Preotul Tănăsescu sosi lăcrimând. Avea remușcări că s-a supărat și a ocărit în gând pe bătrânul Ilarie când Ciufu i-a raportat că nu l-a găsit acasă și când în realitate zăcea ucis de mult împreună cu „baba” lui. până s-au improvizat două brancarde cu care să fie transportați la biserică, preotul a avut timp să citească două-trei rugăciuni de sufletul lor. Pe Ciufu l-a lăsat să aranjeze un catafalc provizoriu pe care să fie așezați până se vor aduce cosciugele și cele necesare gătirii morților.
— Ce ciudate și neînchipuite sunt destinele omului! zise apoi preotul către primul-procuror, în vreme ce cadavrele erau scoase afară. Sâmbătă dimineața m-am întâlnit cu sărmanul răposat în fața tutungeriei centrale. Venea din piață și a glumit cu moartea ca de obicei… O, Doamne! Și în clipa când dânsul glumea, moartea poate că îl aștepta acasă cu coasa întinsă !
În urma celor două brancarde acoperite cu cearșafuri albe, merse numai preotul cu Aretia și cu Pascal Delulescu, căci Spiru plecase să cumpere cosciugele, dacă va găsi gata ori, dacă nu, să le comande. Anchetatorii mai rămaseră. Dolga se mai plimbă puțin prin toate camerele adulmecând parcă și în special privind cu mare atenție ca și când ar fi vrut să înregistreze încă o dată tot în subconștient (Asta era „metoda”‘ lui care nu dădea greș niciodată, fiindcă, zicea dânsul: „Memoria mea vizuală e mai fidelă decât fotografia”.) înainte de a pleca, îi veni în gând să mai arunce o privire, pentru orice eventualitate, în odaia din față, cea care rămăsese închisă. într-un colț, așezată anume astfel încât să fie văzută, era o casă de fier, modestă, mică, sistem învechit.
— A, în sfârșit, murmură judecătorul mulțumit. Mă miram să nu fie!
Cheile lipseau. Comisarul fu trimis să le caute în buzunarele morților.
— Va să zică avea dreptate zgripțoroaica! făcu polițaiul curios, în vreme ce Dolga deschidea casa de fier.
Era goală. Abia într-un sertar dădu peste o casetă cu două sute de galbeni.
— Sumă rotundă! zise primul-procuror. Parcă înadins a lăsat-o…
— Ca să distragă atenția eventualilor hoți de la sumele mai mari ascunse aiurea — observă polițaiul
În alt sertar, printre câteva acte de familie și polițe vechi, descoperi un plic galben, lipit și sigilat, pe care scria cu litere mari:
„Testamentul meu”.
— Asta da! strigă Dolga, oprind repede un gest care ar fi vrut să deschidă plicul. Aici s-ar putea, adică ar fi natural să se găsească indicii asupra averii. Totuși eu nu cred că… în sfârșit, domnule prim-procuror, deschiderea testamentului trebuie sa se facă după stipulațiile legale… D-voastră nu credeți?
— Firește ! Evident! Mai încape vorbă ? făcu Negel simplu.
Se redactă un codicil la procesul-verbal, apoi se aplicară obișnuitele sigilii pe ușile casei, iar polițaiul fu rugat să lase și un sergent de pază în curte sau în stradă ca nu cumva vreun dobitoc interesat să violeze opera justiției.
Magistrații și polițiștii urcară pe strada Griviței, pe lângă biserica Sf. Nicolae unde cele două cadavre erau așezate și unde preotul le aprinsese lumânări și citise cuvenitele rugăciuni, de față fiind mulți dintre cei curioși care se adunaseră la casa crimei…
Aretia cu soțul ei ieșiră din biserică numai câteva minute după ce trecură anchetatorii. Delulescu se înduioșase de tot în fața catafalcului, mai mult chiar decât în casă, și i se umeziseră ochii, dar Aretia, oricât ar fi vrut, n-a mai vărsat nici o lacrimă. Toate gândurile ei se învârteau vertiginos numai în jurul moștenirii și a fricii să nu fie iar păgubită de frate-său Spiru sau poate și de justiție.
— Măi bărbate, tu nu ești în toate mințile — zise ea după ce se depărtară puțin pe o stradă mai dosnică. Văd că te îmbulzești mereu ba să faci asta, ba să aduci ceea… astâmpărate, Pascale. Mai lasă și pe Spirică să facă, lasă-l. Pascale, că el n-a stat ca noi să bocească și să se înduioșeze, fii tu sigur! El și-a umplut buzunarele încât nu-i mai pasă de s-o mai găsi ceva ori ba!
— Nu, Tică dragă, exagerezi! se supără Delulescu. Prea mă ofensezi mereu și în fața oamenilor! Parc-aș fi copil fără minte…
— Apoi chiar ești! răbufni femeia abia stăpânindu-și mânia. Dacă n-aș fi fost eu, câinii te mâncau!.. Dar ce stau eu să te mai judec, că te-a judecat Dumnezeu destul!
Până acasă se mai certară și se împăcară de câteva ori, după obiceiul familiei Aretia găsea prea molâu pe Delulescu și de data asta. Ea credea că bărbatul ar fi trebuit să facă gură, chiar să se ia de piept cu Spiru când s-a văzut că a dispărut cea mai mare parte a bănetului împreună cu bijuteriile. A lăsat-o pe ea să se hărțuiască cu cogeamite lume și nici măcar o vorbă de aprobare n-a scos, ci mai degrabă se arăta contra ei încercând s-o potolească, adică să dea dreptate dușmanilor. Pascal n-avea răgaz să se disculpe: soția îi tăia vorba îndată ce deschidea gura…
Se făcuse amiazi aproape. Cu preotul Tănăsescu se învoiseră să se întoarcă îndată după masă, să facă toaleta morților cum se cuvine, să-i așeze în sicriu și apoi să slujească o slujbă complectă. Aretia însă nu se grăbea deloc. îi și spuse lui Pascal, care o zorea, că morții nu merită din partea ei nici o jale și nici o milă…
Părinții celor trei frați Ilarie, Spiru și Aretia au fost bulgari și se numeau Danilef. în casă și între ei au vorbit mai mult bulgărește. Mama lor, mai slabă la cap, nici n-a învățat bine românește până la moarte. Au venit în țară ca lucrători la alți bulgari care țineau cu arendă pământuri în lunca Argeșului și făceau bani cultivând intensiv zarzavaturi pe care le vindeau în Pitești, plecând iarna cu banii adunați înapoi peste Dunăre. Danilef a fost mai harnic și a ajuns repede din pălmaș arendaș întâi de un pogon, apoi de mai multe, și în sfârșit proprietarul celor trei moșii ce le-a și lăsat moștenire copiilor. Când s-a mai înstărit, și-a cumpărat casă la Pitești (chiar corpul de casă în care s-a întâmplat crima), a început să se numească Dăniloiu, cum l-a învățat un avocat, și s-a împământenit prin Cameră și Senat, cheltuind destule parale cu ocazia aceasta. Moșiile le-a păstrat până a murit și nici altă negustorie n-a făcut decât cu zarzavaturi și fructe de-ale lui. Dealtfel s-a prăpădit timpuriu, abia la cincizeci și cinci de ani, după ce cu câțiva ani în urmă îi murise și femeia. Oamenii spuneau c-au murit de prea multă muncă, pentru că într-adevăr viața lor n-a cunoscut altceva decât munca de dimineața până seara, iarna, vara, fără odihnă, fără sărbătoare… când a murit bătrânul, Ilarie avea treizeci, Spiru douăzeci și Aretia doisprezece ani. Ilarie a devenit capul familiei, fiind dealtminteri însurat la rândul lui de patru ani cu o româncă băștinașă care i-a adus o mică zestre, în bani, încât așa a putut începe prima întreprindere personală.
După moartea bătrânului, viața a continuat la fel în familia Dăniloiu. Moșiile erau lucrate ca și înainte. Aveau logofeți și chiar unii zilieri bulgari, de încredere. Comerțul cu zarzavaturi rămase și mai departe baza afacerilor lor. până când a venit vremea să se însoare și Spiru. Deoarece avuseseră câțiva ani răi, dar mai ales fiindcă Ilarie reușise să-și înzecească micul capital în negoțul de cherestea și cu magazinul de fierărie, cei doi băieți se înțeleseră, convingând și pe Aretia, care avea numai șaptesprezce ani și nu voia să știe de afaceri, să vândă moșiile și cu banii realizați să înceapă tot în comun niște întreprinderi mai rentabile. Au urmat însă ani de criză care le-au încurcat socotelile. într-un moment greu cei doi frați au vrut să mărite pe Aretia, care ajunsese la douăzeci de ani, cu un negustor armean, bătrâior, văduv, urât foc, având însă o băcănie ce mergea minunat, în piață, și pe deasupra mari rezerve la bancă, încât nu pretindea nici o zestre, ba promitea să le dea o mână de ajutor în greutățile ce-i chinuiau. Aretia a refuzat categoric. Era proaspăt îndrăgostită de tânărul Pascal Delulescu, practicant fără leafă la judecătorie, care pe-atunci era un băiat levent, drăguț și dezghețat de se scurgeau ochii fetelor după el. Era prima ei dragoste… Peste cât va timp Aretia le-a declarat că vrea să se mărite cu Pascal. Frații nici n-au vrut să audă, căci Pascal n-avea după ce să bea apă. în zadar plângea Aretia și le explica, frații ripostau aproape într-un glas că tânărul trebuie întâi să câștige măcar atâta ca să aibă cu ce să-și hrănească nevasta. După patru ani de tărăgănează și amenințări, Aretia, fiind deja majoră, se logodi cu Delulescu în taină. Ca să evite scandalul, frații con simțiră, dar cu condiția ca el să nu se amestece în afacerile lor, ci să-și vază de judecătoria lui, unde ajunsese să aibă și o leafă de treizeci de lei pe lună. Pascal era modest, Aretia nepricepută și amândoi foarte îndrăgostiți. Frații le-au oferit casa de pe bulevard, pe care o cumpărase Darie de curând, o ocazie admirabilă, au mobilat-o parte din nou, parte cu de-ale lor, au făcut o nuntă frumoasă și i-au trimis chiar și în voiaj de nuntă, două săptămâni, la Constanța. Pe urmă, ici- colo, i-au ajutat cu bani, sume mai mici sau mai mărișoare… între timp dealtfel Darie s-a despărțit de Spiru cu afacerile, rămânând fiecare cu ale lui. Căsnicia Aretiei avea atunci o vechime de zece ani, binecuvântată cu un copil de opt ani. Delulescu câștiga abia cât să trăiască. Sora a început atunci să-și reclame partea de moștenire, dându-și seama că a fost frustată. De-atunci, mai mult de douăzeci de ani, a trebuit să se mulțumească cu fărâmituri aruncate de frații bogați subt formă de pomană. Nu recunoșteau c-au păgubit-o, ci o acuzau că și-a mâncat partea de moștenire treptat, deoarece și-a luat bărbat incapabil să ție o casă ori să fructifice un capital…
La masă, Delulescu nu se putu abține să nu se înduioșeze iar:
— Multe am suferit noi de la dânșii, dar cumplit au mai ispășit!…
— Dumnezeu plătește la toți după faptele fiecăruia! zise Aretia indiferentă.
— Cine să-i fi omorât, ce crezi, Tică? întrebă bărbatul curios.
— Tâlhari și ucigași se găsesc destui — răspunse ea. Aș zice că numai Spirică i-a ucis ca să-i poată prăda pe urmă, dar îl știu cât e de laș și fricos… Cine l-a omorât trebuie să fi fost om voinic, puternic. Altfel cum să-i sugrume așa… Să nu te miri dacă frate-meu n-o fi tocmit niscaiva ticăloși, poate străini, că era tocmai sâmbătă, zi de târg… Ucigașul o fi plecat și ia-l de unde nu-i, iar frate-meu s-a repezit să descopere crima și să strângă ce-a fost mai bun…
— Parcă ucigașii n-or fi furat și ei ce-au putut la repezeală?
În realitate Aretia era preocupată să descopere nu pe criminali, ci banii și valorile ce s-au furat. N-avea nici o încredere în magistrații anchetatori, cum de altfel nu mai avea în nimeni. Pe cât de încrezătoare a fost în tinerețe, pe atât de bănuitoare era azi. Pe primul-procuror Negel îl știa om cinstit, și dealtminteri cu avere, dar când e vorba de atâta bănet cât trebuie să se fi găsit la Ilarie, nici pe el nu-l mai credea fără prihană.
— Tu, care zici că ești calculat și liniștit, după câte ai auzit mereu, an de an, de la oameni și acuma în urmă de la Romică—întrebă ea deodată, urmându-și firul gândurilor — cam ce avere crezi că a putut să aibă nenea Ilarie?
— De — făcu Pascal gânditor. De… Eu aș zice așa: cel puțin cinci și cel mult zece milioane în lei d-ăștia proști… Firește socotind toate, casele, acțiunile, banii, devizele, giuvaericalele, amanetele… în sfârșit toate!
Aretia se înfurie iar, ca și când ar fi ofensat-o:
— Ei vezi?… Și dumnealor n-au găsit nici măcar un milion… Ei, apoi să nu mă supăr?…
Peste o clipă se întrerupse, ca și când un gând i-ar fi fulgerat prin minte:
— Pascale! Numaidecât să dăm o telegramă băiatului să vie acasă!… Ai auzit?… Să vie chiar azi, chiar cu ultimul tren!… Să fie Romică lângă mine! Cât e el de deștept, dragul mamii, nu se poate să nu scoatem banii, oriunde i-ar fi ascuns Spirică și cu ceilalți!
Delulescu aprobă cu admirație:
— Foarte bine, Tică!… Prea bine!…