— Acuma, cucoană, eu nu mai stau nici să mă legi cu lanțuri!… Nu mai pot sta!… Trebuie să plec!
D-na Dăniloiu se supără auzind-o pe Solomia că o întâmpină așa de cum se întoarce acasă de la cimitir.
— Ia ascultă, Spirică — zise doamna în culmea indignării — ce spune fata asta și ce poftește ! Ascult-o și tu, că pe mine nu mă crezi când îți spun că nu e în toate mințile!
Solomia era îmbrăcată de ducă în hainele cele bune și călduroase, pentru că iar începuse a fulgui și vântul bătea mai a ger. Repetă cu încăpățânare:
— Nu mai pot sta, cucoană, păcatele mele, d-ta nu vrei să mă înțelegi?… Am făcut cum ai zis, am mers la judecată, am fost la înmormântare;.. Dar acuma fie-ți milă și de sufletul meu că-s om, nu-s vită!
Vasilica se supăra și se încăpățâna la rândul ei, deși îi făgăduise că-i va da drumul după înmormântare. Spiru interveni împăciuitor și ostenit de emoțiile zilei:
— Las-o, frate, să se ducă, dacă te roagă… O fi având și ea necazurile ei…
— Necazuri, cum nu! făcu doamna mai ațâțată, pentru că bărbatul a dat dreptate servitoarei și deci a coborât-o pe ea. Parcă nu știu eu necazurile ei !… Dar bine-mi faci, că numai eu sunt de vină că am răbda t-o ani de zile cu prăpăditul cela de Lixandru…
— Nu-l sudui, cucoană, că-i păcat! zise Solomia cu o imputare plină de tristețe. Poate că săracul trage să moară ori o fi și murit, și-i păcat!
— Aide, du-te, nenorocito, și nici să nu te mai întorci, că mi-ai amărât sufletul de nu ești vrednică! declară d-na Dăniloiu energic, ca să curme discuția.
— Ba eu mă întorc, cucoană, dac-o vrea Dumnezeu să… Acu sărut mâna și să vă găsesc sănătoși!
Se înserase. Autobuzul spre Valea Ursului trebuia să fie plecat, dacă n-o fi avut vreo reparație de făcut. Solomia porni pe jos, gândindu-se că în două ceasuri, dacă merge bine, ajunge acasă și fără mașină, iar banii îi rămân în buzunar. Avea în mână o bocceluță cu două pâini și mezeluri și o sticlă de țuică înfășurate în hainele ei de purtare, ca să nu le strice acasă pe cele de sărbători…
De cum ieși din oraș vântul începu să sufle mai tare, biciuindu-i fața cu fulgi aspri de zăpadă. Pe șosea însă zăpada se topise în cursul zilei, transformându-se în băltoace de apă și noroi, care acuma dădeau să înghețe. Noaptea coborî repede, dar lințoiul de zăpadă ce acoperea câmpurile îndulcea întunerecul, încât Solomia putea chiar să ferească ochiurile de noroi ca să nu-și murdărească prea rău cizmele și rochia.
Când trecu prin Bascov și apoi coti spre Valea Ursului, se simți mai ușoară, cu toate că era asudată leoarcă. Pe aici o ajunse din urmă, cu farurile aprinse, autobuzul care într-adevăr întârziase la atelier pentru o reparație, ca de obicei. Șoferul îi dădu câteva semnale de claxon și chiar încetini ca să o ia în mașină, dar Solomia făcu semn că nu vrea și se feri să n-o stropească… Pe la pod, mai încolo, o sanie cu doi căluți prăpădiți dădu să treacă pe lângă ea înainte, căutând pârtie pe marginile șoselei desfundate. Recunoscu pe Dumitru al Smărăndiței, chiar din Valea Ursului, care opri și o luă în sanie. Venea de la Dobrogostea, unde dusese un butoiaș de țuică unui cârciumar. Solomia întrebă ce mai e prin sat, iar Dumitru, înțelegând întrebarea, răspunse dând cu biciul în amândoi căluții pe rând:
— Apoi ce să fie, că bine nu-i!
Nu mai schimbară nici o vorbă. Țăranul îndemna mereu caii, când cu vorba când cu biciul, iar Solomia ședea cu bocceluța în poală și se uita numai înainte, parcă ar fi așteptat să se ivească negreșit ceva în cale. La gura uliței apoi sania se opri și Solomia se dădu jos bolborosind:
— Noapte bună, nea Dumitre, și mulțumim…
— Noapte bună! răsună în urma ei glasul răgușit, însoțit de îndemnul obișnuit: Hai, ha!
Pe uliță cele mai multe case erau adormite în întunerec. Numai ici-colo veghea câte o luminiță galbena ca un ochi bolnav de griji. Solomia văzu de departe lumină la casa lor și se gândi îndată:
„Lasă că-i bine! Nu s-au culcat încă!”
Când împinse portița, câinele tâlharul făcu numai „ham”, o recunoscu și în semn de dragoste, se tăvăli la picioarele ei, încât trebui să treacă peste el. Ușa tinzii se deschise și în prag apăru maică-sa Ioana parc-ar fi știut că sosește:
— Bine că te-a adus Dumnezeu că de luni se trudește să moară și nu poate fără de tine!
În tindă, pe vatră, la lumina tăciunilor, ședea fratele Solomiei, Eremia, care nici nu se mișca parc-ar fi fost încremenit Numai când Solomia șopti bună seara, răspunse și dânsul, fără a se întoarce., „bună seara”.
Maică-sa îi luase bocceaua și o pipăise. Zise mulcom:
— Degeaba ai mai adus că nu mănâncă nimic… De sâmbătă numai cu apă trăiește și cu nădejdea ta… Mereu, gâfâie: Solomia… Mia… Că nici glas parcă nu mai are…
Solomia stătea în mijlocul tindei nehotărâtă, speriată, neștiind ce să facă. Maică-sa trebui s-o îndemne:
— Du-te înlăuntru să te vadă… Lasă-ne pe noi… Du-te…
Totuși, parcă-ar fi vrut să amâie împlinirea soartei, mai ezită și mai căută să întârzie:
— Numai să răsuflu nițel că-s moartă de trudită… Apoi poate că și dânsul doarme și să nu-i mai stric odihna…
— Ce să doarmă? zise Ioana, maică-sa, fără nădejde. De sâmbătă stă numai cu ochii deschiși, parcă i s-au înțepenit pleoapele, și se uită la geam mereu țintă ca și când ar vedea ceva sau ar aștepta…
Solomia nu mai avu încotro. Puse mâna pe clanța ușii din stânga, căci în odaia din dreapta ședea Eremia cu nevastă-sa și doi copilași… când păși pragul o izbi un miros cald, greu, răsucitor de suflet, mirosul morții. Aerul zăpușit era încărcat de aburi putrezi. La căpătâiul patului, într-o ulcică de lut, pe laviță, luminarea de seu se încovoiase cu flacăra palidă mai mult fumegând decât luminând, dar zugrăvind pe pereți umbre uriașe apocaliptice… Solomia nu se uită îndată spre pat, ci își lepădă încetinel haina și cojocelul. Pe când le așeza binișor pe celălalt capăt al laviței, auzi glasul maică-si în spatele ei, răsunând atât de tare în tăcerea sugrumată de parc-ar fi țipat, deși bătrâna vorbea cu milă blândă:
— Uite, a venit Solomia, măi Lixandre!
— Am venit, Lixandre! adăogă repede și Solomia, întorcând-se și apropiindu-se.
Luminița de la căpătâi, ascunsă după colțul pernei, arunca o umbră groasă peste patul de blănii în care zăcea Lixandru, învelit până la gât cu o pătură albă murdară, încât numai capul îi rămăsese slobod și o mână pământie uitată pe dunga din afară, cu degetele lungi, subțiri, răsfirate. Peste câteva clipe, pentru că tăcerea dăinuia, Ioana, spăimântata să nu fi murit, luă ulcica cu luminarea și o ridică deasupra patului. Capul se odihnea pe două perne, cu fața în sus, cu părul negru ciufulit, cu barba și mustățile crescute (deși numai ieri îl răsese Eremia ca să-l găsească soră-sa frumos), cu nasul și buzele subțiate, cu pielița obrajilor lucioasă și cenușie, cu ochii mari, negri, scufundați în orbite, sticloși, în care parcă nu mai licărea nici o urmă de viață.
Solomia se mai apropie, cuprinse mâna de pe dunga patului în mâinile ei abia dezmorțite de frigul drumului și repetă duios, uitându-se în fața lui:
— Eu sunt, Lixandre… Eu, Solomia ta… Am venit…
Atunci fața bolnavului parcă se însenină de o undă de mare bucurie, iar în ochii încremeniți apăru o pâlpâire luminoasă. în același timp Solomia îi simți mâna tremurând ușor în ale ei.
— Așa, Lixandre — adăogă Ioana mai vârtos, ca o încurajare. Ți-a adus de toate bunătățile și ai să te faci bine curând-curând…
Pe buzele fără culoare ale lui Lixandru înflori un surâs foarte plăpând, iar bulbii ochilor se întoarseră spre Solomia cu aceeași licărire de fericire. Apoi buzele, abia mișcându-se, schițară un lihăit mai mult văzut decât auzit:
— Mă… duc…
— Lasă, n-ai grije acuma, Lixandre — zise iarăși Ioana cu încredere. Dac-a venit Solomia, nu te lasă ea să te prăpădești…
Așeză la loc ulcica cu lumânarea și ieși în tindă să-și vază de treburi.
Rămasă singură, Solomia mai stătu un răstimp în picioare, neclintită, cu ochii în ochii lui, ca și când astfel ar fi vrut să-i insufle încredere și nădejde de viață. Lixandru păstra pe buzele livide închipuirea de zâmbet, iar în lumina ochilor, mica scânteiere parcă se lupta cu jocul umbrelor. Pe urmă, ca să fie el mai sigur că ea nu se va mai mișca de aici, dar să și poată veghea mai ușor, Solomia se așeză încetinel pe dunga patului, ținându-i mereu mâna în poală și urmându-i orice semn de viață cu spaima în suflet
Se așternu tăcerea grea, lungă, în odaia otrăvită de boală. Din tindă pătrundea uneori, ca dintr-o depărtare mare, zgomot vătuit de glasuri — Ioana se sfătuia cu feciorul într-o așteptare tainică. Apoi gândurile Solomiei începură să străbată prin zăbranicul tăcerii, să se amestece cu mirosurile ce îmbâcseau mereu mai chinuitor aerul. Gândurile o dureau și-i striveau inima, atâta erau de tulburi și de vălmășite. Numai într-un târziu se limpezi o părere de rău înecată într-o scârbă fără margini:
— Toate au fost degeaba… toate… degeaba…
Nu-și mai dădea seama dacă vremea trece sau s-a oprit pe loc. Deodată însă simți că mâna lui Lixandru s-a răcit în mâinile ei, ca un sloi de gheață. Luă ulcica cu lumânarea aproape trecută și-i lumină fața Era aceeași, cu urma surâsului pe gura ușor întredeschisă, cu aceiași ochi mari în care părea întipărit ca pe sticlă chipul el
— Lixandre! bolborosi dânsa pierdută. Te-ai dus, Lixandre ?
Îi pipăi obrajii și-i netezi fruntea pe care licăreau broboane reci de sudoare.
O clipă mai stătu cu lumânarea ridicată deasupra patului, neștiind ce să facă și încotro s-o apuce. în sfârșit deschise ușa și din prag spuse Ioanei care tocmai se pregătea să se culce:
— Mamă, a murit Lixandru!
Lacrimile îi curgeau șiroaie, dar nu-și dădea seama.
— Aoleu! făcu Ioana. De ce nu m-ai chemat pe mine?… Acu Dumnezeu să-l ierte, că s-a chinuit destul și ne-a chinuit și pe noi!
— Să nu vă pară rău, mamă, că atâta am avut și eu pe lumea asta — zise Solomia în prag, cu lumânarea în mână, parcă ar fi făcut un jurământ. De-acuma nici eu nu mai am nici un rost în viață!
Glasul ei părea atât de straniu mamei că, continuând a-și lega fotele, îi răspunse cu mustrare:
— Ia nu mai supăra pe Dumnezeu, fată, că-i mare păcat! Omul așa e lăsat, să moară când îi vine rândul, iar cel care rămâne să trăiască…
Solomia tăcu. Iar nu mai știa ce să înceapă. Dădu să închidă mașinal ușa, dar maică-sa deschise și tinda, făcându-și cruce de trei ori și zicând:
— Nu închide, Solomie, să poată ieși afară sufletul mortului…
A doua zi, joi de dimineață, Solomia alergă, cu autobuzul, la Pitești să facă bani, căci acasă n-avea nici un leu și chiar de-ar fi avut, n-ar fi cheltuit nimeni cu înmormântarea lui Lixandru. Eremia și maică-sa rămâneau să îngrijească de cosciug, de popă, de groapă, numai ea să plătească și să aducă zăbranicul și cele trebuincioase pentru pomeni… Solomia nu dădu deloc pe la stăpâni în Pitești, de la care nu mai putea spera să capete nimic, îndatorată cum era peste cap. S-a hotărât azi-noapte, după ce și-a venit în fire, să mai vândă doi bănuți de aur din salbă și să cinstească pe Lixandru până la capăt…
Ziua următoare, vineri, s-a făcut o înmormântare cum puține s-au pomenit în Valea Ursului. Vecinele bătrâne, cu Ioana în frunte, l-au bocit pe Lixandru cum s-au priceput mai duios, iar preotul a slujit ca ia boieri, măcar că era frig mare și puteau să-i degere degetele pe cărțile de rugăciune. Solomia a stat numai în genunchi, cu fruntea sprijinită pe dunga sicriului, plângând fără hohote, dar cu sughițuri grele care-i sfâșiau pieptul. Abia când au început să bată capacul, și-a pierdut puțin cumpătul, plecându-se peste cosciug și îmbrățișându-l cu gemete și lacrimi care au înduioșat pe toată lumea. Maică-sa a luat-o binișor de-o parte bâiguind:
— Taci, draga mamei, taci și fii cuminte…
Solomia s-a liniștit încet-încet, dar gura ei nu mai
tăcea suspinând:
— Of, Doamne Dumnezeule, rău mă pedepsești, Doamne!