Romulus Delulescu declară de la început că i-au ajuns la ureche zvonurile stupide și revoltătoare care vor să-l indice ca pe asasinul probabil al unchiului și mătușii sale. De aceea și-a permis încă de ieri, adică de îndată ce a sosit în Pitești, să ceară să fie ascultat, ca să poată spulbera, cu un ceas mai devreme, murdarele calomnii răspândite de dușmanii și invidioșii lui și ai familiei lor sărace, dar curată ca hârtia de lux.
Voia să fie patetic și întrebuința toate frazele comune cu care avocații de judecătorii rurale încearcă să convingă mai ales pe clienții lor naivi își stăpânea teatral indignarea și arăta o politeță supărător de făcută. Ceea ce însă pe Dolga îl indispunea mai rău era surâsul iezuit și onctuozitatea atitudinii, care căutau să-i demonstreze superioritatea morală îmbrăcată într-o mare modestie.
Fără să aștepte vreo întrebare, Romulus se pomi apoi să povestească, cu o prolixitate obositoare, momentele importante ale vieții lui în legătură cu Ilarie Dăniloiu. După câteva minute însă judecătorul îl opri:
— Toate acestea le-am auzit cu variantele de rigoare, de mai multe ori… M-ar interesa mai mult să-mi relatezi, scurt și documentat cum ai petrecut timpul sâmbătă trecută, între scăparea acceleratului de dimineață și plecarea cu rapidul de după-amiazi! Te rog prin urmare să ne mărginim la asta pentru moment!
— Cu multă plăcere, domnule jude — zâmbi delicat tânărul Delulescu. Pierderea acceleratului mi-a fost din toate punctele de vedere extrem de dezagreabilă. Aveam o întâlnire de afaceri la București, foarte importantă, pe care, scăpând-o, pierdeam o sumă considerabilă, firește pentru mijloacele mele materiale modeste. Dar îmi era neplăcută și pentru că toată lumea de aici, adică prietenii și cunoscuții mei, știau că am plecat și când colo aveau să mă vadă iarăși pe străzile Piteștilor. E ceva neserios și nebărbătesc în aceste faux departs, cel puțin așa mi se pare…
— Ai ieșit în oraș, la ce oră? întrerupse Dolga sătul de vorbărie. Fiindcă ai ieșit, nu-i așa?
— În primul moment mă hotărâsem să nu mai ies deloc, să profit de cele câteva ore ca să-mi pun la punct o lucrare literară schițată mai de mult și să iau primul tren, adică personalul… Pe urmă niște considerații de ordin intim, familiar, m-au silit totuși să fac o vizită unui prieten…
— Nu s-ar putea să precizăm, domnule Delulescu? zise Dolga. Ce fel de considerații te-au scos din casă și ce prieten ți-a primit vizita?
— Dacă e absolută nevoie să dezvăluiesc lucruri cu totul intime, fără nici o legătură cu…
— O să-mi dai voie să hotărăsc eu ceea ce are sau nu are legătură cu instrucția? întrerupse iar judecătorul, rece.
— Mă rog, sunteți suveran — se plecă Romulus prompt. Atunci precizez: mama mi s-a plâns că rămâne aproape fără un ban în casă, fără a-mi cere totuși nimic, pentru că nu știa dacă eu însumi aș fi în stare să-i dau ajutor. In realitate eu primisem în ajun de la unchiul Ilarie un cadou neașteptat—cincizeci de dolari, cu îndemnul, aproape ordin, să-i păstrez ca un prim capital și stimulent pentru economiile ce îi făgăduisem că vreau să le fac de aci înainte, ca să urmez exemplul lui de viață…
— Curios acest cadou din partea unui om cu reputația de zgârcenie ce o avea unchiul d-tale!
— Exact, domnule jude! aprobă tânărul Eu însumi am rămas uluit. De aceea, mărturisesc, am avut de gând să păstrez într-adevăr banii și să-i execut îndemnul. Plângerea mamei mi-a zdruncinat hotărârea. Mi s-ar fi părut monstruos să plec cu o sumă atât de considerabilă și pe mama mea s-o las în suferință… Atunci am ieșit în oraș să vând o parte din dolarii ce-i primisem ca să pot oferi mamei două mii de lei. Iată o precizare poate chiar excesivă!
— Ba nu! Continuă, te rog!… La ce oră ai ieșit de-acasă ?
— Cred că era nouă — ezită Romulus. Exact n-aș putea spune…
— Și totuși o precizare cât de excesivă nu mi-ar displace! zise Dolga ironic.
— A, da—surâse puțin încurcat tânărul Delulescu, vrând să arate că a gustat aluzia judecătorului Mi-e imposibil însă… îmi lipsește un punct de sprijin… Am spus nouă cu o posibilitate de eroare în plus sau în minus de douăzeci-treizeci de minute…
— Dar itinerarul ai să mi-l poți descrie mai precis?
— Cred, domnule jude — zise Romulus. Cu toate că, în mod normal, omul nu-și cronometrează mișcările sau popasurile… Am ieșit numai să schimb banii. Dar, oricât sunt de piteștean get-beget, nu cunoșteam zarafii din Pitești, nici nu știam dacă t există… Am întrebat pe un prieten farmacist din piață. Nu m-a putut lămuri. M-am dus la cofetăria Borănescu. Era goală. Pe casieriță ar fi fost inutil s-o consult. Chelnerul e un tont și m-a sfătuit să încerc la bancă. în speranța că va pica vreun cunoscut care să mă îndrepte, am luat un ceai… Așa a trecut poate o oră. Dacă am văzut că nu vine nimeni, m-am gândit că poate totuși tontul de chelner să aibă dreptate. Hai, să mă duc la bancă, cel puțin sa întreb. Mai aproape era Banca Populară și într-acolo m-am dus. Pe drum însă mi-am adus aminte de bunul meu Dică Secuianu care știe tot. Din nenorocire el doarme până la amiazi… Ce-are a face! Am să-l scol din somn… Așa am făcut Și cu ajutorul lui am obținut un curs convenabil!…
— Aș dori să-mi precizezi ora când ai ajuns la Secuianu! insistă Dolga.
— Aici da, fiindcă m-am uitat la ceas când a plecat servitorul la zaraf! făcu tânărul Delulescu sigur. Era unsprezece și cinci minute!
— Asta da precizie! zise judecătorul, continuând însă cu alt glas după o scurtă pauză: D-ta știi la ce oră a fost omorât unchiul d-tale ?
Romulus Delulescu avu un mic surâs numai în privire, subt ochelari, apoi răspunse cu o uimire care se vedea că e compusă:
— Dacă nici d-voastră nu știți, cum să știu eu?
— Cu toate astea am observat cu câtă grije te-ai ferit să nu sosești înainte de unsprezece la Secuianu, adică să nu treci pe dinaintea casei bătrânului Ilarie!
— Dar poate crima a fost comisă după unsprezece, domnule jude! Poate că am comis-o după ce am plecat de la Secuianu, dacă doriți neapărat să o fi comis eu!
Dolga făcu un gest de nerăbdare. îi părea rău că a precipitat întrebarea. Reveni mai conciliant:
— Nu e vorba de o învinuire, domnule, ci de o nedumerire… Două ore de la monumentul din bulevard până în strada Speranței, nu ți se pare prea mult ?
— Depinde, domnule jude! făcu Romulus iar surâzător. Uneori poate să dureze și două zile Depinde de popasuri.
— Ei bine, popasurile le vom controla, n-ai grijă — ripostă Dolga abia stăpânindu-și acuma enervarea. cât ai zăbovit la Secuianu?
— Aproximativ o oră — zise ferm Delulescu. Cert este că la douăsprezece și un sfert mă aflam din nou acasă oferind mamei cele două mii lei, spre înduioșata ei bucurie.
— Și nu te-ai interesat deloc să dai bună ziua, nici la ducere și nici la întoarcere, binefăcătorului care te punea în situația de a face un gest frumos față de mama d-tale?
— Dimpotrivă, mi-ar fi fost cel mai penibil să mai dau ochii tocmai cu unchiul Ilarie care-mi arătase atâta încredere! atât de penibil încât, vedeți, mi-a fulgerat prin minte, când am pornit spre Dică Secuianu, să ocolesc pe strada Sfânta Vineri și prin bulevardul Catargiu ca nu cumva să mă întâlnesc cu unchiul par hasard!
— N-ai observat nimic deosebit sau suspect când ai trecut prin fața casei?
— Din stradă și de pe trotoar nu se vede în curte, știți bine. Numai dacă aș fi intrat în curte… Ceea ce nu putea fi cazul, cum vă spusei
— Da, bine — murmură judecătorul
Câteva momente îl privi parcă s-ar fi gândit la altceva, apoi urmă:
— Dolarii i-ai primit, zici, de la unchiul d-tale vineri… La ce oră?
— După-amiazi, când am mers să-mi iau rămas bun.
— Și n-ai spus nimănui o vorbă, nu-i așa?… Iar vineri după-amiazi nu știai că mama d-tale e lipsită de bani?
— Domnule judecător, n-am vrut să spun nimănui nimic, tocmai ca să nu mă ating de cadoul primit ! Dacă părinții mei ar fi aflat, mi-ar fi cerut direct, chiar fără să fi (ost într-o jenă atât de mare cum din nenorocire s-a întâmplat să fie.
— Sunt în toate astea o serie de întâmplări și de coincidențe tulburătoare—observă Dolga bănuitor, adăogând apoi cu alt glas: Mi s-a spus că unchiul d-tale avea mari sume de bani în valută străină și totuși noi n-am găsit nimic. Cum îți explici asta? D-ta care erai în intimitatea lui…
— Eram în intimitatea lui, negreșit — sublinie Romulus fără șovăire. Dar nu până la pungă! Ceea ce e natural, cred. Nu pot ști prin urmare dacă intr-adevăr avea sumele mari pe care lumea i le atribuia. Eu, mărturisesc, credeam că le are și am fost foarte dureros surprins când am aflat rezultatul cercetărilor d-voastră la fața locului… E adevărat că unchiul mi-a spus, când mi-a dat cei cincizeci de dolari, că sunt ultimii lui bani străini, dar mi s-a părut că e o simplă afirmație de om zgârcit, care astfel vrea să previe orice eventuală cerere viitoare…
— Va să zică bătrânul însuși ți-a declarat că n-avea valută străină?
— Categoric, domnule jude! apăsă tânărul.
— Totuși oameni de bună-credință și cu totul dezinteresați m-au informat, firește după zvonul public, că bătrânul avea un portofel mare și gros, plin de bancnote străine — reluă Dolga. Presupunând că nu mai avea bani străini, cum ți-ar fi mărturisit d-tale, dar portofelul gol ar fi trebuit să-l găsim undeva, măcar așa, ca o simplă relicvă… Or, a dispărut și portofelul! Ceea ce înseamnă că nu a fost gol, fiindcă nimeni nu fură un portofel gol! Și tocmai portofelul din care ți s-au oferit d-tale cei cincizeci de dolari!
— A, portofoliul ! exclamă Romulus Delulescu. Cine n-a auzit în Pitești despre portofoliul lui Ilarie Dăniloiu? Ani de zile i-au crescut dimensiunile și compartimentele și i s-a umflat conținutul! S-au creat legende despre portofoliul răpciugos în care sunt ascunse comori misterioase… Cu toate astea nimic mai simplu, domnule judecător: portofoliul există—e la mine!
— Va să zică recunoști? zise Dolga cu un glas puțin emoționat.
— Desigur ! N-am tăgăduit niciodată !
— Cum a ajuns la d-ta?
— Mi l-a dăruit unchiul împreună cu cei cincizeci de dolari…
— Curios ce darnic apare deodată unchiul d-tale!
— Tot ce se poate mai natural, domnule jude — urmă tânărul Delulescu, scoțând ochelarii și ștergându-i cu batista îndoliată ce-i atârna din buzunarul pieptului. Mi s-au aburit sticlele, scuzați, vă rog, un moment… Așa!… Ei bine, unchiul poate că a vrut să distrugă o legendă care începuse să-l neliniștească fiindcă putea ispiti poftele chiar ale hoților din Pitești, dacă nu și altele. Fie că avea bani străini, o comoară întreagă, cum spunea lumea, fie că nu mai avea pentru că: îi va fi transformat în valori mai puțin periculoase, i s-a părut logic să se descotorosească de faimosul portofoliu. Și mi l-a trecut pe de o parte ca să-mi demonstreze că nu există comoara, pe de alta ca să-mi servească și mie ca porte-bonheur… M-a mișcat gestul cu portofoliul poate mai mult ca banii.
— Unde se află portofoliul?
— Acasă, în valiza mea de călătorie.
— L-ai arătat cuiva?
— A, nu ! protestă Romulus.
— Nici părinților?… Nici acuma, după moartea bătrânilor?… când mama d-tale a protestat atât de vehement că s-a furat ce-a fost mai bun din averea fratelui ei, făcând aluzie poate tocmai și la faimosul portofoliu?
— Încă nu — recunoscu simplu cel întrebat. De fapt nu mai interesa pe nimeni, dacă era gol.
— Asta e, într-adevăr, dacă era gol! zise judecă-torul măsurându-l… Dar… vreau să văd portofoliul!
— Cu plăcere! Dacă face trebuință, de ce nu?… Vi-l aduc imediat! Iau o trăsura și…
Judecătorul Dolga avu o ezitare înainte de a întrerupe :
— Mai târziu!… până atunci să-mi spui ce relații ai d-ta cu Mihai Ciufu, servitorul bisericii Sf. Nicolae?
— Nici un fel de relații! răspunse Romulus vexat. N-am relații cu servitori!
— Îl cunoști însă?
— Da. De pe la unchiul Ilarie. Făcea mici servicii pe lângă casă.
— D-tale nu ți-a făcut ?
— Nu prea … Afară dacă nu considerăm drept serviciu un drum la tutungerie sau ceva similar, contra cuvenitului bacșiș.
— Nici sâmbătă?
— A, pardon! La asta făceați aluzie?… N-am înțeles. Regret… Ei da, sâmbătă pe Ciufu l-a trimis Dică Secuianu la zaraf să-mi vândă dolarii. L-am răsplătit cu o sută de lei, destul de generos.
— Știu că l-a chemat ordonanța… Unde l-a întâlnit?
— N-am idee. Nu m-a interesat.
— Va sa zică nu știai că Ciufu ieșea tocmai din curtea unchiului d-tale când l-a întâlnit soldatul?
— Nu știam. Dar chiar dacă mi s-ar fi spus, nu m-aș fi mirat, căci Ciufu intra deseori în curtea un-chiului, cum vă spuneam.
— După ce ați trimis pe Ciufu la zaraf, d-ta ai rămas în camera de culcare a prietenului d-tale?
— Nu, ar fi fost nedelicat. Dică era somnoros și voia să-și continue somnul. Și perdelele erau lăsate și deci semiobscuritate… Am trecut în odăița de alături, un salonaș, unde am răsfoit două ziare proaspete…
— Servitorul, adică Ciufu era… ca totdeauna?
— Cred că da… N-am observat nimic extraordinar. Dealtfel nici nu mi-a trecut prin cap să-l examinez. Pe mine mă interesa atunci altceva.
— Altceva, natural—repetă judecătorul. Nici când s-a întors de la zaraf?… Ați stat de vorbă?
— Câteva clipe, desigur—zise Delulescu-fiul. Ciufu e foarte guraliv. A încercat să-mi istorisească cum s-a grăbit și cât s-a ostenit să mă servească mai bine. N-aveam însă timp. I-am întins suta și i-am astupat gura. Apoi am spus din ușă lui Dică, în trei cuvinte, cum s-a aranjat afacerea și am plecat.
— Împreună cu Ciufu ?
— Domnule judecător, ați observat că mi-am păstrat, cum mi-e și datoria, cel mai perfect calm tot timpul, chiar când întrebările d-voastră m-ar fi îndreptățit să protestez cel puțin. Dar obstinarea d-voastră de a mă alinia cu un servitor e atât de ofensatoare că n-o pot primi fără s-o relev.
— Dacă între d-ta și Ciufu s-au urzit legături, instrucția trebuie să le clarifice! zise judecătorul liniștit. A fost interesant calmul d-tale și l-am înre-gistrat, fii sigur. Toate răspunsurile erau pregătite, studiate cu toată minuțiozitatea, ca nu cumva să rămâie vreo fisură pentru indiscreții suspecte. Da, recunosc. Dar trebuie să-ți declar că nu și-au ajuns ținta și nu m-au convins Dimpotrivă! D-ta ți-ai pregătit câte un alibi pentru orice eventualitate. Ai anunțat ostentativ că pleci sâmbătă dimineață—și n-ai plecat. N-ai vrut să ieși în oraș — și ai ieșit. N-ai spus că ai dolari —și ai schimbat Iar portofoliul l-ai păstrat ca o dovadă că a fost gol Ba, după ce l-ai purtat la București, n-ai uitat să-l pui în valiză, gol, spre a te putea servi de el.. Mărturisește franc că prea sunt bine ticluite toate acestea ca să poată fi crezute!
Romulus Delulescu își redobândise liniștea. Asculta și în colțul gurii juca surâsul lui obsechios și ironic. Vorbi foarte dulce:
— Dacă se cântăresc lucrurile cu o convingere preconcepută, evident că orice voi spune eu va fi răstălmăcit sau interpretat ca un argument în defavoarea mea. Am socotit că nu trebuie să mă apăr, căci apărarea presupune o acuzare și mai ales un motiv de acuzare. Faptele credeam că au un limbaj mai concludent… Dar iată că și atunci când faptele au motivări firești, devin simple prilejuri de alibi!… Și totuși, domnule judecător, eu sunt absolut liniștit pentru că conștiința curată totdeauna învinge!
— Mai bine să vedem portofoliul! zise Dolga după ce Romulus tăcu. Ar fi interesant însă să-i găsim așa cum se află, adică în valiza d-tale de călătorie… Parcă așa spuneai?.. Bun!… Nu vreau să atragem atenția lumii… Du-te împreună cu grefierul! Știi, ca să am siguranța că, măcar acuma, va fi într-adevăr neviolat!
— Veți avea toate siguranțele până la urmă! zâmbi Romulus cu o foarte ușoară plecăciune.
Când rămase singur, Aurel Dolga își frecă mâinile, murmurând satisfăcut:
— În sfârșit!