Liniștitul oraș Pitești, de când cu crima din strada Speranței, devenise mai agitat ca Bucureștii în zilele de criză de guvern. Seara, în casele unde se juca pocher sau maus nu se mai respectau regulile englezești de a tăcea, ori cel mult de a discuta numai asupra vreunei greșeli de joc. Acuma mereu se arunca întrebarea: care să fie asasinul? Și îndată controversele țâșneau pasionate, încât jocul nu mai era joc. Sumedenie de piteșteni și poate mai multe piteștence își descoperiră talente de detectivi. Niciodată doi nu erau de acord asupra criminalului, dar toți într-un glas criticau pe judecătorul Dolga, iar cei mai indulgenți îl făceau prost.
Deschiderea testamentului și arestarea lui Ciufu, împreună cu zvonurile despre arestarea probabilă și iminentă a lui Romulus Delulescu și poate chiar a lui Dică Secuianu, deși nepot iubit al primului-președinte, au provocat adevărate furtuni în multe case. Crima și eventualii asasini treceau totuși pe al doilea plan față de lovitura cu testamentul. Niciodată în viață n-a fost elogiat Ilarie Dăniloiu cât a fost în seara aceea, afară de cei interesați și cei prea simpli, pe care îi indigna cruzimea lui de a frusta neamurile de sânge de un drept al lor…
Spiru Dăniloiu a ascultat lectura testamentului calm, aproape placid, spre deosebire de soră-sa Aretia care schimba fețe-fețe și mormăia, încât primul-președinte, în câteva rânduri, i-a aruncat priviri de reprobare. La sfârșit, Spiru a declarat președintelui că e mulțumit și bine a judecat bietul Darie c-a împărțit averea la instituții folositoare tuturor, în loc s-o fi ciopârțit și irosit altfel Romulus Delulescu, mai palid ca de obicei și sclipind aprig pe subt ochelarii cu rame groase negre ca de doliu, își drese puțin glasul și se asocie la declarația unchiului său, adăogând că numele Dăniloiu este menit, prin dispozițiile înțelepte ale mult regretatului dispărut, să rămâie veșnic viu în Argeș și să fie o pildă de urmat și pentru alți oameni cu averi adunate mai ușor decât cea care ajunge azi un patrimoniu național. Atunci însă Aretia, care se retrăsese puțin, își dădu la o parte vălul de pe față, se închină larg de trei ori și exclamă plângător ca pentru sine, dar așa încât să fie auzită de toți:
— Nu i-ar ajuta Dumnezeu sfântul și Maica Precista!… Nu-l rabde pământul în groapă și ciorile să-i sfâșie leșul!
Primul-președinte, iubitor să păstreze anume solemnitate tuturor actelor în camera de consiliu ca și în ședințele publice, îi curmă foarte energic imprecațiile :
— Doamnă Delulescu, vă interzic să turburați ședința prin asemenea ieșiri nesocotite! Altminteri voi fi silit să vă îndepărtez din sală!
— Plec singură, domnule președinte, plec! zise Aretia plângând furioasă. Dar Dumnezeu e sus și o să-l trăznească mai rău decât m-a batjocorit el pe mine!
Spiru Dăniloiu se duse apoi la prăvălie și-și văzu de treburi până seara. Abia venind spre casă a aflat, chiar de la grefierul cabinetului de instrucție, care ieșea de la tribunal, că s-a emis mandat de arestare contra lui Ciufu și că judecătorul Dolga a adunat destule dovezi încât mâine are de gând să aresteze și pe ceilalți doi.
— Eu nu ți-aș fi spus, domnule Spirică — adăogă grefierul parcă luându-și seama că a vorbit prea mult. Dar tot tribunalul știe, așa că de ce să-ți ascund tocmai d-tale care…
Când ajunse Spiru acasă, după ce grefierul îi povesti cu toate amănuntele vinovăția servitorului și indiciile despre vinovăția celorlalți, se duse direct, ca totdeauna, în sufragerie unde masa era așternută, cu tacâmurile lucind în lumina unicului bec aprins din pomposul candelabru, iar Vasilica stătea de vorbă cu Solomia.
— Ei, te-ai și întors, Solomie? întrebă mirat stăpânul, dezbrăcând paltonul și făcându-se comod pentru mâncare.
— Apoi dacă am isprăvit, ce era să mai fac acolo? răspunse servitoarea cu amar.
— Numai adineaori a sosit, nici un ceas — explică d-na Dăniloiu puțin nemulțumită că au fost întrerupte tocmai când convorbirea se încinsese mai bine. câte a suferit și nenorocita asta de ființă, parcă nu-ți vine a crede și te miri cum le poate îndura!… (Apoi imediat cu alt glas, de gospodărie:) Aidem, Solomie, să vedem repede de masă că domnul, știi, n-are răbdare !… Tu așează-te, Spirache, și așteaptă numai nițeluș, că toate-s gata și într-o secundă te servim!…
Într-adevăr, domnul nici nu apucă să dea drumul la radio, să mai asculte puțină muzică și să se distreze, că Vasilica reveni urmată de Solomia cu tava încărcată.
— Ia vezi, Spirache, nu te mai lăcomi, cum ți-e obiceiul, că pe urmă știi ce pățești — zise d-na Dăniloiu, văzând că soțul ei prea își încărca farfuria.
— Lasă-mă, femeie, să mănânc în tihnă! se supără Spiru. Că n-o să mă ții flămând după ce muncesc toată ziua ca un hamal!
Când își mai îndestulă stomacul, redobândi cheful de vorbă și, cu gura plină, întrebă iar pe Solomia:
— Și zi n-ai găsit bine pe-acasă?… Ce face Lixandru?
— Ce să mai facă dacă a murit? răspunse d-na Dăniloiu în locul el Dacă n-ai noroc în viață, de-geaba te zbuciumi și te zvârcolești că tot rău nime-rești. A murit, l-a îngropat, a isprăvit!… Baremi de-aci înainte să i se întoarcă norocul!
Solomia, răzimată de speteaza scaunului ca și alte dăți, bâigui resemnată:
— Norocul meu s-a dus cucoană!… De-acu…
— Se opri însă parcă ar fi fost vorba de un gând pe care vrea să-l păstreze în sufletul ei.
— Ba să nu mai vorbești de-astea, fată, că mă superi! îi zise Vasilica privind-o pieziș, peste umăr, de jos în sus. tânără ești, frumoasă ești, muncitoare ești… ce-ți lipsește? Viața ta e înainte, nu înapoi.
— Pe viața mea am pus cruce… — murmură Solomia, privind straniu peste capul stăpânului, dincolo de geamlâc, în întunerecul de afară.
Pe d-na Dăniloiu o enerva încăpățânarea Solomiei Ca să nu-i mai dea importanță și parcă abia atunci și-ar fi adus aminte, zise cu imputare:
— Bine, Spirache! Vii tu de la tribunal și din oraș, și în loc să-mi povestești și mie, că doar știi cât mă interesează, te pui la conversație cu încăpățânata asta!
Spiru trebui să-i povestească din fir în păr deschiderea testamentului mai întâi, de unde Vasilica sperase o parte frumoasă pe care plănuiseră de mult s-o facă donație îndată nepoțelului lor iubit. De față cu nevastă-sa Spiru își arătă toată amărăciunea pe care a trebuit să o ascundă la tribunal. Vasilica, întocmai ca și Aretia, doar cu mai puțină vehemență care nu era în firea ei, a vărsat și un ropot de lacrimi îmbinate cu diferite cuvinte foarte puțin măgulitoare despre cumnatul asasinat.
— Și mă mai bombăneai că nu l-am primenit și l-am lăsat în hainele răpănoase în care a murit — mormăi Spiru cu durere. Mai rău îmi pare însă că am fost în casă, înainte de a veni poliția, și nu m-am atins mai de .nimic! adăogă apoi mărturisind astfel un regret care-l rodea de când Aretia i-a făcut reproșurile cele mai nerușinate, cu toate că, pe de altă parte, cutiuța albastră, încuiată în casa de fier de la prăvălie, îi pricinuise destule ceasuri amare.
— Ba de asta să nu-ți pară rău! zise d-na Dăniloiu speriată. Că n-aș mai fi liniștită toată viața!… Ai văzut cum te-a bănuit și te-a descusut judecătorul? Dacă erai vinovat poate că-ți făcea rușinea să ne caute prin casă, Doamne ferește!
— Ai dreptate —recunoscu bărbatul, cum recunoștea totdeauna că Vasilica e mai înțeleaptă în multe privinți. Mai bine sărac și curat! Că noi avem destul pentru noi și pentru fată, iar încolo…
În vălmășagul întâmplărilor nici n-a găsit răgaz să-i spuie Vasilichii despre cutiuța albastră. Mai bine. îi va spune după ce se vor liniști lucrurile. Dacă ar fi bănuit câte emoții va avea, s-ar fi lipsit.
— Vezi, știe Dumnezeu ce face! reluă Vasilica. Ne prăpădeam cu firea ce moarte năpraznică au avut, dar poate că așa au meritat… Cine i-a omorât nu i-o fi omorât degeaba!
Spiru, sătul și moleșit începu să caște. Nu mai zise nimic, fiindu-i lene să mai deschidă gura, deși Vasilica era avidă după noutățile din jurul asasinatului.
Solomia strângea masa domol, așezând la locul lor șervetele, solnițele, adunând pe tavă farfuriile și tacâmurile… Fără să se oprească din lucru, răspunse d-nei Dăniloiu liniștit:
— Moartea de om e mare păcat, cucoană, păcat de moarte!…
— Dar cum să nu fie păcat! se grăbi să aprobe stăpâna, parcă i-ar fi părut rău că a vorbit fără socoteală în fața servitoarei.
Domnul tresări ca deșteptat din picoteală și se crezu obligat să zică:
— Apoi pe unul l-a și dovedit!… E om priceput și energic judecătorul, nici vorbă!
— Va să zică tot amărâtul de Ciufu? se cruci d-na Dăniloiu. Vai de păcatele lui!
— Ce păcate, că l-a dovedit cu martori cum a intrat în curte sâmbătă dimineață, ba a găsit la dânsul și un inel cu briliant din amaneturile de la țața Mița, fie iertată! Cu Ciufu s-a isprăvit, mănâncă ocna cu lingura cea mare… Acuma vine rândul celorlalți… complicii… Ca mâine îi toarnă la gros și pe ei!… Nu-i pasă de nimeni!… Strașnic magistrat!… Dreptatea, zice, mai presus de toate!
Vasilica nu se mulțumi. Trebui să-i detalieze. Mai ales inelul o pasiona cu mărimea briliantului și cu proprietara adevărată. Pe Ilina Dogaru a cunoscut-o și auzise ceva pe vremuri despre dragostea ei cu Budeanu. O admira acuma că a păstrat inelul și când a dat mizeria peste ea… Ar fi vrut pe urmă să știe ce parte au avut în asasinat ceilalți doi și nu-i venea să creadă că niște tineri de familie bună să fie capabili de a ucide.
— Se zice prin oraș că s-ar fi găsit la Romică portofelul cel mare al lui Ilarie! mormăi Spiru. Ții minte? în care păstra banii străini.
— Știu, cum nu! zise d-na Dăniloiu îngrozită. Asta e pedeapsa lui Dumnezeu pentru că mă-sa a avut nerușinarea să te acuze în fața judecătorului!
Solomia se oprise lângă scaunul stăpânei, ascultând și ea, ca alteori. Ochii triști erau plini de lacrimi, parcă i-ar fi rămas de la înmormântare și n-ar mai fi vrut să sece.
— Hai, fată, ce stai! o apostrofă într-un târziu Vasilica, observând că încă n-a terminat de strâns masa. Tu vezi-ți de necazurile tale, nu mai asculta la crime și ticăloșii !…De netrebnici e plină lumea;
oamenii buni sunt puțini…
Servitoarea mai stătu pe loc câteva clipe ca și când gândurile ei ar fi umblat aiurea și nici n-ar fi auzit mustrarea. Apoi se dezmeteci și ieși afară cu tava încărcată de vase murdare.
— O fi prăpădită și ea, sărmana, prin câte a trecut! zise cu milă d-na Dăniloiu. Am s-o și trimit să se odihnească, nici să nu mai spele vasele astă-seară, că doar și mâine e zi de lucru…
Solomia reveni curând, mai înviorată, adună fața de masă, o împături frumos, apoi întrebă deodată:
— Dacă Ciufu n-o fi vinovat, de ce să-l bage la ocnă?
D-na Dăniloiu însă îi curmă scurt curiozitatea:
— Lasă prostiile că nu-s de tine, fată!… Du-te și te culcă!…