Spiru, tocmai fiindcă soră-sa s-a purtat atât de urât în fața judecătorilor, voia să dovedească oame-nilor de treabă că familia Dăniloiu nu trebuie jude-cată după Aretia, ci după cei doi frați, fruntași ai negustorimei piteștene. în vreme ce el alergă să se ocupe de cosciuge și de locul de la cimitir, pe Vasi-lica o trimise să cumpere zăbranicul, lumânările, florile și ce mai trebuiește, lucruri pe care femeile le aranjează mai bine.
Până la amiazi Spiru a isprăvit cu bine ce-și propusese: a găsit cosciuge gata de stejar, încât numai cifrele și literele urmau să fie bătute pe capac, a terminat cu locul, s-a dus chiar până în deal ca să vază unde vine și cum încep groparii săpatul pământului, lucru destul de greu pentru dânsul pe înghețul și zăpada ce erau…
A sosit acasă ostenit și asudat, gâfăind și totuși mulțumit c ă și-a împlinit datoria.
— Îndată după-amiazi mergem la biserică, dragă nevastă — zise dânsul mișcat, așezându-se la masa pusă mai de mult de Solomia pe care d-na Dăniloiu o lăsase acasă când a plecat după cumpărăturile morților. Parcă nici nu mă simt complect liniștit până nu-i voi vedea așezați cum se cuvine unor oameni ca dânșii… Aretia nu s-a arătat, firește… Am știut eu prea bine. Numai la câștig vrea să se îmbulzească… Parcă nici n-ar fi sora noastră, așa e de haină!
De fapt nici el, nici Vasilica nu cheltuiseră nimic. Prudenți, cumpăraseră toate pe datorie, lăsând ca plata să se facă din moștenirea răposaților. Spiru chiar se gândise că toate cheltuielile cu înmormântarea și celelalte vor trebui să fie scăzute din globalul moștenirii înainte de împărțire, așa că, vrând-nevrând, va contribui și Aretia cu partea ei…
La sfârșitul mesei, pe când dânsul tocmai moțăia ca de obicei înainte de-a trece pe sofa în dormitor să-și facă siesta, iar d-na Dăniloiu aduna mecanic fărâmăturile de pâine în jurul tacâmului, Solomia se plecă la urechea ei și-i zise domol:
— Să nu uiți, cucoană, să-i spui și domnului că trebuie să plec…
Spiru auzi șoșăitul glasului ei și mormăi ca prin vis:
— Ce să plece?… Unde să plece?…
— Lasă, nu-ți strica tu somnul pentru ea—zise d-na Dăniloiu liniștit. Ia, prostii de-ale ei! Degeaba am crescut-o și am învățat-o, că din ale ei nu iese I
— Nu cumva tot despre Lixandru e vorba?… Atunci eu vă și las, să mă odihnesc nițel… numai un sfert de ceas! făcu bărbatul urnindu-se greoi și trecând la sofaua pregătită cu o pernă albă la căpătâi.
Sfertul de ceas dura totdeauna un ceas, altfel se scula morocănos și mai frânt de cum se culcase.
Vasilica rămase singură cu servitoarea care se încăpățâna să plece numaidecât.
— Vai, fată dragă, ai început să mă sperii cât ești de nebună! se cruci cucoana. Tu nu vezi ce-a dat peste noi?-.. Tu n-ai un pic de omenie în sufle-tul tău de te poți gândi să pleci acuma și să mă lași singură cu înmormântarea și cu necazurile?
— Apoi, nu, cucoană! răspunse senin Solomia. Că, dacă e bine Lixandru, nu stau acasă! Nu ți-am spus?… mâine dis-de-dimineață sunt înapoi!…
— Nici să nu-mi mai vorbești, d-astea, Solomie, că mă superi rău de tot!… Așteaptă, să isprăvim mâine cu înmormântarea, pe urmă pleacă și stai cât poftești, că de nebune ca tine geme târgul!
Servitoarea se mai învârti puțin prin odaie, strângând masa mai îndelung și mai meticulos, iar când chibzui că doamna s-a liniștit, reveni:
— Cum nu crezi d-ta, cucoană, la durerea săra-cului!… Încaltea dacă n-ai cunoaște necazurile mele cu Lixandru mai bine ca mama mea, că nu ți-am ascuns nimic și nu m-am ferit… Și l-ai văzut sâmbătă și d-ta cum era de prăpădit că de-abia l-am coborât din căruță să intre la doftor…
— Ei, și dacă ai să te duci tu acuma, crezi că ai să-l înzdrăvenești ? răspunse Vasilica înduioșată puțin de glasul întristat al Solomiei. Nu ți-a spus toată lumea și toți doctorii că boala lui se vindecă greu, dacă se vindecă?… sâmbătă, nu-s nici trei zile, l-ați târât iar la doctor și doctorul v-a spus să nu-l mai chinuiți cu drumurile…
— O, Doamne, ziua de sâmbătă numai în mormânt am s-o uit! zise Solomia cu ochi în gol, cu o durere mare pe față.
— Pentru că nu ești în toate mințile, femeie! se aprinse din nou d-na Dăniloiu. Ai pierdut mai toată ziua pe la doctor și prin farmacii, ca și când te-ar da banii afară din casă… Te-am lăsat, cum te las de atâta vreme, să-ți îngrijești bărbatul cum crezi tu mai bine. Dar văd că ai început să te împărți între Valea Ursului și casa mea! De câteva luni n-a fost săptămână de la Dumnezeu să nu lipsești când ziua, când noaptea, ca să te repezi la Lixandru…
— Am să vă slujesc, cucoană, toată viața, numai să mă ajuți să-l punem pe Lixandru în picioare! murmură servitoarea fără emfază, cu o sinceritate din adâncime.
D-na Dăniloiu, ea însăși fată de cârciumar bogat de la țară, avea o mare slăbiciune pentru Solomia și fiindcă era din satul ei, dar mai ales că a luat-o de la vârsta de cincisprezece ani, a crescut-o și a ținut-o în casă, nu ca pe o servitoare ce era, ci ca pe un copil al ei cu care se înțelegea dealtfel mai bine decât cu propria ei fată care, învățând prea multă carte (absolvise liceul de fete din Pitești) și dezvoltându-se sufletește în alt mediu, iar pe urmă măritându-se cu un ofițer și trăind în altă lume, i se părea înstrăinată. Adevăratele confidențe le avea cu Solomia. Cu ea se sfătuia despre toate; față de ea n-avea taine. A dorit și multă vreme a fost convinsă că, la rândul ei, și Solomia își deschide complect sufletul, până ce a început să constate că ea păstra anume ascunzișuri în care nu lăsa pe nimeni să pătrundă, desigur nici pe Lixandru la care totuși spunea că ține mai mult ca la orice pe lume. Solomia era o fire mai întortocheată. D-na Dăniloiu se enerva de multe ori că nu putea urmări șerpuirea sufletului ei. Fata totdeauna rezerva câte-o surpriză, dar nu rezultată din gânduri mincinoase. A controlat-o de nenumărate ori și n-a prins-o niciodată cu minciună. Prefera și primea să fie certată, chiar ocărâtă, decât să încerce a-și ascunde greșeala prin tertipuri sau să se ferească a o ispăși.
Mai cu seamă de când s-a încurcat cu Lixandru, Solomia a devenit năucă de tot. D-na Dăniloiu a socotit la început că fata, care abia avea atunci optsprezece ani, s-a îndrăgostit și de aceea i-a trecut cu vederea unele neglijențe explicabile. Lixandru se numea Alexandru Ionescu și era pe-atunci șofer la sucursala băncii Marmorosch-Blank. Băiat curățel și parcă mai de treabă ca alții de teapa lui, nu și-a bătut joc de biata fată — zicea d-na Dăniloiu—și nu i-a întors spatele, cum fac toți, ci s-a alipit mai mult de ea și chiar a vrut să o ia de nevastă. Dar banca s-a închis și Lixandru a rămas fără de lucru, își adunase o mică sumă de bani ca să poată trăi câteva luni până va găsi alt loc. N-a găsit. Tovarășii și prietenii îl sfătuiau să plece la București, unde, ca șofer destoinic ce era, ar fi găsit mai repede ocupație. N-a vrut să plece fără Solomia, iar pe ea n-o putea lua fiindcă n-ar fi avut cu ce s-o ție… Asta a fost pentru Solomia întorsătura vieții. îl iubise și până atunci cum poate să iubească o fată de optsprezece ani, dar pe urmă, după ce a văzut că Lixandru nu se desparte de ea nici chiar de dragul viitorului său, iubirea ei s-a transformat într-un amestec straniu de devotament, spirit de jertfă și admirație oarbă care, frământat cu senzualismul ei primitiv și sfios, a pus stăpânire pe însăși rădăcinile ființei ei. Scopul vieții Solomiei a devenit Lixandru. în afară de el și mai presus de el nimic nu exista pe lume…
Muncind câte ceva pe unde apuca, Lixandru s-a oploșit prin curtea Dăniloiu cu învoirea tacită a doamnei. Iama următoare, lucrând odată afară, în ger, la o reparație de automobil particular, a răcit. Neluând în seamă și continuând zilele următoare alte lucrări la fel, fiindcă tocmai s-au ivit ocazii, boala s-a încuibat într-însul, a clocit și a crescut, iar când n-a mai putut-o îndura și s-a arătat unui medic, a aflat că e rău de tot și că ar trebui să se îngrijească foarte serios… Solomia și apoi d-na Dăniloiu abia toamna următoare au aflat, nu de la el, care nu spunea nimic și bolea ca un animal trudit, ci de la însuși doctorul la care fusese, că Lixandru e în mare primejdie.
De-atunci Solomia nu mai avea alt rost în viață decât salvarea lui Lixandru. Pentru aceasta și-a cheltuit toate economiile ce le făcuse la d-na Dăniloiu, pe urmă toată simbria ce o primea… când un medic i-a recomandat, în loc de medicamente, să meargă undeva la țară, să stea liniștit, să se odihnească și să se hrănească bine, Solomia i-a propus imediat să meargă în satul ei, Valea Ursului, la părinții ei. Lixandru a stăruit însă ca, mai înainte să se căsătorească, să nu zică oamenii că Solomia își aduce ibovnicul acasă, ci bărbatul legiuit. Nu numai d-na Dăniloiu, dar și Spiru s-a înduioșat de „delicateța” băiatului, deși el de multe cri bombănise că i s-a oploșit în curte un pierde-vară. Baremi Solomia a plâns cu hohote în timpul cununiei, încât d-na Dăniloiu, nașa mare, i-a șoptit în două rânduri să-și mai ție firea.
După o lună, Solomia s-a întors înapoi în serviciu, lăsând pe Lixandru la țară. Trebuia să muncească pentru a-i putea plăti întreținerea. Totuși, într-un an de ședere la aer și odihnă, Lixandru, în loc să se îndrepte, se topea văzând cu ochii. Solomia s-a gândit că ar trebui să-i mai dea niște leacuri, să nu-l lase fără ajutor ca pe un câine. Și I-a adus la Pitești de mai multe ori să-l mai examineze doftorii Așa s-a întors sâmbătă Lixandru la Valea Ursului cu câteva sticluțe pe care Mirescu, cel mai popular medic din Pitești, după ce „I-a băgat la raze”, i le-a prescris să le ia negreșit, fără să garanteze o vindecare grabnică, dar promițând o îmbunătățire cu ajutorul lui Dumnezeu…
D-na Dăniloiu înțelegea și azi nerăbdarea Solomiei de a vedea efectul medicamentelor. Dacă n-ar fi intervenit pacostea cu crima, ar fi dăscălit-o puțin, ca să se păstreze în nota ei, dar i-ar fi dat drumul să se repeadă până acasă, mai ales că acuma, cu autobuzele, poți pleca seara la Valea Ursului și dimineața să fii înapoi Azi îi era urât să rămâie singură. Având-o pe Solomia alături se simțea infinit mai curajoasă, ca și când energia tinerească a țărancei i s-ar fi transmis ca un fluid magnetic…
În cele din urmă, văzând-o prea abătută și mai amărâtă ca niciodată, i se făcu milă de suferința ei și îi făgădui s-o lase să plece mai pe seară, cu con-diția ca întâi să isprăvească la biserică îngrijirea morților și ca mâine dimineața să fie negreșit înapoi sa-i dea ajutor la înmormântare.
Solomia se bucură numai pe jumătate, ca și când nici n-ar mai fi fost în stare să se bucure aievea de nimic în lume. Murmură abia perceptibil:
— Să-ți răsplătească Dumnezeu binele pe care mi-l faci…
Tocmai când isprăviră toaleta sufrageriei, așezând toate la locul lor, se pomeniră cu un aprod de la tribunal care aducea două citații. D-na Dăniloiu se înspăimântă. În viața ei n-a avut de-a face cu judecăți. Aprodul îi spuse și din gură că judecătorul de instrucție poftește și pe domnul Spirică la cabinet pentru informații în legătură cu crima, de-asemenea pe d-na Dăniloiu și pe Solomia.
— Ia fugi, băiete! se supără deodată d-na Dăniloiu. Doar n-o să ne amestecați și pe noi în nelegiuirea asta, Doamne ferește!
Apăru din dormitor Spiru, căscând și întinzându-se și mormăind, ca totdeauna după somn. Citația îl făcu să-i sară brusc moleșeala.
— Informator ? se liniști mai pe urmă. Ei da, da, firește. Trebuie să ajutăm pe bieții judecători să descopere pe criminali… La ce oră e?„. A, la trei ?… Adică acuma?… Atunci ia vezi, Vasilico!… Dă-mi ce-mi trebuie, să nu întârziem…
Dădu drumul aprodului. Nu voia să-l vadă cineva mergând împreună cu un aprod de la tribunal între aprod și jandarm i se părea că e numai deosebire de uniformă…
D-na Dăniloiu cu Solomia erau citate pentru a doua zi.
— Ei vezi, tot nu poți pleca, Solomie, până ce nu te întreabă judecătorul… Eu te-am lăsat, dar dacă legea nu vrea? zise Vasilica în chip de consolare.
Solomia ridică din umeri, murmurând cu amărăciune:
— Doamne, iartă-mă și nu mă lăsa!…