Spiru Dăniloiu urcă gâfăind treptele tribunalului. Sala pașilor pierduți era mai liniștită ca la prânz. împricinații cu avocații se aflau în sălile unde începuseră ședințele; pe-afară rămăseseră doar rarii mosafiri fără treburi, care leneveau de colo până colo. Negustorul nu se uită nici în dreapta, nici în stânga, ci trecu repede spre scara care duce la etaj. Un aprod îl opri în ușa cabinetului de instrucție:
— Așteptați un moment, dom’ Spirică… Vă cheamă numaidecât!
Cele câteva minute i se părură nesfârșite. De emoție îl năpădiră toate căldurile, încât se făcu leoarcă de sudoare. Când se pomeni înlăuntru trebui să se sprijine de biroul judecătorului ca să nu se clatine pe picioare.
— Te-am poftit, domnule Dăniloiu, să-mi dai oarecari informații în legătură cu crima ale cărei victime au fost fratele și cumnata d-tale —îl întâmpină Dolga, șezând cu figura severă, măsurându-l și învăluindu-l într-o privire înțepătoare de suspiciune. Mai cu seamă că d-ta ai fost cel dintâi care ai descoperit…
— Nu, domnule judecător! întrerupse Spiru cu groază ca și cum i-ar fi spus că el e criminalul. Eu n-am descoperit nimic. Nevastă-mea cu Solomia, adică cu servitoarea, s-au dus azi-dimineață să vază ce o fi pățit Ilarie și…
Judecătorul Dolga se ridică în picioare. Fața i se îndulci zicând:
— Mi se pare că ești obosit… Ia loc, te rog, colea, lângă birou, pe scaun… Așa!… Ca să putem vorbi în liniște… Lasă-ne, domnule grefier, singuri!
Grefierul se sculă și ieși fără o vorbă. Spiru se lăsă greoi pe scaunul care pârâi sub dânsul gata să se sfărâme. Scoase batista pe care o ținea mai mult de lux și-și șterse fruntea și gâtul de nădușeala care-l supăra.
— Vă mulțumesc, domnule judecător! bâlbâi dânsul umil Nu mă simt deloc bine… N-am umblat niciodată pe-aici și am o emoție ca la școală…
Dolga schiță un zâmbet care păru o strâmbătură de batjocură:
— De ce să ai emoție?… Un om ca d-ta? Aș re-greta… Contez pe informațiile d-tale foarte, foarte mult!… Și ca frate al victimei, dar și ca bărbat cu mare experiență în diferite chestii… Așa că, te rog, povestește-mi tot ce știi despre crimă!
— Nu știu nimic — răspunse repede Spiru, vrând parcă astfel să se spele pe mâini De unde să știu?
— Ceva trebuie să știi! stărui judecătorul. Că doar ai fost înaintea noastră în casa crimei… și probabil ai scotocit prin dulapuri ori prin sertare, ca și sora d-tale…
Spiru Dăniloiu se dezmeteci deodată, îi trecu parcă și emoția și frica, se sculă de pe scaun și zise, uitându-se jicnit la Dolga;:
— Va să zică mă bănuiți pe mine că aș fi în stare?,..
— Domnule — întrerupse judecătorul — pentru mine sunt vinovați, sau cel puțin suspecți până la proba contrarie, toți cei ce au vreun amestec cu o crimă, orice amestec ! E un principiu călăuzitor pentru mine!… Alții, dimpotrivă, socotesc pe toată lumea nevinovată până la producerea unei dovezi de culpabilitate!
— În orice caz mare rușine pentru bătrânețea mea de negustor cinstit să fiu bănuit de d-voastră! zise Spiru amărât. N-am meritat cu nimic astfel de soartă !
Judecătorul Dolga își dădea seama că a exagerat și a depășit marginile obiectivității, îi părea rău, dar în același timp îi trecu prin minte că Spiru ar fi înrudit de departe cu primul-procuror și asta îl întărâtă. Auzise că aici magistrații trebuie să fie atenți la calitatea socială a inculpaților, altfel riscă a-și compromite situația. Cu toate că Spiru Dăniloiu îi apăruse chiar prea cuviincios, Dolga acuma, gândindu-se la înrudirea cu primul-procuror, avea impresia că informatorul încearcă să-l sfideze. Răspunse rece:
— Am să te rog să renunți la orice reflexii parti-culare ! Eu sunt chemat să descopăr pe ucigașii fratelui d-tale și n-am timp să mă ocup de sensibilitățile speciale ale informatorilor… Am crezut că în d-ta voi avea un colaborator zelos întru împlinirea sarcinii ce mi-a revenit. Mi-ar părea rău să constat că m-am înșelat!… D-ta ce crezi, cine a putut să-i omoare?
— Răufăcători sunt destui, domnule judecător — zise Spiru resemnat. Și dușmani cine n-are ? Mai ales când e vorba de un om despre care lumea spune c-ar avea comori acasă…
— D-ta erai în termeni buni cu răposații, nu-i așa?… Nu ca sora d-tale?
— Ne iubeam, domnule, ca frații cei buni, fără paradă, fără tămbălău, dar cu adevărat. Noi iubeam și pe Aretia, măcar că dânsa a fost ingrată după ce s-a măritat. Ați văzut cum m-a insultat și în fața cadavrelor și a d-voastră. Așa l-a insultat de atâtea ori și pe bietul nenea Ilarie; uneori chiar în piață, în fața lumii întregi, ca țiganii. Noi am lăsat-o în plata Domnului. Eu sunt sigur că în adâncul inimii și ea ne iubește. Mizeria și nevoile înrăiesc și pe îngeri… Pentru mine însă Ilarie a fost mai mult decât frate. El m-a făcut ce sunt, m-a îndrumat, m-a ajutat nu numai cu sfatul, ci cu fapta. îi voi fi recunoscător până voi închide ochii !
— Vă întâlneați deseori ?
— Destul de des… Aproape în fiecare zi. Dacă nu bărbații, cel puțin femeile noastre.
— Atunci cum se face că n-ați aflat până azi de moartea lor?… Medicul crede că sunt morți de sâmbătă. Azi e marți.
— Întâmplarea, domnule judecător. Poate unde și vremea s-a stricat sâmbătă, ninsoarea și gerul… Aseară, când ne-a spus Ciufu, servitorul părintelui Tănăsescu, că i-a căutat de trei ori și nu i-a găsit acasă, am făcut observație soției mele că nu s-a dus cel puțin duminecă să se intereseze de dânșii…
— Ciufu? repetă judecătorul. A fost de trei ori?… când?
— N-am reținut. Mi se pare că ar fi fost în fie-care zi…
— Un moment! întrerupse judecătorul Grefier! strigă apoi, ca și când și-ar fi adus aminte, ducându-se la ușă și deschizând. Grefier! Trimite să-mi aducă imediat pe Ciufu, servitorul preotului…
Se opri și se întoarse spre Spiru, vrând să ceară lămuriri mai precise asupra lui Ciufu. Grefierul însă complectă singur:
— Servitorul de la biserica Sf. Nicolae… Am în-țeles, domnule jude!
— Pe urmă să reintri să înregistrăm declarația d-lui Dăniloiu!
Închise ușa și se plimbă de două ori prin cameră.
— Dacă nu venea Ciufu, poate că nici azi nu s-ar fi dus nevastă-mea și cine știe cât ar mai fi stat acolo sărmanii! reluă Spiru cu alt curaj. Ce-i drept, părintele Tănăsescu m-a întrebat duminecă după-amiazi, ne-am întâlnit întâmplător pe strada mare, m-a întrebat, zic, unde-o fi frate-meu Ilarie, că nu l-a putut găsi nicăiri și avea mare nevoie de dânsul Am luat în glumă întrebarea și am răspuns ceva tot în glumă…
— A, va să zică duminecă ți s-a spus și totuși…
— Dacă-aș fi știut, domnule judecător, că e serios, aș fi alergat, păcatele mele ! Dar cum pot să-mi închipui o grozăvie ca asta? Că doar sâmbătă dimineața ne-am întâlnit în piață și…
— Când l-ai văzut ultima oară pe fratele d-tale?
— Cum vă spuneam, sâmbătă dimineața…
— La ce oră?
— Poate să fi fost înspre ora nouă… în orice caz mai de dimineață, căci sâmbătă e târg, știți, și noi deschidem prăvălia de cum se face ziuă, din pricina mușteriilor de la țară… Ilarie a venit cam la un ceas după ce am deschis…
— Ai putea să-mi spui despre ce ați vorbit?
— Cum nu, domnule judecător! răspunse Spiru din ce în ce mai vioi. Cu câteva zile în urmă un popă de pe lângă Costești m-a întrebat unde ar putea schimba niște bani americani ce-i avea nu știu de la ce țăran întors din America de curând. Pentru că Ilarie strângea bani americani, când îi putea cumpăra pe preț de chilipir, am spus popii că și noi suntem amatori, iar popa îmi spuse că va veni cu banii vineri, când are iar treburi prin oraș… Ilarie m-a întrebat despre popa cu banii americani. Popa nu venise vineri și am crezut că are să sosească sâmbătă. Frate-meu însă, mai cunoscător, îmi spuse să nu-l mai aștept că n-are să mai vie… Era sigur că a găsit pe altcineva care i-a oferit un preț mai bun decât oferisem eu…
— Da… Banii americani — murmură judecătorul gânditor. Altceva nu?
— Nu prea… Nici n-a stat mai mult de un sfert de oră. Erau mulți clienți și trebuia să fiu cu ochii în patru… Avea o pâine la subsuoară și-mi spuse că vrea să cumpere un crap, dacă va găsi… Pe urmă a venit servitoarea noastră, care făcuse cumpărăturile obișnuite prin piață, să mă întrebe dacă am să trimit vreo vorbă sau altceva cucoanei; așa e obiceiul în familia noastră… Ilarie i-a dat servitoarei pâinea, să i-o ducă acasă, că dânsul vine mai pe urmă. A plecat la pește, iar Solomia a mai așteptat puțin că tocmai târguisem și eu niște bunătăți ieftine și vroiam să le trimit…
— Pe urmă nu l-ai mai văzut deloc? Și nici nu te-ai mai interesat de dânsul ?
— Ce să mă interesez, domnule judecător? Cum puteam să bănuiesc ce are să se întâmple?
— Dar când preotul ți-a atras atenția? N-ar fi fost normal să te repezi să vezi dacă nu i s-o fi întâmplat ceva?… Ziceai că-l iubeai și-i vei fi recunoscător toată viața…
— Acuma, după ce s-a întâmplat nenorocirea, firește, îmi reproșez și eu că n-am mers — recunoscu Spiru îndurerat. Dar, în mod obișnuit, întrebarea părintelui era mai mult o vorbă aruncată, întocmai cum zici: Ce mai faci?… Ilarie dealtfel avea curiozitățile lui. De multe ori se încuia în casă și, când venea cine nu-i plăcea, nu răspundea deloc, făcându-se că nu-i acasă…
— Bine, bine, dar puteai și altfel să treci pe la dânsul. Ești sigur că de sâmbătă dimineața nu te-ai mai întâlnit deloc?
— Absolut sigur!
— Nici pe la el n-ai fost?
— Dac-aș fi fost, i-aș fi găsit cum i-am găsit azi…
— Când servitorul popii v-a spus că de trei ori nu l-a găsit, de ce n-ai anunțat poliția?
— S-ar fi putut să lipsească într-adevăr de acasă; domnule judecător! S-a mai întâmplat să plece din oraș fără să spuie nimănui…
— De ce te-ai dus singur să vezi morții, fără să aștepți sosirea autorităților ?
— Cum să nu mă duc când mi se vestește c-a fost asasinat fratele meu?
— Și ce-ai luat?
— Ce să iau?
— Te rog să răspunzi la întrebarea ce-ți pun: ce ai luat din casa fratelui d-tale când ai pătruns acolo, deși știai că s-a săvârșit o crimă monstruoasă?
Spiru Dăniloiu îngălbeni, parcă l-ar fi pălmuit. Răspunse încet, cu ton de protest:
— Domnule judecător, chiar dacă aș fi luat ceva — deși n-am luat — aș fi fost în dreptul meu ! sunt fratele victimei și deci, fiindcă n-are copii, moștenitorul lui legal, firește împreună cu sora mea Aretia…
— Ești așa de sigur ? zise puțin ironic judecătorul Dar dacă a lăsat un testament și dacă d-ta nu figurezi printre moștenitori?
— Asta nu se poate !
— Dacă…
— Ei atunci…
— Atunci, fapta d-tale are o anume calificare! triumfă Dolga. O calificare ce rămâne însă chiar dacă ai fi într-adevăr moștenitor…
— Domnule judecător — vorbi iar grav și ofensat Spiru Dăniloiu — protestez din toată ființa mea împotriva bănuielii cu care mă insultați!
— Ce insultă? Ce insultă! se supără judecătorul. Iar uiți că aici se instruiește o crimă? Amabilitatea mea nu poate trece înaintea obligației de a afla adevărul și pe cei vinovați! D-ta ai pătruns într-o casă unde zăceau două cadavre, deși știai că reprezentanții justiției au fost anunțați și trebuiau să sosească din moment în moment. Nu poți să mă convingi pe mine că ai intrat din simplă curiozitate sau chiar din dragoste pentru cele două victime. Eu știu foarte bine: ai vrut să o iei înaintea sorei d-tale. Dealtfel ea însăși ți-a spus-o în față. Atunci de ce să protestezi ? Mai bine te-ai dezvinovăți cu argumente acceptabile sau…
— Din moment ce nu vreți să mă credeți —ripostă domol Spiru.
— Eu nu pot crede decât afirmațiile dovedite! Celelalte le primesc sub beneficiu de inventar… Dacă un om bogat poate să se lăcomească într-atâta, cum să nu mă cuprindă toate bănuielile? De unde știu eu dacă într-adevăr n-ai fost și ieri sau alaltăieri la fratele d-tale?… Prin oraș lumea șoptește că asasinii sunt din familia d-voastră…
— Domnule judecător, d-voastră nu puteți asculta șoaptele oamenilor răuvoitori! Familia Dăniloiu are o cinste de păstrat și de apărat!
— În privința asta suntem de acord! aprobă iro-nic Dolga. Deocamdată însă trebuie să înregistrăm declarațiile d-tale, domnule Dăniloiu… Tocmai bine sosește grefierul…
Grefierul trimisese după Ciufu.
— Până va sosi, avem timp să terminăm cu dumnealui… Va să zică…