Până s-a întors Solomia de la piață, până au așezat mâncările la foc, s-a făcut aproape nouă. D-na Dăniloiu stătea pe spini. A dormit mai prost ca de obicei și s-a perpelit în așternut cu gândurile din ce în ce mai negre despre Ilarie și Mița. Presimțirile ei n-o înșelau niciodată. S-a sculat cu noaptea-n cap și a cicălit mai vârtos pe Solomia, care însă nu lua în seamă parcă ar fi trăit pe altă lume. La plecare i-a găsit o nouă pricină să-i ajungă toată calea:
— Aoleu, Solomie, fată ori femeie ori ce ești, ai început să porți salba de aur și-n zilele de lucru? Te-am văzut și ieri, și nu te-am dojenit, credeam că o se te simți… Ai ajuns ca Păcală: un an de zile n-o pui deloc, pe urmă deodată nici n-o mai scoți de la gât… Erai fată cuminte și potolită și harnică de-ți era mai mare dragul. De când însă ți-a scos soarta pe Lixandru de ți-a sucit capul, nu mai e chip de înțeles cu tine. Te-a nenorocit Lixandru, fetițo, tu nu vezi și nu simți? Poate că d-aia l-a și bătut Dumnezeu de s-a îmbolnăvit și zace de atâta vreme și se topește…
— Lasă-l, cucoană, pe bietul Lixandru că n-are nici o vină! răspunse Solomia cu glasul înăbușit și fără să se uite la d-na Dăniloiu.
Zăpada de sâmbătă îmbrăcase tot orașul într-o blană albă, rămasă încă aproape intactă și curată. Doar pe străzile principale și pe trotoare o mai murdăriseră săniile și pietonii… D-na Dăniloiu mergea greu și aluneca, încât Solomia trebuia s-o sprijine. Noroc că nu era departe până la Ilarie, de la ei, din strada Rosetti. Cotiră în strada Luceafărul, scurtă și cu o pantă severă și, pe lângă fântâna din fața casei primarului, traversară Piața Izvor drept spre strada Speranței. N-au întâlnit țipenie de om, ca și când gerul ar fi zăvorât în casele lor pe toți oamenii.
Casele lui Ilarie Dăniloiu se cunoșteau de departe din pricina gardului înalt de scânduri, vopsit negru cu păcura cea mai ieftină. De pe trotoar se vedeau numai coroanele arborilor din curte puși parcă înadins să împiedece orice privire indiscretă a pătrunde înlăuntru. Devale, înspre casa familiei Secuianu, se ridica un zid de cărămidă, făcut odinioară de răposatul avocat care fusese bun prieten cu Ilarie. În partea cealaltă calcanul din spatele caselor măcelarului Mitică Ionescu alcătuia o adevărată pavăză și se întindea de la stradă până în fundul curții
În fața portiței, cele două femei se opriră să răsufle.
— M-am obosit și m-am încălzit de toată-s o apă — zise d-na Dăniloiu îngrijorată. Numai de n-aș răci, să mă mai aleg și cu vreo boală după toate celelalte…
Solomia nu spuse nimic. După câteva clipe cucoana puse mâna pe clanța portiței. Clanța cedă, dar portița nu se deschise parcă ar fi fost priponită pe dinlăuntru. înainte de a se mira, își dădu seama și împinse mai cu putere.
— De când a nins n-a mai intrat nimeni în curte — observă d-na Dăniloiu, adăogând mustrător: Aide, fată, pune umărul nițel că ești tânără, nu mă lăsa pe mine să mă chinuiesc singură! Trebuie să fi înghețat și zăpada și….
Portița se răsuci în balamale cu un scrijălit peste zăpada geruită. în curte, pe subt pomii cu crengile înălbite și până în fund printre cele două corpuri de case, se întindea sclipitor și neprihănit covorul alb în care piciorul se scufunda până la genunchi
— Cum poate minți un om cu atâta nerușinare ? vorbi d-na Dăniloiu indignată și lunecându-și privirea peste albeața dureroasă. închide portița, Solomie, și haidem să vedem noi cu adevărat ce s-a întâmplat, că minciunile lui Ciufu vezi și tu cât prețuiesc !
D-na Dăniloiu mergea înainte. Scoarța înghețată a zăpezii troznea sub pașii care o sfărâmau. Solomia se silea să calce în urmele stăpânei sale ca să nu-i mai intre și fărâmăturile de zăpadă peste ghete, fiindu-i și altfel picioarele aproape înghețate. amândouă casele păreau într-adevăr pustii și nelocuite. Vasilica se uita în toate părțile cu multă atenție, pășind din ce în ce mai rar, parcă s-ar fi pregătit pentru orice surpriză. lângă ușa marchizei se întoarse spre servitoare și-i zise cu glas șoptit:
— Ia apropie-te, Solomie, și intră și tu în casă că ești tânără și…
Solomia rămăsese câțiva pași în urmă. De acolo răspunse, dar atât de nătâng, că glasul ei împrăștie brusc liniștea ce stăruia ca o apăsare înăbușitoare:
— Eu nu intru în casa asta, cucoană!… Poți să mă omori, dar nu intru!… Că mi-e frică și mi-e urât și nu pot intra, cucoană!…
— Taci, fată, taci, nu mai striga să ne audă vecinii! zise tot șoptit și blând stăpâna, înfricoșată de izbucnirea ei. Te lăudai că ești curajoasă, dar dacă nu ești, lasă că mie nu mi-e frică!
Servitoarea, rămasă pe loc, continua din ce în ce mai moale, cu o încăpățânare speriată ce se stingea:
— Nu pot, cucoană, nu pot… nu pot…
D-na Dăniloiu, încurajată parcă de spaima servi-toarei, deschise îndată ușa marchizei și apoi începu să bată în ușa antreului. Din același loc, încremenită, Solomia o văzu intrând înlăuntru. Ar fi vrut să se apropie și ea, dar picioarele îi erau înțepenite. își urmări însă stăpâna cu gândul și cu urechea. îi auzi pașii în antreu, apoi mai slabi în dormitor. Peste câteva momente zgomotul pieri complect, semn că d-na Dăniloiu s-a oprit în fața unui spectacol care a îngrozit-o. în clipa următoare auzul încordat la paroxism al Solomiei prinse foarte deslușit un murmur: „Aoleu, nene Ilarie!… Acolo ești?… D-ta ești…? Pe urmă pașii, mai șovăitori, trecură mai departe, în sufragerie, în bucătărie, și iar se poticniră. După câteva secunde vocea d-nei Dăniloiu se auzi mai clar, deși sugrumată de spaimă. „Vai de mine și de mine!… Amândoi !..”
Groaza din casă parcă ar fi năvălit afară pe ușile rămase deschise, cuprinse pe Solomia și-i zgâlțâi su-fletul. Cu ochii mari țintă asupra marchizei, i se părea că a trecut un veac de când a intrat stăpână-sa și nu mai iese. Voia s-o cheme și nu mai avea glas, ca și când frica i s-ar fi încleștat, ca un căluș, în beregată. Dar lacrimile începură a-i curge deodată atât de multe, că-i inundară obrajii. Așa se pomeni apoi cu doamna iarăși în ușa marchizei, pe fața ca varul cu groaza încrustată ca o mască. Vru să alerge spre dânsa, fericită că nu i s-a întâmplat nimic. Instinctiv își curmă avântul. Dealtfel d-na Dăniloiu închise ușor ușa antreului, apoi marchiza și veni, clătinându-se puțin, la Solomia.
— Aici s-a întâmplat o tâlhărie nemaipomenită… I-au omorât și i-au jefuit… Trebuie să dăm de veste, Solomie!
Respiră de câteva ori din străfund parcă ar fi vrut să alunge din nări și din plămâni aerul coclit. Pe urmă continuă mai ferm, cu o energie pe care o câștiga tot-deauna în clipele hotărâtoare:
Tu să mergi la prăvălie să chemi degrabă pe domnul! Auzi, Solomie? până atunci eu am să mă duc la poliție și la tribunal, să dau de veste ce s-a întâmplat…
îi văzu fața spălată de lacrimi și întrebă nedumerită :
— Tu de ce plângi?… Ce te-a găsit?…
— Nu știu, cucoană — mormăi servitoarea. Mi-a fost tare frică din pricina d-tale cât ai fost înlăuntru, să nu pățești ceva și d-ta…
— Proastă ești, fată — răspunse Vasilica înduioșată de îngrijorarea ei naivă. Ce, tu crezi că tâlharii au făcut culcuș în casă, împreună cu victimele?… Au dat lovitura și s-au dus pe-aci încolo… Numai poliția mai poate să-i dibuiască și să-i dea pe mâna justiției…
Când ajunseră la portiță, d-na Dăniloiu se răzgândi: nu se poate să plece amândouă și să lase iar pustie curtea și casa cu morții… Totuși ieșiră din curte, afară. Ea însă rămase pe trotoar și pe Solomia o trimise că cheme pe sergentul care făcea de serviciu câteva case mai departe, la încrucișarea cu strada Kogălniceanu.
— Să nu te miști de-aici, băiete! îl dăscăli d-na Dăniloiu. Nici să nu lași pe nimeni în curte și cu atât mai puțin în casă până ce nu vine poliția și procurorul, cum știi și tu că e legea… Ia seama că în casă sunt doi oameni omorâți…
— Aoleu, cucoană! se îngrozi sergentul. amândoi?
— Amândoi ! repetă Vasilica, dând din cap. Să fii cu ochii în patru!
Cele două femei se depărtară împreună, apoi după câțiva pași d-na Dăniloiu traversă iar piața, pe unde a venit, în vreme ce Solomia urca grăbită pe strada Griviței, pe lângă biserica Sf. Nicolae, spre strada mare care ducea la piață. Sergentul se uită după ele o clipă. Cunoștea pe Vasilica, precum cunoștea pe Ilarie Dăniloiu și pe Mița. Curiozitatea îi dădea ghes să intre în curte, să vadă. Crăpă ușor portița, dar o închise repede la loc, cu un mic cutremur în șira spinării. îi era urât și îi era frică. Era țigan din Vieroși. începu să se plimbe de ici-colo prin fața porții, bătând talpa ca să se încălzească și să-și alunge neliniștea, ca o santinelă zeloasă.
Peste câteva minute veterinarul județului, Haralambie Săvescu, un om înalt și vânjos, trecând spre centru, întrebă mirat pe sergent: ce păzește? Sergentul răspunse mândru:
— Domnul Ilarie cu cucoana dumisale au fost omorâți de niște criminali… Pe dumnealor îi păzesc până vine poliția…
Veterinarul ezită puțin: să creadă, să nu creadă? își continuă calea mormăind:
— Numai crime d-astea mai lipseau la Pitești… Că altfel eram procopsiți!… Mare rușine!…