— Am impresia, domnule jude, că sunteți pe o pistă falsă — zise polițaiul Ploscaru jovial, sorbind ultimele picături din marghilomanul cu care-l tratase Dolga. Vă spun asta numai pentru că mi-ați făcut onoarea să mă întrebați, altfel nu mi-aș permite, căci instrucția unei afaceri oarecum misterioase este totdeauna chestie de inspirație…
Judecătorul zâmbi cu superioritatea certitudinii:
— Dovezile materiale vin singure ca un corolar al dovezilor spirituale, dragă domnule Ploscaru!
— Da, hotărât! Cu condiția ca eșafodajul spiritual să fie de nezdruncinat! observă sceptic polițaiul. Aici însă, la fiece cotitură, rămân întrebări deschise. Nu se pot trage concluzii dintr-o rețea de supoziții… Aveți numai un portofel gol pe care se clădește toată construcția, dar chiar portofelul v-a fost oferit grațios de cel bănuit. Și totuși ce ușor l-ar fi putut distruge fără urmă!
— Ar fi inutil să încerc a te convinge la jumă-tatea drumului — zise Dolga radios. Peste două-trei zile, daca nu mai curând, vom relua conversația pe alte temeiuri… D-ta refuzi orice importanță porto-foliului, care ți se pare un argument tocmai împo-triva ipotezei mele. Țin doar să-ți atrag atenția că născocirea afacerii cu dolarii și cu portofelul a fost din partea tânărul ui Delulescu o abilă pregătire și o justificare prealabilă a banilor străini pe care avea să-i puie în circulație mai târziu, după liniștirea lucrurilor…
Judecătorul chemase pe Ploscaru ca să facă îm-preună o percheziție în cămăruța pe care Ciufu o avea în dependințele locuinței preotului Tănăsescu. Spre a nu stârni curiozitate și aglomerație, hotărâse să meargă pe înserat, când începe să se întunece și înainte de a se aprinde luminile. Ciufu, însoțit de un sergent, va fi adus de la poliție direct la biserică, iar de acolo pe urmă la tribunal pentru confruntările și noul interogatoriu ce pregătise Dolga din vreme și la care fuseseră citați cei necesari.
Preotul Tănăsescu se sperie când văzu mai ales pe polițiști, dar judecătorul Dolga se scuză politicos arătându-i că e vorba numai de o mică cercetare spre a verifica unele presupuneri cu privire la Ciufu.
— Of, omule, multă rușine mi-ai făcut! exclamă preotul întristat către servitorul care lăcrima cu ochii în pământ. cât te-am. dojenit pentru patima minciunilor și iată că minciunile te-au nenorocit!
Judecătorul avea o speranță foarte vagă și abu-roasă că ar putea găsi în odaia lui Ciufu parte din banii ce îi va fi cedat Romulus Delulescu din fructul crimei. își dădea seama că ar fi fost o nebunie din partea criminalului să nu fi ascuns într-un loc mai sigur prada, dar conta puțin pe noroc și pe prostia servitorului.
— Am să vă deschid eu, domnilor — urmă părintele Tănăsescu agitat, luând o legătură de chei. când am văzut că l-ați oprit la poliție, am încuiat odaia ca să nu intre copiii sau servitoarea!
Percheziția se făcu destul de repede, căci odaia servitorului, luminată cu un bec atârnat de sârmă din tavan, nu conținea afară de patul așternut militărește decât o oglinjoară pe perete, o masă cu un scaun și, pe un cui de lemn bătut în zid, câteva haine agățate cu grijă.
— Lucrurile bune unde le păstrezi, măi Ciufule? întrebă polițaiul cu blândețe. N-ai lădița ta de la armată ?
— Este, domnule polițai! îngână servitorul. Subt pat!…
Trase afară lădița, o așeză pe masă, scormoni cheița din fundul buzunarului pantalonilor, descuie și ridică încet capacul, parcă i-ar fi fost frică să nu sară ceva afară:
— Poftiți…
— Scoate binișor tot! porunci judecătorul trecând lângă masă.
— Sunt numai rufșoare și bulendre și… — murmură înfricoșat Ciufu, golind treptat lada.
Pe fund, într-un plic galben vechi, polițaiul găsi carnetul militar și câteva acte, apoi, înfășurat într-o batistă roșie, alt plic cu două bancnote de câte cinci sute, iar trei piese de câte o sută de lei înnodate separat în colțul batistei
— Ce bani sunt ăștia? întrebă polițaiul cu o privire spre Dolga.
— Ce-am putut strânge și eu de când slujesc pe sfinția-sa—răspunse servitorul cu aceeași înfricoșare.
— A strâns, a strâns — întări preotul Tănăsescu repede. Că n-a fost cheltuitor și nici bețiv ori stricat altfel. Numai de minciună nu s-a dezvățat până ce nu s-a izbit cu capul de zidurile primejdiei!…
— Ba încă și acuma se încăpățânează în minciună în loc să mărturisească adevărul și să-și ușureze sufletul și situația! zise și judecătorul, dar cu ton sever, care voia să risipească mila inutilă.
— Apoi cu adevăr mărturisesc, domnule judecă-tor— grăi Ciufu, încurajat de mila stăpânului său. Dar dacă nu vrea nimeni să mă asculte și să mă creadă…
— Destul! întrerupse sec Dolga. Ce mai e în ladă? adăogă apoi întinzând puțin gâtul. Nu mai e nimic? Dar cutia de chibrituri?… Dă-o încoace!
— Asta, domnule judecător, e…
Judecătorul găsi o foaie de hârtie subțire, moto-tolită, în care era învelit un inel de aur cu un briliant cât un bob de mazăre.
— A, asta era? exclamă Dolga cu un zâmbet de satisfacție, rădicând inelul în dreptul luminii ca să controleze strălucirea pietrei.
Urmă o pauză de uimire. Toți ochii priveau inelul din mâna judecătorului. Polițaiul, nedumerit, rupse tăcerea:
— Îmi dați voie un moment?… E sticlă sau bri-liant ?
— Privește apele! zise Dolga întinzându-i inelul și întrebând apoi pe Ciufu: Ei, acuma ce minciună ai să mai născocești?
Servitorul se retrăsese instinctiv un pas ca și când ar fi vrut să se ferească de o lovitură. Răspunse îndată plângător, dar cu siguranță:
— Domnule judecător, vă jur pe ce am mai sfânt… L-am găsit de mult, poate să fie o jumătate de an, după o vecernie, în fața bisericii și…
— Și n-a reclamat nimeni! făcu batjocoritor Dolga, Cineva a pierdut un inel de treizeci de mii de lei și a tăcut mâlc !
— Da, e briliant! spuse polițaiul înapoind jude-cătorului inelul. Ciudat!
— Nu-i așa? surâse Dolga, înfășurând inelul cum a fost și vârându-l în buzunar. Foarte ciudat! Dar se vor lămuri toate curând !… Va să zică am fi terminat ! Individul să fie condus la cabinetul meu imediat!
— Ei hai, duceți-vă! zise polițaiul morocănos către sergentul însoțitor.
— Vai de capul tău, amărâtule! adăogă preotul Tănăsescu consternat. Să-mi faci tu mie atâta rușine. Du-te cu Dumnezeu!
Sergentul ieși cu Ciufu, în vreme ce judecătorul mulțumi preotului pentru osteneală și-i ceru încă o dată scuze că i-a pricinuit neplăceri fără voia lui…
Pe drum spre tribunal Dolga vorbea triumfător, lăudându-și perspicacitatea cu aluzii ironice la neîncrederea de până adineaori a specialiștilor experimentați. Polițaiul, gânditor și nemulțumit, răspunse parcă în silă. Ieșiră astfel încet pe strada Griviței, până în strada mare. La colț, înainte de a o lua la dreapta, polițaiul zise deodată:
— Pentru mai multă siguranță, aidem să intrăm la Constantinescu să vedem dacă nu cumva ne-am înșelat cu briliantul!
Dolga zâmbi:
— Nu vrei deloc să accepți realitatea, scumpe domnule Ploscaru… Dacă-ți face plăcere, aidem! O confirmare mai mult nu poate decât să folosească!
Ceasornicarul Constantinescu, mărunt, vioi, cu o bărbuță neagră tunsă în colțuri, cu ochi scăpărători, îi întâmpină cu jovială plecăciune. Examină inelul câteva clipe și strigă încântat:
— Un briliant prima, domnule judecător și dom-nule polițai!… Face și între frați cincizeci de mii!
Apoi privindu-l mai de aproape, adăogă ezitând:
— Un moment… Îmi dați voie? Cred că-l și cu-nosc… Dacă nu mă înșel… Acum doi sau trei ani, poate și patru, a fost la noi doamna Cristescu, trebuie s-o știți, văduva inspectorului de la căile ferate, să mă întrebe dacă aș fi amator și cât aș oferi pe un inel cu briliant… Ți-aduci aminte, Sofico? se întoarse deodată spre nevastă-sa care, mai trecută, cu părul aproape cărunt, împletea ciorapi lângă masa lucrătorilor. Ia uită-te și tu, că femeile, când e vorba de bijuterii…
Râse și întinse inelul d-nei Constantinescu care, după două momente, îl restitui mormăind cu indiferență (pe cât era el de vioi, pe atâta era ea de ursuză):
— Da, da, sigur… de la Cristeasca…
— Bine, dar d-na Cristescu e săracă, de abia se ține din pensia după bărbatu-său?… zise polițaiul necrezător.
— Adevărat, perfect! aprobă ceasornicarul Toc-mai ne-am gândit și noi… Ce să ne amestecăm în afaceri de astea delicate? Cine știe ce poate să fie la mijloc?… Acu, fie vorba între noi, eu bănuiesc că nici nu era al ei, ci a venit trimisă de altă cucoană care nu voia să se afle că are nevoie de bani și-și vinde bijuteria… în orice caz eu sunt ceasornicar. Am colea și câteva inele, cercei, dar numai lucruri ieftine, pentru lumea săracă… Trebuie să luptăm cu viața cum putem!… D-aia i-am spus: „Madam Cristescu, frumos e, de preț e, dar nu-i de mine!…
Ce capital am e vârât în ce vezi aici… îmi pare rău, madam Cristescu!” Am sfătuit-o să se ducă la un giuvaergiu, la Gică Mălurescu. S-o fi dus, nu s-o fi dus, nu mai știu!…
În vreme ce judecătorul împacheta inelul, iar polițaiul asculta gânditor, Constantinescu continuă cu alt glas, curios și confident:
— De la vreun furt, domnule Ploscaru?… Ori l-ați găsit cu ocazia crimei la Ilarie Dăniloiu?… Iacă, se poate, nu m-aș mira deloc… Cristeasca n-o fi găsit preț să-l vândă și l-a pus amanet la coana Mița a lui Ilarie… Ei da…
Strada mare începuse să se animeze, ca în fiecare seară, de mulțimea celor care simt nevoia să ia aer plimbându-se agale de la tribunal până la magazinul Iuga, încurcând circulația trăsurilor și pe oamenii cu ocupații serioase. Plimbarea aceasta serală, pe vreme bună ca și pe vreme rea, vara ca și iarna, e distracția cea mai plăcută a piteștenilor de toate categoriile, întocmai cum a fost odinioară „bulevardul pardon” la Câmpulung, prilej de adevărată înfrățire între cei ce altfel sunt despărțiți prin barierele vieții, într-o dulce comunitate aici se fac cunoștințe între fete și băieți, aici cunosc ofițerii pe domnișoarele rezistente, aici încep exercițiile de flirt elevele și elevii, subt ochii binevoitori ai profesorilor și profesoarelor, aici se dau primele întâlniri amoroase și celelalte, precum tot aici politicienii locali își cultivă popularitatea, iar oamenii de afaceri pun la cale combinațiile…
Înaintând greu prin mulțimea veselă, judecătorul Dolga rugă pe polițaiul Ploscaru să-i descopere negreșit până mâine la prânz pe proprietarul inelului găsit la Ciufu.
— Întâmplarea, mama tuturor descoperirilor, ne-a servit de două ori — zise Dolga. Acuma nu rămâne decât să continuăm pe pista cea bună… îți încredințez inelul! Treci chiar acum la giuvaergiu sau la d-na Cristescu. Eu, între timp, sper să obțin în sfârșit mărturisirea adevărată… Ei, la revedere! îndată ce ai un rezultat, te rog să mă vestești!
Îi strânse mâna și încercă să-și iuțească mersul, strecurându-se printre figurile zâmbitoare ce cuprindeau strada și trotoarele…
— Ei, gata? întrebă pe grefier intrând în cabinetul său și scoțând grăbit paltonul și șoșonii, ajutat de ușierul zelos.
— Gata de mult, domnule jude — răspunse grefierul luându-și locul la masa lui.
— Sper că Ciufu n-a comunicat cu celălalt!?
— Se poate?… Ordonanța așteaptă cum ați dispus, jos, pe sală…
Pe urmă fu introdus Ciufu. Dârdâia ca apucat de friguri, deși în vestibul era cald. Pe fruntea îngustă, cu două brazde orizontale adânci, smocuri de păr se încâlceau lipite parcă cu clei. Ochii roșiți, ca și când n-ar fi dormit de multă vreme, înecați mereu în lacrimi, se uitau implorând la judecătorul care se plimba de colo-colo, cu mâinile la spate, cu pași rari, într-o tăcere calculată.
— Ei, Ciufule! zise aproape prietenos Dolga, oprindu-se brusc în fața servitorului Vrei să măr-turisești ?
— Cum să nu vreau, domnule judecător! răspunse Ciufu cu o licărire nouă.
— Atunci spune cum ai făcut!
— Ce-am făcut, domnule judecător?
— Cum i-ai omorât! apăsă Dolga țintuindu-l cu privirea.
Ciufu începu să se închine repede, zicând cu glas plângător ca o văicăreală;
— Eu n-am omorât, domnule judecător… N-am omorât… N-am omorât!… Jur pe sfânta cruce! N-am omorât!
Judecătorul tăcu câteva clipe, rămânând nemișcat, privindu-i zvârcolirea.
— Va să zică nu vrei să spui? urmă dânsul mereu liniștit. Bine, Ciufule!… Va să zică stărui în minciună?… Și acuma când am găsit în lada ta inelul pe care l-ai furat după ce ai săvârșit crima?
— N-am omorât, domnule judecător! Nu mă nă-păstuiți, domnule judecător…
— Tăgada e de prisos, Ciufule, pentru că am destule dovezi și voi mai avea!… O mărturisire sinceră îți ușurează soarta și la judecată și în fața lui Dumnezeu, Ciufule!… Orice om poate greși și greșeala i se iartă dacă îi pare rău și o mărturisește… Ai văzut bine, că nu te-am înjurat, nu te-am bătut, nu te-am chinuit, cum fac alții. Dacă făceam așa, ai fi mărturisit de mult. Dar eu nu vreau silă. Vreau să recunoști tu însuți, ca astfel să te îndreptezi!
— Dar dacă n-am omorât, domnule, judecător, păcatele mele, cum să spun c-am omorât? Dacă nu-s vinovat!… Of, măiculiță, de ce m-ai făcut pe lume!
Izbucni brusc într-un plâns cu hohote pe care în zadar se trudea să le înăbușe. Trupul i se zgâlțâia și se cutremura ca o bucată de carne sfâșiată proaspăt. Cabinetul oficial se umplu treptat de durere, ca și când din sufletul omului plângând ar fi răbufnit toate chinurile îngrămădite în nesfârșitele ceasuri de apăsare.
Judecătorul rămase un răstimp rece lângă el, apoi trecu încet după birou, se așeză pe scaun și zise:
— Plângi, băiete, să te ușurezi și pe urmă să vorbim!
Când reuși să se liniștească puțin, servitorul spuse printre lacrimi:
— Domnule judecător, fie-vă milă, iertați-mă…
— Bine, Ciufule! vorbi Dolga cu același glas fără asprime. Eu vreau să te iert și mi-e milă de tine, dar… Dar tu m-ai mințit și mă minți într-una… Atunci cum vine asta?… Ai mințit că v-ați întâlnit cu Ilarie Dăniloiu când ieșeați de-acasă. Adevărul e că v-ați întâlnit în dreptul tutungeriei centrale. Ai mințit că te-ai dus cu părintele în piață… Părintele te-a trimis înapoi, înainte de-a ajunge în piață, ca să spui bătrânului Ilarie să nu vie după-amiază, cum vorbiseră adineaori, pentru că preotul din Costești avea să-l ia la prânz pentru o înmormântare. Ai mințit că te-ai dus după-amiazi, pe înserate, la Ilarie Dăniloiu. Doi martori declară că pe la unsprezece, înainte de amiazi, ai fost la Dică Secuianu, de unde tânărul Delulescu te-a trimis să schimbi bani la zărăfie… Dar alt martor îmi spune subt jurământ că te-a văzut ieșind din curtea lui Ilarie Dăniloiu la ora unsprezece, sau aproape…
— Domnule judecător, nu vă supărați, nu vă mint, domnule judecător — zise Ciufu, ștergându-și ochii cu pumnii. E adevărat că sfinția-sa m-a trimis să spun domnului Ilarie să nu vie după-amiazi, dar m-am dus atunci îndată. Să vedeți, domnule judecător! Am pornit, poate să fi fost pe la unsprezece, să cobor la domnul Ilarie, dar când să intru în curte m-a strigat soldatul de la domnul Dică să merg, zice, că vrea domnul Dică să mă trimită undeva… Și așa am trecut la domnul Dică și mi-a dat un bilet către zărăfia din strada mare. Acolo am zăbovit până la amiazi și n-am avut timp să mă opresc la domnul Ilarie că-mi era frică să nu lipsesc când va pleca părintele la Costești…
Judecătorul ascultă liniștit, apoi reluă:
— Va să zică recunoști o parte din minciuni ? Bine și atâta. Restul va veni… Dar… adineaori am descoperit în lădița ta un inel cu briliant care spui că l-ai găsit pe stradă. Nu cumva l-ai găsit în casa lui Ilarie Dăniloiu ?
— Domnule judecător…
— Nu?… Atunci mai așteptăm până mâine, să te pun față în față cu stăpânul inelului Poate că atunci vei recunoaște că sâmbătă, când ieșeai din curtea lui Ilarie Dăniloiu aveai în buzunar inelul cu briliant, împreună cu alte giuvaeruri…
Ciufu vru să mai zică ceva, dar judecătorul îl opri cu un gest energic:
— Nu vreau să te încurci mai rău în minciună!… Să fie introdus soldatul Iacob Cociorvă! adăogă către ușierul pe care-l sunase.
Peste un minut intră soldatul, înalt, lălâu, speriat, bătând din călcâie și strigând:
— Trăiți, dom’ judecător !
— Soldat Iacob Cociorvă — îi zise solemn Dolga, ai jurat pe sfânta cruce azi, când te-am ascultat, că ai spus adevărul. Uite colea pe Mihai Ciufu ! Spune-i în față cum s-au întâmplat sâmbătă lucrurile! Ia seama că ai jurat!
— Da, dom’le judecător!… Eu tocmai văxuiam cizmele domnului locotenent, că fusesem cu dumnealui la cazarmă de i-am dus o geantă cu cărți, și n-am avut timp să le isprăvesc. Atunci m-am pomenit că mă sună dom’ Dică și mă trimite galop să-i aduc pe nea Ciufu de la popa că are treabă cu dânsul Am ieșit cum eram, în papuci și cu capul gol și am alergat în sus spre casele părintelui. Dar când ajunsei în dreptul casei domnului Ilarie, întâlnii pe nea Ciufu că tocmai ieșea din curte și închidea binișor portița. Zic: „Bine că te găsesc, nea Mihai, că te cheamă urgent dom’ Dică!” Dânsul parcă era nițel speriat și tot îndesa ceva în buzunar, zice: „Bine, vin, Iacobe! Și am venit împreună, iar eu mi-am văzut de treburi Așa să-mi ajute Dumnezeu!
Soldatul nu se uita la Ciufu, ci numai în ochii judecătorului, ca și când i-ar fi fost teamă să nu greșească și să fie pedepsit.
— Ei, Ciufule, ai auzit? zise judecătorul. Mai tăgăduiești că ai fost în curtea lui Ilarie Dăniloiu înainte de amiazi?
În loc să răspundă judecătorului, Ciufu se adresă ordonanței:
— Poți tu să juri, Iacobe, că ieșeam din curte, măi?… Vrei să mă bagi în ocnă, Iacobe? Ce ți-am făcut oare de mă înnegrești așa fără dreptate?
Iacob Cociorva, încurcat, nu îndrăznea să răspundă. Dolga trebui să intervină:
— Răspunde-i în față, soldat!
— Jur, nea Mihai, că te-am văzut cum închideai portița! făcu ordonanța cu glas tremurat, întorcând capul spre Ciufu.
— Măi omule, adu-ți aminte bine! zise servitorul ca și când ar fi sperat că-l poate convinge. Eram cu fața la portiță, Iacobe, dar voiam să intru în curte, nu ieșeam! Auzi tu? Vream să deschid portița, n-o închideam!
— Ba eu te-am văzut cum te văd acuma, nea Mihai! stărui soldatul. Închideai încet, să nu facă zgomot. Și îndesai cu mâna cealaltă ceva în buzunar … Asta mi-e crucea, că doar eu nu jur strâmb și n-am de ce să te năpăstuiesc, că m-ar bate Dumnezeu, nea Mihai!
Judecătorul curmă controversa:
— Ajunge, soldat Cociorva! Poți să pleci!
— Eu ce-am văzut și ce știu am spus, dom’ judecător, trăiți! zise ordonanța aproape cu amărăciune că Ciufu a vrut să-l facă de minciună.
După ce soldatul dispăru, judecătorul Dolga mai făcu o încercare:
— Ciufule! E mai rău cum faci…
— Domnule judecător, a căzut năpasta pe capul meu! răspunse servitorul cu un oftat adânc. Cum n-aș spune dacă…
— Dacă nu ești tu, de ce nu spui cine i-a ucis? continuă judecătorul cu o blândețe de circumstanță. Fiindcă vezi tu, omule, inelul n-a căzut din cer în lădița ta, iar povestea cu găsitul pe uliță nici tu n-o poți crede… Eu vreau să cred că n-ai ucis și nici măcar n-ai fost părtaș la crimă. Dar tu trebuie să știi pe ucigaș, pentru că ți-a făcut și ție parte din tâlhărie… Și parte destul de bună. Giuvaergiul îl prețuiește la cincizeci de mii, adică o avere, Ciufule! Totuși, dacă te pocăiești și-mi spui pe ucigaș, îți făgăduiesc solemn să te scap eu de orice pedeapsă și-ți dau drumul acasă imediat! Ei, dacă nici așa nu mă asculți, atunci îmi iau mâna de pe tine, Ciufule!
— Domnule judecător, nu știu—gemu servitorul.
— Spune cel puțin cine a ieșit înaintea ta din curtea bătrânului Dăniloiu ? insistă Dolga plecându-se peste masă. Hai, repede !.. Numele!… îl cunoști doar foarte bine! L-ai servit de atâtea ori… De ce taci, Ciufule… Ești prost El a mărturisit. El te-a vândut! El scapă, iar tu mergi la ocnă, Ciufule ! De ce ești prost?,.. Spune!
Ciufu se zvârcolea neputincios. Bâigui pierdut :
— Domnule judecător, eu…