— Mobilul crimei nu pare să fie furtul! spuse primul-procuror Negel când se isprăviră toate formalitățile și după ce trimise pe comisar să cheme pe Spiru Dăniloiu și pe Aretia Delulescu pentru a le da în primire cele două cadavre spre înmormântare.
— Mă tem că vă înșelați, coane Costică — observă polițaiul. Bătrânii erau putrezi de bogați și de o zgârcenie proverbială. Lumea prin oraș vorbea despre oale de galbeni și de lăzi cu bancnote… Nu știa nimeni unde și cum ascundeau comoara, dar…
— Noi nu ne putem lua după clevetirile din oraș — întrerupse Negel. Ce ne spui d-ta am auzit și eu, firește. Dar dacă și întru cât sunt adevărate vorbele oamenilor, e altă socoteală. Deocamdată noi am cercetat și n-am descoperit decât ceea ce s-a notat în procesul-verbal. Dealtfel nici nu suntem noi chemați să cercetăm ce fel și câtă avere posedau victimele…
Controversa asupra averii bătrânului Ilarie Dăniloiu se reluă și se înăspri îndată ce reintră Aretia, care dealtfel fierbea că a fost ofensată și ținută pe-afară ca slugile.
Primul-procuror comunică Aretiei și lui Spiru că autoriză înmormântarea victimelor fără autopsie. Pentru că însă atât în vederea unei eventuale complectări a cercetărilor cât și a deschiderii succesiunii, casa urmează să fie sigilată, cele două cadavre trebuie să fie ridicate imediat și așezate, până la înmormântare, în biserica Sf. Nicolae, unde Ilarie a fost președintele Eforiei. Cheltuielile vor cădea, firește, în sarcina moștenitorilor.
— Apoi da — zise Aretia batjocoritor. Ne-ați dat afară când era să primim ceva, dar ne chemați înapoi când e vorba să cheltuim!
— Fii liniștită, madam Delulescu—făcu primul-procuror împăciuitor. Vei avea din ce să te despăgubești… Noi am inventariat peste jumătate milion de lei în bancnote și aur…
— Cât ați spus, domnule prim-procuror? se interesă Spiru.
— Cu precizie poate să vă spuie procesul-verbal… Citește, comisarule! strigă Negel.
— În total șaptezeci și cinci piese de aur și patru sute treizeci și nouă mii cinci sute optzeci lei în bancnote de o mie, de cinci sute, de o sută și de cinci lei, și anume…
— Ajunge ! îl opri primul-procuror. Deocamdată banii aceștia rămân la dispoziția instrucției…
— Aoleu, domnule Costică! izbucni Aretia. Adică numai atâta s-a găsit din tot bănetul ce l-a avut bietul nenea Ilarie?… Atunci ucigașii l-au prădat rău, dacă cumva nu l-or fi prădat mai rău pe urmă alții…
— Aveți vreo bănuială precisă? întrebă judecătorul de instrucție.
— Ce precisa, domnule! strigă din ce în ce mai indignată d-na Delulescu. Pe mine m-a bruftuluit domnul Costică adineaori pentru că am îndrăznit să încerc a salva măcar rufăria de pat, iar pe alții i-ați lăsat să cotrobăiască peste tot și n-ați întrebat unde au dispărut giuvaericalele țaței Mița… Că doar știți și d-voastră ce bijuterii i-au rămas din amanetele nerăscumpărate și altele cumpărate de ocazie…
— Cine a cotrobăit aici înaintea noastră? insistă Dolga.
— Sora mea e așa de bună încât nu se sfiește să mă insulte acuma și pe mine, om cu avere și negustor respectat de toată lumea — declară fierbând și totuși stăpânit, Spiru Dăniloiu. Cum a insultat ani de zile și pe bietul Ilarie pe care acum vrea să-l moștenească fără să se mulțumească cu ce s-a găsit… Ar vrea sa puie mâna pe bijuterii, dar de doisprezece ani n-a vorbit cu Ilarie și nici pragul nu i l-a trecut, încât habar n-are dacă Mița le-a mai păstrat ori le-a transformat în bani…
— Ei, mititelule, cum te-ai supărat? rânji Aretia cu dispreț. Nu cumva te-oi fi simțind cu musca pe căciulă ?
— În loc să fii batjocoritoare și să bănuiești pe alții, mai bine ți-ai vedea de necazurile voastre și te-ai apăra de bănuielile orașului! răspunse Spiru scârbit întorcându-i spatele.
Scena între frați și în fața cadavrelor era atât de uluitoare că ceilalți ascultară fără a interveni.; Abia pe urmă polițaiul se dezmetici și le zise mustrător:
— Vă rog, vă rog, oameni buni, dacă nu vă ruși-nați de domnii judecători, cel puțin de morții care încă nici lumânare n-au avut, ar trebui să vă sfiiți!
Judecătorul Dolga, având în vedere numai inte-resul instrucției, reveni către Aretia cu o nouă în-trebare:
— D-ta ai cunoscut averea răposaților?.- Ai putea să ne indici ce s-a furat?
— Eu n-am fost în relații de câțiva ani cu fratele meu Darie… Știe orașul întreg și pentru ce și din pricina cui… Dar lumea știe ce avere a adunat bietul Ilarie, muncind ca un hamal și trăgându-și bucățica de la gură. Țața Mița dădea împrumuturi pe amanet, numai pe giuvaericale. Se spunea că avea o oală plină de fel de fel de inele și pietre scumpe și broșe, cercei și câte altele… Numai bijuteriile astea trebuie să fi prețuit mai mult decât ați găsit d-v. în bani.
— Mă rog, se va face lumină! zise judecătorul cu siguranță.
— Să dea Dumnezeu să se facă! oftă Aretia, închinându-se. Că destule nedreptăți am suferit și destul am fost furată de când a închis ochii bietul tata, fie iertat! Tot cu credința în Dumnezeu și dreptate am trăit și ne-am chinuit, că nu se poate să învingă strâmbătatea până la urmă…
Primul-procuror se simțea pe de o parte atins în sentimentul său de pietate față de morți, apoi și în demnitatea sa de personagiu oficial. în special tonul iritat și vulgar al d-nei Delulescu i se părea o insultă la adresa tuturor. Totuși, blajin din fire, se jena să pună capăt scenei printr-un gest de energie oficială, mai cu seamă că a dojenit-o și adineaori. când se hotărî totuși să intervie, polițaiul întrerupse batjocoritor și glumeț:
— D-ta poate că nu știi, coană Aretie, dar băiatul d-voastră, Romică, a fost foarte prieten, în vremea din urmă, cu răposații…
— Da cum să nu fie, domnule? Nu e nepotul lor bun?
— Desigur!… Și acuma, cât a fost pe-acasă o lună de zile, până sâmbătă trecută, n-a fost zi să nu fie împreună și să nu vie pe-aici… Poate că ai aflat de la dânsul ce comori avea bătrânul?
O clipă Aretia îl privi nedumerită, pe urmă ripostă dârz:
— Și adică ce vrei să spui d-ta cu asta?… Că Romică s-a interesat de averea bătrânilor? Și dacă s-ar fi interesat, nu era dreptul lui?… Adică pentru că noi am rămas săraci și cinstiți nici nu mai avem dreptul să ne cerem drepturile noastre?… Nu știu, că băiatul a plecat la București, la afacerile lui, dar dacă i-o fi spus cumva răposații ceva, apoi să știți d-voastră că nu ne-om mai lăsa nici noi să fim ținuți pe-afară și să se aleagă praf din drepturile noastre!… Așa să știi, domnule polițai! Că mie nu mi-e frică de nimeni, nici de poliție și nici de tribunale, dacă sunt femeie cinstită și fără greșeală pe suflet!
În sfârșit primul-procuror nu se mai putu stăpâni și izbucni:
— Destul, madam !… D-ta nu prea știi ce e cuviința după cum văd… N-am venit aici să ascultăm nedelicatețele d-tale, ai înțeles?… Iar dacă nu știi să te porți față de justiție, am să te învăț imediat!… Atâta lipsă de respect n-am pomenit!
Urmă o clipă de jenă generală. Primul-procuror adresase ultimele cuvinte judecătorului, întorcând spatele d-nei Delulescu și adăogând întrebător:
— Acum?
— Domnule prim-procuror, ați încuviințat să fie înmormântate cadavrele—zise Dolga liniștit. Urmează să fie ridicate și să sigilăm casa…
Polițaiul trimise să cheme pe preotul Tănăsescu, iar Spiru se oferi să îngrijească de cele necesare pentru înmormântare. Delulescu se arătă de asemenea gata să dea o mână de ajutor. Numai Aretia, îmbufnată, sâsâi printre dinți:
— Asta ne mai lipsește… Să mai cheltuim și din sărăcia noastră…