, ci s-a făcut nevăzut îndată ce s-a terminat serviciul religios. La tribunal s-au retras apoi și primul-președinte cu primul-procuror și cu judecătorul Dolga. Primul-procuror spuse tare, să audă cei dimprejur, ca o scuză pentru toți trei, că au întrerupt serviciul numai ca să nu lipsească de la înmormântarea unui mare muncitor și martir…
Dolga nici nu apucă bine să-și deschidă dosarele, că se și pomeni cu primul-procuror Negel la o cură de taifas. N-avea de lucru, în orice caz nimic important, și-i ardea de vorbă.
— Mi se pare că mai aștepți clienți ? întrebă dânsul. până sosesc, fă-mi cinstea cu o cafea bună, amice Dolga !
— Cu mare plăcere! răspunse judecătorul sunând. Tocmai și eu mă gândeam… O înmormântare totdeauna parcă îți sporește pofta de viață…
Până să vie cafelele vorbiră despre înmormântare, adică mai mult Negel, care, localnic, găsi prilejul de-a bârfi puțin pe prieteni și pe neprieteni deopotrivă.
— În orice caz, au avut o înmormântare impozantă — observă judecătorul. Se vede c-au fost foarte iubiți…
— Iubiți, n-aș putea spune — observă Negel aprinzând o țigaretă, după ce sorbi întâi cu zgomot din cafeaua gingirlie. Românului, știi, nu prea îi place munca, dar o respectă la alții, mai ales la străini N-ai băgat de seamă că nicăiri nu se face mai zgomotos apologia muncii ca la noi, cu toate că noi suntem poporul care muncim cel mai puțin? în fond numai nemții și nordicii au inventat necesitatea și religia muncii. Omul nu e creat ca să muncească, ci să se bucure de viață. Idealul nu e munca sau cel puțin n-ar trebui să fie… Dar, în sfârșit, asta-i altă socoteală. Cum ziceam, Ilarie era respectat pentru că toată viața a muncit ca un bou, ca la urmă să vie cineva să-i sucească gâtul ca unui pui de găină… Păcat de toată viața și de toată munca lui!
Dolga, crescut în cultul muncii, zâmbea confuz și tăcea.
— Dar, a propos, cum stai cu ancheta? reluă primul-procuror. îmi închipui cât de greu trebuie să-ți vie s-o urnești din loc… Pe servitorul popii bine făcuși că l-ai reținut — știi, e o satisfacție pentru opinia publică, mică, dar este… ! până una-alta ar trebui poate să grăbim deschiderea testamentului, pe de o parte să astupăm gura moștenitorilor, pe de altă parte ca să vezi dacă nu-ți oferă oarecare indicii.
— Mă rog, eu aș fi foarte mulțumit dacă s-ar putea grăbi — zise Dolga simplu.
— Am vorbit chiar adineaori, în biserică, cu Măinescu — adăogă Negel confidențial. E și el de părere. Dealtfel din partea noastră s-au încheiat formele…
— Desigur, s-a depus încă de ieri…
— Atunci voi mai face eu diligențe verbale — murmură primul-procuror. Știi, deviza mea: mână de fier în mănușă de mătase!
Judecătorul cunoștea părerile acestea, repetate de atâtea ori de către Negel, care căuta să-și sporească popularitatea în jos, adică în lume, păstrând în sus reputația de strict legalist. în realitate, primul-procuror dorea să fie bine cu toată lumea și să aplice legea după obraz.
— Numai să nu exagerăm, dragă Dolga! continuă mai insistent Negel. N-aș vrea să dăm ocazii la plângeri… Ai ascultat pe Spirică Dăniloiu, fratele victimei. Un om de treabă, cuviincios, respectuos,, cu o situație frumoasă în oraș, ca și Ilarie… Ei bine, bietul om numai că nu plângea povestindu-mi azi-dimineață ce-a pățit aici.
— Domnule prim-procuror, mă mir că s-a putut plânge—ripostă judecătorul cu răceală.
— Nu s-a plâns, omule, stai, nu exagera iar! zise repede Negel, ostoindu-l parcă. Nu… Dar mi-a povestit și era necăjit și amărât… A rămas cu impresia că-l suspectezi și pe dânsul, că în sfârșit…
— Când e vorba de o crimă atât de urâtă, sunt obligat să verific orice amănunt care ar putea să mă puie pe urmele asasinului—răspunse Dolga cu o încăpățânare care se accentua. Nu mi-e permis să am considerații lăturalnice și nu vreau să cunosc legăturile particulare ale informatorilor. Datoria e mai presus de toate!
— Exact! Just! Totuși asta nu împiedecă anume diplomație, anume subtilitate, chiar în interesul succesului !
— Nu vă supărați, domnule prim-procuror, orice sugestie în privința aceasta mă ofensează!
Negel tresări ușor. Rezistența judecătorului îl zăpăci Pe urmă se întunecă. Răspunse cu alt glas.
— Nu mă supăr, dar îmi pare rău!
— Vă rog să mă iertați!
— Eu ți-am vorbit amical, ca un om mai bătrân, cu experiență mai multă, iar d-ta îmi răspunzi înțepat ca și când aș vrea să te influențez sau să-ți forțez mâna… Îmi pare foarte rău!
— Poate că m-am exprimat greșit, domnule prim-procuror, dar…
Convorbirea fu întreruptă de apariția ușierului, care anunța sosirea d-lui Dică Secuianu. Se făcu o scurtă tăcere, apoi Dolga zise:
— Numaidecât !… să aștepte puțin !
— Dică Secuianu ? întrebă Negel uimit după ce se retrase ușierul. L-ai citat și pe el? Ai vreo bănuială împotriva lui sau…?
— Vreau să-i cer niște lămuriri asupra victimelor…
— Bine, dar erau certați de multă vreme… Nu știai?
— Știu… Am aflat… Totuși sunt vecini și…
Negel se sculă să plece. După doi pași se întoarse:
— Nu uita, dragă Dolga, că Dică Secuianu e nepotul primului-președinte și că primul-președinte ține foarte mult la el, cu toate că…
— Domnule prim-procuror, pentru mine e un informator ca oricare altul!
— În sfârșit, ești încăpățânat, amice! spuse Negel îndulcind tonul și schițând un surâs. Eu te-am prevenit și mă spăl pe mâini!
Ieși trimițându-i o bezea din vârful degetelor.
Dolga rămase în picioare răspunzând de asemenea cu un zâmbet protocolar. Așteptă câtva timp închipuindu-și că primul-procuror are să schimbe amabilități cu nepotul primului-președinte. Pe urmă sună prelung și zise aprodului care întredeschise ușa:
— Să vie domnul Secuianu !