Maidanul cu dragoste

Destinul meu începe mizer într-o mahala cu nume rușinos.

Închid ochii și revăd decorul, ca un desen în cărbune peste care a trecut, apăsat, mâna unui copil nebunatic.

Eram o gânganie cu picioarele goale prin praf. Murise un flăcău în mahala și-mi „dase mă-sa lui” pantaloni de pomană — pantaloni scumpi, prea lungi ca să nu-i răsfrâng de câteva ori pe glezne și largi. Trebuia să-i leg strâns, cu un brăcinar de sfoară, să nu-mi cadă în vine. Purtam o cămașe desfăcută la gât, cu desene și flori multicolore, cum sunt cămășile de sărbătoare ale lipovenilor tineri, iar părul crescut în voia lui și ciuf, mi se lăsa în cârlionți pe tâmple.

Trăiam ca o pasăre și ca un mormoloc.

Ale mele erau maidanele, să le cutreier…

Aveam o pasiune mare: mic cum eram, să lovesc sârma de telegraf. Adunam lângă mine un morman de pietricele, îmi lunecam de câteva ori palmele de turul pantalonilor, să le șterg de praf și mă condamnam, stăpân și singur în pustiul de maidan al străzii, să-mi frâng gâtul, ochind sârmele și să-mi smulg mâna din umăr, aruncând cu bolovani în sus. Eram fericit când auzeam sârma atinsă vibrând.

Îmi scuturam din nou palmele de praf și plecam, fluierând ca un haiduc, să fac alte isprăvi: omoram vrabia din roșcovii sălbatici cu praștia, furam pepeni din grădinile sârbilor și mă scăldam la apă mare, în gârla murdară a orașului.

Plecam de acasă în zori și mă întorceam în amurg, cantând, cu ochii mari în soare și părul fluturat în vânt.

Stam pe șoseaua Basarab, într-o casă mică, igrasioasă, rămasă până acum într-o rână, ca o amintire de vis rău și ca o mustrare.

Erau case puține pe șoseaua Basarab și fabrici multe, multe. Pe stânga se întinsese fabrica de bere Luther, ca o nemțoaică grasă și acaparatoare. Pe dreapta, de la intrarea la magaziile de mare și mică viteză ale gării, spre bariera Regiei, erau o cârciumă, o fabrică de mezeluri, un depozit de cărbuni, o turnătorie, o fabrică pentru industria lemnului și casa lui Hagiu — casa cu nebuni, strivită în adăpostul zidului înalt de fabrică. Dincolo de noi era un maidan cu basculă publică, bariera drumului de fier și peste barieră magaziile și atelierele manufacturii de tutun Belvedere.

Din fața casei lui Hagiu pleca spre oraș calea Plevnei, pe stânga cu umbră firavă de roșcovi sălbatici, prin mijloc cu tramvaiul cu un cal, galben și minuscul ca o jucărioară, pe dreapta cu stivele de scînduri, atelierele și coșul uriaș de cărămidă de la fabrica de mobile „Lessel” cu Manutanța și cazărmile una lângă alta, până în strada Francmazonă.

Calea Plevnei era atunci largă și vraiște, cu aspect dezolant de șosea națională intrând în mahalaua unui oraș provincial. O înviorau, arar, goarnele de la cazărmi, ca să ni se pară, în urmă, mai singuratică, mai tristă, în burnița toamnelor și deopotrivă, sub cerul tânăr și limpede al primăverilor.

Bătrânii continuau să-i spună Podul-de-Pămînt, ca pe vremea apelipsiților și a cărvunarilor și era deseori invocată, de bunice, figura de legendă a „văduvei cu trei fete, de la testemele…”

De pe maidanul basculei publice sau când mă urcam pe casă, să mă coc la soare și să văd omenirea de sus, aveam perspectiva haotică a triajului B.M., cu șiruri interminabile de vagoane încărcate cu lemne de foc, cu scânduri și bușteni sau mașini agricole. Printre vagoane mișunau hamali albi de var sau murdari, până în lumina ochilor, de cărbuni. Unii încărcau marfa în căruțe, mulți o cărau de la un șir de vagoane la altul. În umbra, cât o palmă, a cailor cu capișoane albe, căruțașii stau pe vine și fumau ori se cinsteau cu bragă și acadele.

Plutea peste tot decorul acesta de muncă și încovoieri, în arșița verii, un nor de praf ca o apăsare.

Pată de funingine și păcură, pe cer, se ridica în zare matahala de cărămidă și fier a depoului de mașini.

În spatele cazărmilor, din șoseaua Basarab și până la gârlă, pe cele două versante ale dealului pe care pleca gâfâind și se înapoia ca o furtună trenul de Giurgiu, erau maidanele mele de haimanalâc, de joacă și de isprăvi rele: imperiu cu gunoi în gropile prin cari trecuse Dâmbovița, înainte de canalizare și cu păduri minuscule de mărăcini cu frunza cărnoasă de un verde crud și țepi de aur, cu ciulini pe cari numai eu știam să-i arunc în părul fetelor, ca să nu se mai descurce și scaieți cu floarea în puf violet — cea mai frumoasă floare pe care o văzusem până atunci…

Pe stradă, în fața casei de nebuni, era o pompă de apă. Veneau sacagii de câteva ori pe zi, să umple sacalele și să plece prin mahalale, strigând cu un glas la fel, ca o muzică.

Intram în curte pe un gang. La stradă, pe o parte a gangului și lipită de fabrică, era simigeria lui Tino Stavros, cu taraba plină, în fiecare amurg, de covrigi cu susan, de brânzoaice rumene și corăbioare proaspete, iar dincolo de intrare, spre maidanul cu basculă, se afla un birt economic cu șopron de scânduri, unde mâncau la prânz și seara căruțașii, hamalii din triaj și de la magaziile gării și sacagiii.

Birtașul era un slăbănog deșirat și ofticos, cu fotă verde, cu mânecile de la cămașa murdară sumese, cu plaivaz la ureche și un catastiv verde, pe care nu-l lăsa niciodată din mână.

Numai meseriașii de la fabricile din împrejurimi mâncau pe cont, într-o încăpere aparte, cu hârtie de împachetat întinsă pe mese și solnițe de pământ, cu floricele de smalț. Plăteau, cinstit, în fiecare sâmbătă seara, când luau leafa. Jupânul aduna sumele și striga totalul, iar datornicul număra gologanii de câteva ori și-i lăsa pe masă. Birtașul îi arunca în buzunarul uriaș al șorțului, mormăind ceva, poate o mulțumire și aduna pe altă filă, în alt cont, pentru alt datornic. Lucrătorii așteptau la rând și cuminți, scuipând printre dinți de câte ori slăbănogul cu catastiv muia plaivazul pe limbă.

Când intram în curte, tropăiam — cu picioarele goale și repede — pe chipengul pivniței: spaima din amenințările bătrânilor, pentru haimanale ca mine.

Mama aștepta în prag, cu un bici în mână.

— Unde mi-ai fost până acum, cîine de uși multe?

Mă opream la cîțiva pași, cu ochii în pămînt.

Așteptam mustrările. Le învățasem pe dinafară. Plecasem din zori și o lăsasem singură. O știam bolnavă și nu-i spărsesem un lemn. Se rugase de un vecin să-i aducă o căldare cu apă. La prînz, nu venisem să mănînc. Nici tata nu venise. Ne așteptase cu masa pusă. Cum era să mănânce singură? A plâns. Se încuiase în casă și plînsese.

Avea un glas ce mă înfiora.

— Am să mă spânzur, să scap de voi! Tu și ăl bătrân, doi cîini…

Ascultam cu lacrămile prelinse pe obraz.

— Poftim, hal de copil — haimana de șapte străzi…

Mi se înroșiseră ochii umblînd prin soare, eram murdar de sudoare și praf, îmi rupsesem cămașa și sfîșiasem un crac al pantalonilor, în garduri. Mă înhăitasem cu pungașii. Pornisem pe un drum rău. Unde visam să ajung? Am să fiu o pușlama ca oricare alta, hamal în gară dacă nu un pușcăriaș — oricum, un rîs al lumii și o rușine.

— Dragu’ mamei, mai bine te omor de-acum!

Mă apropiam fără sfială. Primeam pedepsele fără murmur, fără cea mai mică tresărire. Eram convins că așa e normal, că așa e logic să se întîmple. Nu trebuia să plîng. Mă revoltam în mine și mă acuzam că sînt o haimana și un nebun, cu cămașa ruptă și cracul pantalonilor sfîșiat de sus pînă jos. Mă condamnam să îndur loviturile. Aveam impresia că mă bat singur. Se deș-tepta în mine alt copil, acel „dragul mamei cuminte și harnic”, culcat în fiecare noapte în patul curat și sugrumat în fiecare dimineață, cu întîiul pas spre maidane.

Copilul acesta din vis mi se aduna, ca o lumină, în surîs și priviri, în ochii mari și învăluitori cu cari mă uitam la mama, s-o văd cum ridică mîna și mă lovește.

Puica era înaltă și slabă, cu figura prelungă. Purta părul lins, în cărare la mijloc. Nu o văzusem încă zîm- bind. Umbla prin casă ca o umbră. Cînd sta pe scaun, își lăsa mîinile în jos, cu un gest de renunțare și ofta. Tata, cînd o auzea, o certa: „nu mai cobi, nevastă, că-mi iau lumea-n cap!” Eu o adoram în adevăr.

Nu uitasem că, odată, mă mîngîiase pe creștet și-mi spusese: „dragul mamei” — cald, muzical, robitor…

Cu fiecare lovitură de bici mi se părea c-o aud, ca un cîntec închis în mine și numai al meu: „dragul mamei!” Asta îmi da putere să rabd. Ea se supăra că nu mă apăr, că nu încerc să fug, că nu plîng.

— Să te ia dracu! Dau în tine ca-n bivol și nu simți…

O dezarmam.

— De ce nu te faci om de treabă? Tu nu înțelegi, nu simți că dau în tine și mă doare mai mult pe mine, cînd dau?

Mă mustra cu o privire adîncă și tristă.

Mîncam în sală, după ușe și singur, mestecînd rar, fără foame, fără gînd. Mă uitam înainte și nicăieri, prostește. Cîinii intrau peste mine, să-mi fure pîinea din mînă, iar pisicile se ridicau în două labe, pe măsuța de brad și-mi mîncau din strachină. Nu le goneam. Parcă mă lega cineva de mîini.

În sală era strîmt. Te oprea, în prag, un miros înecă- cios de petrol ars și de pivniță. Zidul din fund își ascunsese igrasia după un covor. Lampa își cîrpise sticla cu o foiță de țigare. Mașina de gătit era de tablă, fără ușe, cu cuptorul spart. Burlanele, lipite la încheieturi cu hîrtie, afumaseră tavanul. Cizmele de lîngă pat, încă pline de praf și păcură, își făcuseră carîmbii harmonică. Sub mașină era un coș cu legume. Un gîndac negru pleca obișnuit la plimbare, pe zid, ca un gînd dușman umblînd cu picioare multe și mici sub frunte

Sus, într-o ramă descleiată, era o fotografie mare, murdară de muște. Un mort, o rudă a nu știu cui, un bătrîn cu capul țugui și gura strînsă ca o pungă. Mă speriam de cîte ori mă uitam la el. Aveam impresia că mă urmărește prin casă cu ochii lui de vulpe vicleană, că îmi fură gîndurile și le spune tuturor. Eram sigur că noaptea, cînd dorm, se dă jos din ramă și se prelinge pe ziduri sau pleacă pe stradă, strigoi. Odată, rămăsesem singur acasă, am pus un scaun pe masă și m-am urcat la bătrîn, să-i scot ochii cu foarfeca. M-a prins mama și m-a tras de turul pantalonilor, rostogol, cu rama pe umăr și fotografia în brațe.

Dușmănia, între mine și strigoiul cu buzele smochină, era fățișe acum. Intram în casă cu pumnii strînși și mă închinam în gînd. Cînd mîncam, mi se părea că-l aud clefăind cu gura lui fără dinți. Mă supăram și aruncam îl el cu toți morcovii și cartofii din coșul de sub mașină.

Nu mă lăsam pînă nu-l dam peste cap, cu ramă cu tot.

Mama îl ridica de jos, mă certa că sunt nebun și iar îl atîrna în cuiul cu cîrlig.

Mă culcam în fiecare noapte cu un baston lîngă mine, hotărît să-i crăp capul bătrînului. cum s-o da jos din cadră. Tresăream, în întuneric și încovrigat sub plapumă, la cel mai mic zgomot. Adormeam tîrziu și-l visam cînd șarpe, cînd cîine turbat, fugind după mine. Mă dezmeticeam la ziuă, lac de sudoare, cu dinții clănțănind de spaima din vis. Dar bătrînul cu capul țugui era în ramă. Mă amenința parcă: „acum nu te-am prins, dar la noapte pun sigur mîna pe tine și nu mai scapi!” Scoteam limba la el, căutam praștia sub pernă și începeam să-l bomoardez cu pietricele. Îl ocheam în vîrful nasului și în frunte.

Nu mă dam jos din culcuș pînă nu se scula mama. Bănuiam că mai e un bătrîn cu capul țugui, sub pat și mi-era frică să nu mă prindă de picior.

Puica aduna pietricelele de jos, în timp ce ibricul de cafea, cuprins de flacăra albastră a spirtului, da în fiert.

— Drace, nici noaptea n-ai astîmpăr! Ce-ai, mă, cu moșu din ramă? Ia uite, i-ai scos ochii. Să nu-l vadă tac’tu așa, că te omoară!

Mă ridicam în patru labe, peste plapumă și întrebam, cu necazul prins în dinți, să nu mă audă tata.

— Cine-i moșu ăsta, de ce-l ținem în casă?

Mama îmi afunda capul în pernă, cu o palmă pliciită pe ceafă.

— Taci, că ești mic și prost.

Mă supăram. Îmi legam brăcinarul, strîns, peste pantalonii largi și săream din pat prin ușa deschisă, în curte.

Erau dimineți limpezi de primăvară, înviorătoare.

Rîndunica pleca din cuibul de sub streașină, cu zborul ca o săgeată frîntă.

Stam cuminte pe un scăunel, cu cotul pe genunchi și bărbia în palmă.

Tata se spăla într-un lighean de tablă. Curat și pieptănat frumos, cu părul lins pe o sprînceană, se închina de trei ori și rar, spre răsărit, mișcînd buzele în rugăciune pe care numai el o știa și aștepta să-i aducă mama cafeaua. Se așeza pe alt scăunel, lîngă mine și sorbea din ceașcă, țuguind buzele, atent să nu-l frigă licoarea neagră și ridicînd mult, în cutele frunții, sprîncenele.

Mă uitam la el, lung și îngînam, fără gînd anume: „tata…”

— Tu și ăl bătrîn, doi cîini — am să mă spînzur, să scap de voi.

Glasul mamei rămăsese în mine, ca o presimțire.

Puișor era un om voinic, cu palmele mari și umerii lați. Purta, ca mine, cămașe cu flori și culori lipovenești, larg desfăcută la gît. Avea o figură obosită, osoasă. Sub fruntea mereu îngîndurată, ochii albaștri erau streini — ochi umezi de copil încovoiat de un gînd robitor.

Eram amindoi, niște cîini.

Întrebam în mine: „de ce” — fără răspuns…

Tata pleca de acasă cînd fluiera la fabrică, „fără un sfert”, cu haina pe umăr și pasul rar, legănat.

— Să vii sănătos — îngîna mama, rămasă la poartă.

El da din cap și se uita în pămînt, oprit după cîțiva pași.

— Tu, dacă nu viu la prînz, mănîncă. Nu mai fii proastă și nu mai pune tot la inimă, că destul îl pun eu!

Ofta, săltînd haina pe umăr.

— Mănîncă, Puică și lasă-mă pe mine — că eu…

Același gest, greu de descurajare.

Mama fugea în curte, cu șorțul dus repede la ochi.

Mergeam alături de tata, tăcut, ca o umbră. Nu mă întreba nimic, nu aveam nimic să-i mărturisesc. Eram un cîine cu pașii mici și repezi după stăpîn.

Puica îmi spusese că tata e tîmplar mecanic. Lucra la o mașină cu alămuri și curele multe, în atelierul pentru industria lemnului, de alături.

La poarta mare, sub firma uriașe pe care o măsura- sem deseori, numărînd pași egali între cei doi stîlpi susținători, mă opream cu mîinile la spate și inima mică.

— Fabrica, piciule, e ca o moară ce sfărîmă inimile…

Lucrătorii, unii numai în cămăși, alții cu haina zvîr-lită pe un singur umăr, cum o purta și tata, dar toți cu figuri supte, veștede, îmbătrînite de timpuriu, intrau — pe sub firma ce le apăsa umerii — cu pasul rar, obosit și ochii nicăiri, azi ca ieri sau acum cinci ani.

— În ziua cînd o să te văd muncind în atelier, alături de mine, o să mi se pară, Puișor, că-mi încep viața de la început, cu toate necazurile și dezgusturile, prin tine! O să fiu tare amărît în ziua aia blestemată, Puișor — dacă n-o să mor pînă atunci…

Fabrica fluiera pentru a doua oară, ca o poruncă.

Puișor se uita abia acum la mine, cu un surîs șters pe figură și mă mîngîia, fără cuvînt, cu palma lui mare și aspră.

Îmi venea să plîng.

Aveam impresia, de cîte ori plecam de lîngă el, că n-am să-l mai văd. Îi căutam mîna, repede și i-o sărutam — cum sărutam, uneori, icoana.

Mă întorceam acasă fugind, cu plînsul înfipt în gît ca un spion.

Mă opream la poartă și mă uitam înapoi.

Tata, rămas sub firma uriașe, flutura palma spre mine — ca la o despărțire din urmă…