Maidanul cu dragoste

Lăsîndu-l pe Rel leșinat, plin de sînge, de vînătăi și cu palmele strivite, în brațele lui Virugă, cu ordin să-l spele, să-i lege rănile cu fîșii din șorțul Oiței și să plîngă soldatul, dacă i-o place, procurorul se întorsese la pompa de apă, urmat la un pas de comisar — amîndoi surîzători și convinși că-și îndepliniseră misiunea cu perspicacitate, competență și inteligență suplă.

Le rămăsese, oricum, pe figură, urma unei tresăriri de spaimă.

— Ia ascultă, mă… sergent Varvaru, ce-i lipsa asta de disciplină la oamenii dumitale? Ce mi se apucase adineauri, domnule, bruta aia de santinelă, tipul ăla lombrozian, să tragă cu carabina după lilieci, în geamurile de la macaze și în cristelnița măsii? Asta-i curată barbarie, vandalism și altceva nimic, mă… sergent Varvaru! A stricat somnul cetățenilor cumsecade. Te invit să mi-l scoți mîine la raport, pe măgaru-ăsta de Virugă și să-i spui, domnului ofițer respectiv, că am zis eu să-i aplice o corecțiune drastică, să-l învețe minte să nu mai strice muniția țării, altă dată, ochind becurile și alte obiecte luminoase de la fața locului…

Fără să mai aștepte răspunsul sergentului, care-l ascultase cu pumnii uriași puși unul peste altul pe cartușieră și cu scăpărări de amnar în ochii ascunși sub sprîncenele stufoase, mult mai fioroase ca ale soldatului de pe maidanul cu basculă, procurorul se întorsese spre subaltern și-i ceruse o confirmare, cu un semn profesional, categoric, de șef ce nu admite să fie contrazis.

— Este, amice sau nu este?

Comisarul, cu un gest în care era mult adevăr dar și exces de zel, își apăsase palma stîngă pe inimă, ca să-l convingă pe Varvaru că nici acum nu-i trecuse spaima.

— Este, coane, că mi se muiaseră picioarele, cînd am auzit carabina…

Militarii au rîs tare, în batjocură, dar omul cu trabuc se încruntase. Avea motive temeinice să se supere pe mustăcios și pe artileristul cu galon de fir pe umăr.

Polițistul răușise, prin gafa ce-o făcuse, să compromită — în fața unor răcani — ideea de autoritate civilă. Dobitocul, în loc să răspundă scurt, precis și tot așa de profesional la întrebare sau să protesteze, alături de superior, că un leat nedisciplinat tulburase somnul cetățenilor pașnici, declarase sincer — cu o sinceritate revoltătoare la un om în uniformă — că i se îndoiseră ciolanele de frică. Dăduse, astfel, o dovadă în plus că e prost și incapabil să se mențină la nivelul misiunii pe care i-o încredințase destinul și protecția politicianului cu poreclă de patruped grohăitor.

Procurorul se speriase, de asemeni, auzind prima împușcătură și tremurase lîngă subaltern, la gîndul că soldatul Virugă ar fi capabil — lombrozian cum era și țăran — să-i sfărîme capul cu un singur glonț, dar se stăpînise repede ca să poată salva — o dată cu prestigiul personal — blazonul puterii absolute. În loc să-și apese palma pe inimă, el protestase, energic, în numele principiului de ordine civică și-l admonestase, sever, pe sergent.

Fapta, eroică în sine, salvase însă numai aparențele. Varvaru nu se impresionase. încleștase pumnii pe cartușieră, cu un gest mic, nervos, semnificativ și-l ascultase cu un surîs acru, care-i descoperise, numai într-o parte a gurii, dinții puternici de sălbăticiune voinică. Rîsese, mai tare și mai batjocoritor, după gafa comisarului și nu se sfiise să afirme, în auzul tuturor, poate ca să motiveze indisciplina camarazilor în subordine, că ei sunt artileriști și se pricep să tragă cu tunul la semn sau în inamic, cînd o suna goarna, nu să facă pe dădacele pe lîngă civili — asta find datoria răcanilor cu vipușcă albă, porecliți „colivari” de surtucari, nu fără motiv și nici fără haz.

Procurorul a fost convins, în sfîrșit, că ar fi ridicol să solicite, mai departe, concursul unor elemente dubioase, deși în uniformă, mînate de înclinări subversive și cu morbul răzvrătirii în sînge. Observase la soldați, de altfel, de cînd se întorsese de pe maidanul cu basculă, o atitudine ostilă. Era sigur că — dacă mai continua să-l bată pe Rel — s-ar fi pomenit cu toți vlăjganii din patrulă dispuși să împuște felinarele, cotoii de pe acoperișuri, stelele căzătoare și discul lunar.

— Bestii — scrîșnise el — bestii socialiste și altceva nimic…

Era în preajma revoluției țărănești.

Procurorul avea un motiv mai mult sa afirme — în convorbirile de la bodegă, de pe coridoarele tribunalului și de la club — că sătenii sunt răi, puturoși și hrăpăreți, așa — dar buni de jug, azi ca și ieri, ori carne de tun, de vor îndrăzni cumva — cum s-a zvonit — să întindă mîna spre latifundiile strămoșilor cu ișlic.

Deocamdată, între acești puturoși ce învățaseră să tragă cu tunul la semn sau în inamic, cînd o suna goarna și insul cu monoclu, cu principii solide și puternice aversiuni sociale, sta flăcăul clăpăug. Tănăsică vrea să pară nepăsător. Se rezemase de zidul pompei cu apă și se uita în gol, fără clipire. Lumina de la felinarul comisarului și de la lumînări îl desfigura și mai mult. Era o împietrire, în el, pe care procurorul o înțelesese nu fără tresărire.

— Hotărît, orășenii sunt mult mai naționaliști, mai harnici și mai supuși — constatase omul legii, uitîn- du-se pe furiș și nu fără simpatie, la sluga învinețită de pumni — au alt respect față de lege, pentru că (săracii!) sunt mai deștepți…

Luna se lăsase dincolo de fabrica de mobile Lessel. Stivele uriașe de scînduri, din curte, aruncau pe maidanul cu basculă și pe stradă, de la barieră spre mogîlda pompei de apă, umbre geometrice. Se făcuse frig și se adunau neguri, plutind pe lîngă uluci ori prinse de frunzișul rar al roșcovilor sălbatici, ca niște pasări cu aripile răsucite în jos. Se deșteptase undeva un cocoș. Pe sub streșini și pe zidurile mari ale întreprinderilor industriale erau petice de lumină albă, rece, ireală. Manevra un tren de marfă iar locomotiva speria liniștea din ceasul ultim al nopții, cu semnale stridente. Scînteile, răbufnind pe coșul înalt o dată cu aburii ce se învolburau în supapele pistoanelor, se stingeau repede și sus. Plecau cîinii pe coclauri, după pradă și intrau, lăptarii în oraș, în faetoane sîrbești, trase de cai mici cu trupul mărunt și repede.

Procurorul observase, pe figuri și simțise, în atmosferă, ceva suspect, pe care nici el singur nu-l putuse defini. Îl înconjurau soldați tăcuți, cu gîndul dușman și cîțiva vecini din casa cu nebuni, cu pumnul strîns în buzunar. Mai mult, avusese impresia — la un moment dat — că după fiecare copac e ascuns un răufăcător, că stau la pîndă — dincolo de garduri haimanale cu șișul în mînecă. Trecuse un liliac, în zbor frînt de rîndunică. Gore și Paler, întinși lîngă moartă, oftau în somnul lor de pomină. Gardistul căscase. Comisarul, palid de neodihnă și zornăind sabia pe lîngă el, mutase povara trupului cînd pe un picior, cînd pe altul. Pe maidanul cu basculă era fierbere. Mădălina și Lenora, Pascu și cele două slugi de la birt, meșterul ungur și Neieu, plecînd de la noi, după ce mă liniștisem, se adunaseră în jurul lui Rel. Glasurile lor ajungeau pînă la pompa de apă, ca un murmur. Deodată, în clocotul acela surd de văicăreli cu mîna la gură și de blesteme scăpate printre dinți și cu frică, a scăpărat o sudalmă cruntă. Soldații, înțelegînd cine-a fost insultat, au rîs din nou, tare și în batjocură. Prestigiul autorității era din nou în joc. Procurorul a ridicat fruntea, semeț și cu ultima fărîmă de energie în el a pornit spre maidan, să afle cine înjurase, să-l umple de sînge cu pumnii, să-l calce în picioare și pe urmă să-l aresteze dar — după cîțiva pași — se oprise încurcat, înfiorat. Subalternul nu-l mai urmase. În locul lui, însă, trecuse altcineva, poate o haimana, oricum o matahală cu cozo-rocul de la șapcă tras prea mult pe figură, ca să i-o poată distinge. În mersul lui ca în vatră, în atitudinea ce-o împrumutase, stînd în umbră și în nepăsarea prefăcută cu care începuse să fluiere o frîntură de cîntec, reprezentantul ordinii publice a înțeles cu ce intenție venise necunoscutul în urma lui și ce gînd rău ascunde. Speriat, se întorsese repede lîngă comisar și gardist, să se simtă în siguranță și cît mai departe de grupul format, într-un amestec suspect, de artileriști și mahalagii. Nu mai rămăsese în el nici un pic din forța cu care începuse cercetarea la fața locului, în doi timpi și trei mișcări, deși abia acum îi venise adevărata mare idee salvatoare, pentru descoperirea principalului autor al dublului asasinat.

— Nu-i nimic, ne continuăm ancheta la secție! Acolo, oricum, suntem mai în larg și scăpăm și de scîrbele de tunari. O să telefonăm după un pluton de jandarmi. Ia, amice: să procedăm legalmente cu domiciliul victimei și să plecăm cu martorii, cu indivizii surprinși pe teren și cu porcii-ăia beți! Lasă c-o să știm noi cum să-i dezmeticim…

Mustăciosul, în timp ce șeful sigila — cu ajutorul omului cu tesac — ușa de la sala țigăncii, formase convoiul. Sergentul Varvaru, asigurat că va fi liber să plece cu oamenii lui la cazarmă, după ce vor ajunge cu presupușii criminali la arestul polițienesc, i-a dat tot concursul, bucuros să scape cît mai curînd de-o corvoadă nepotrivită cu uniforma și cu inima unui artilerist. Cînd s-a întors din casa cu nebuni, murdar și ars de ceară pe degete din vina gardistului, care nu învățase, în zece ani — de cînd mînca pîine și sare de la stat — cum se aplică o pecete, procurorul găsise totul aranjat. Mulțumit de devotamentul subalternilor și încîntat de sine,

s-a urcat în trăsură și rămas în picioare, plin de el și convins de importanța sacerdotală a momentului — ca un prefect în fruntea unui cortegiu regal — a făcut un gest lung de plecare. Convoiul pornise după birja lui, alene, tîrîndu-se ca o rîmă uriașă, cu doi soldați în frunte și doi în urmă. Gore și Paler, prinși de glezne și de subsuori, erau purtați de patru răcani, ca niște tro-fee smulse de pe meterezele unei cetăți ce rezistase eroic și ceruse sacrificii imense și legănați cînd într-o parte, cînd în alta ca în jocul de copii cu „hai la groapa cu furnici”. Rel, încă leșinat, cu mîinile numai o rană înfofolite în cîrpe și figura de nerecunoscut, fusese luat în brațe de Virugă. Artileristul se jurase, schimbînd încărcătorul la carabină, că nu-l mai lasă pe băietan în prada civililor, orice i-ar face domnul sergent și la oricîte nopți de carceră o fi pedepsit. Rînjind, procurorul îl bătuse pe obraz, lăudîndu-l că are inimă bună și slabă de leliță cu scurteică și papuci și se obligase în fața tuturor, pe cuvînt de onoare, să nu-l mai atingă pe adolescent în tot cursul cercetării. Tănăsică, arestat deocamdată ca autor principal al dublului asasinat, era dus mai mult pe sus de meșterul ungur și de birtaș amîndoi invitați la comisariat să confirme în scris și sub semnătură, în fața crucii — dacă o fi cruce acolo — lămuririle date la pompa de apă.

Gardistul rămăsese de pază, pînă o veni duba de la Morgă, lîngă Safta și Oița. După ordinul mustăciosului, fata mălăierului fusese adusă de militari de pe maidanul cu basculă și întinsă alături de țigancă — doi bulgări de lut însîngerat…

Cînd au văzut convoiul plecînd pe calea Plevnei, haimanalele și cumetrele din cartier, cari priviseră în adevăr — pînă atunci — scena de la pompa de apă prin spărturile din garduri și din umbra roșcovilor sălbatici — femeile cu inima ticăind de spaimă iar flăcăii cu mîna încleștată pe boxul din buzunarul de la spate, — respiraseră adînc. Parcă li se lua o povară de pe umeri.

Mahalaua, însă, nu scăpase așa ușor, cum bănuiau țațele ce începuseră să șoșotească pe la porți, înviorate. Prigoana se amînase numai, pentru clipa cînd o veni

— în pas alergător — plutonul de jandarmi pe care procurorul n-o să uite să-l ceară telefonic, ca să poată realiza pe teren magnifica idee salvatoare ce i se limpezise sub frunte. Dar, cu cît avea să fie mai pustii-toare, furtuna, cu atît mai luminoasă li se păruse, celor tineri și nevestelor, minciuna cu care își legănau sufletele.

Altădată, anchetele în doi timpi și trei mișcări lăsau urme mult mai adînci…

Nepoftiți ca și acum, reprezentanții ordinii publice apăreau la fața locului întotdeauna prea tîrziu, să încurce lucrurile și mai rău cu întrebări ce nu știau, de unde pornesc și unde vor ajunge, să agite din nou spiritele abia domolite în urma unui scandal epilogat obișnuit cu o vărsare de sînge și se înhațe la noroc, din grămadă, cîțiva inși purtați în urmă — din mahala și pînă la comisariat — în pumni ori tîrîți de mădulare, cu capetele lovite și însîngerate de toți bolovanii de pe stradă și tăvălite prin toate gropile cu noroi sau praf. Arestații urlau de durere și ne rugau, întinzînd mîinile spre noi: „nu ne lăsați, fraților, fie-vă milă de noi, oameni buni, că ne omoară”, în timp ce același gardist, din ordinul cunoscutului om cu trabuc și cu concursul devotat al nelipsitului mustăcios — mare și sfîntă treime a duhului civilizator — țipa ca un scos din minți și lovea orbește.

„Oamenii buni” se baricadau în case, lași sau numai cuminți, oricum cu sufletul mușoat în dinți de o revoltă mai adînc înfiptă în ei, cu cît era mai stăpînită. Plozii tremurau, ascunși prin poduri sau bălării, neînțelegînd încă bine ce năpastă a cerului se abătuse asupra mahalalei. Singure femeile și îndeosebi nevestele tinere și codanele, superbe în eroismul lor inutil, se culcau una lîngă alta, ca o barieră, în fața alaiului și-i implorau pe cerberii legii, cu suspinele, cu văicărelile și cu blestemele lor, să se îndure de nevinovați. Dacă unul din cei prigoniți era însurat, soția și progeniturile lui se încleștau de brațul cu tesac ori de picioarele comisarului, cu toată disperarea și cu ultima lacrimă plînsă o dată cu cel din urmă scîncet al copailor. Supărat că niște făpturi așa de josnice au curajul să-i încurce drumul, mustăciosul le rostogolea în țărînă cu latul săbiei sau cu vîna de bou, tot așa de orb ca și subalternul lui și nu arareori călca și sîngera trupurile slabe cu potcoava de la cizmă, sub ochii bulbucați și complici ai superiorului.

Convoiul, în urmă, pleca mai departe, treeînd peste bariera de inimi amuțite, cu același ceremonial de pumni, de lovituri și de urlete inumane.

Arestații erau puși în libertate după o săptămînă de cercetare, ca să aibă timp comisarul să-i facă să spună și „laptele pe care l-au supt”. Cum nu se știau cu nimic vinovați sau își mărturiseau, din primul moment păcatul de a fi băut mai mult un pahar cu vin, care le înecase obida dar le furase și mințile — poveste simplă și la fel, în destinul tuturor lucrătorilor și ha-malilor din mahalaua cu nume rușinos — polițistul se înfuria și-i tortura de trei ori pe zi, punîndu-le ouă răscoapte la subsuori și bătîndu-i cu o trestie de mare peste degete sau cu vîna de bou la tălpi, pînă leșinau. Era convins că — în cele din urmă — victimele vor face mărturisiri senzaționale. Noaptea îi arunca — după ce-i înviora gardistul, silindu-i să stea cu capul sub robinetul cișmelei în mare presiune — într-o pivniță umedă, plină de guzgani. Prizonierii, strînși unul lîngă altul în întuneric și frig, se apărau cu pumnii de animalele flămînde și temerare.

Mustăciosul, crescut în școala vremii lui și format în cloaca moravurilor de atunci, era robul cîtorva adevăruri elementare, implacabile. Forță de primă mărime în stat, alături de armată și biserică, poliția se bănuia un organ de represiune, moralizantă și nivelatoare pentru un anumit strat social și pusă la adăpost de orice responsabilitate. Omul sărac, ticălos din fire, dușman prin naștere al edificiului național și-al moralei pure, era scos din lege, ca orice bulgăr de lut în care colcăia vermina tuturor răutăților. Orice individ intrat în comisariat se transforma automat în element periculos sau — cum obișnuia procurorul să spună — în tip lombrozian, cu conștiința stropită de sînge și plină de păcate ascunse. Mustăciosul, ca să-i salveze sufletul putred, prin recunoaștere și ispășire, îl lua îndeaproape la cercetare. Profesionist pasionat ca un amant adolescent și posedînd toate calitățile temperamentale indispensabile misiunii ce-i asigurase faima și-l decretase stăpîn absolut pe libertatea și viața muritorilor de rînd, el oficia — în întunericul umed al beciului sau în sala de tortură — cu fanatism și pe îndelete, dozînd suferința corporală și mai ales morală, cu un meșteșug rar. Dacă arestatul rezista, timp de-o săptămînă, la toate chinurile, era chemat în birou, cercetat cu blîndețe că nu vrea să se lepede de diavolul din el, mărturisind pe cine a ucis sau ce-a furat și redat vieții desfigurat, olog sau aproape înnebunit de groaza prin care trecuse în cele șapte zile și tot atîtea nopți.

Gardistul pleca prin mahala din ajun, să anunțe cînd se vor întoarce vinovații în cartier. Nevestele și rudele lor se înșiruiau, spre secție, în cortegiu mut. După ce erau ținute ore întregi la poartă, în frig, în arșiță sau în burnița toamnelor — ca să aibă timp omul cu tesac să adune bacșișurile și să se înduioșeze de scîncetele copiilor — femeile erau împinse spre scara de la intrare, ca o turmă. Mustăciosul se îndura, în cele din urmă, să apară în ușe și să le facă — de la înălțimea celor patru trepte de ciment — morală. Rubedeniile ascultau încovoiate, ghemuite una în alta și cu figurile ascunse în tulpane. Polițistul își îndepărta picioarele mult, proptit în sabie și le comunica — după ce-și săra inima cu cîteva înjurături ce răsuceau morții în morminte și violau toate sfintele din calendar — că arestații vor fi puși în libertate, deși nu l-ar împiedica nimeni să-i zvîrle la ocnă, ca pe niște, ticăloși cu sufletul și conștiința în cangrenă. Se gîndise, însă — milos din fire cum era — numai la soții și la plozi, că rămîn pe drumuri…

Femeile îngînau milog: „săru-mîna, conașule”, bi- necuvîntîndu-l că se îndură de viața și de norocul lor si plecau spre casă, ducînd de subsuori și cîteodată pe targă, un bărbat de nerecunoscut sau un frate dezarticulat, frînt de la încheieturi — toți la fel de buimaci, în muțenia lor de umbre întoarse din infern.

Comisariatul, mutat din primăvară în toamnă și de pe o stradă pe alta, în căutarea unei clădiri corespunzătoare menirii sale fatidice de moralizare prin pumni și vînă de bou, fusese instalat — în cele din urmă — într-o hardughie dărăpănată și cenușie, poate un fost han pe vremuri, cu gratii, cu beciuri și șobolani. Un felinar cu petrol, la poartă (oricine intra pe acolo se îmbrăca, pentru o săptămînă cel puțin, cu cămașa nefericirii) arunca un petic de lumină murdară pe zid, mărind atmosfera de roman senzațional ce plutea în jurul acestei case a suspinelor, ocolită de rarii pietoni și blestemată de cumetre s-o ardă focul pînă în temelii…

Procurorul oprise trăsura și primise, ca un general, defilarea convoiului. Rel se dezmeticise și gemea, în brațele artileristului. Trecînd pe sub firma galbenă, bir- tașul și meșterul ungur simțiseră un frig în mădulare și se prinseseră de mînă. Tănăsică singur era liniștit și drept, în tăcerea lui așa de semnificativă. O dată ajuns la comisariat, sergentul își adunase oamenii cu un scurt și tăios: „la mine, fuga marș” și plecase spre cazarmă, fără să mai aștepte cuvîntul civilului de la tribunal sau să-l salute. Virugă îl culcase pe adolescent la picioarele celor doi matadori ai autorității și preamărea acum — mergînd înviorat în cadență — haina militară, pentru că-l ferise de mare păcat.

— Varvarule, frățioare — oftase el, adînc — era să fac moarte de om! Numai asta m-a împiedicat, mă: că port trențele statului și am o lege de soldat…

— Taci leat — ordonase sergentul, întunecat — taci și scuipă și pe urmă uită tot… sau ține veninu-n tine pînă la toamnă, cînd ne liberăm…

Procurorul ordonase, în așteptarea jandarmilor, continuarea cercetării și împărțise munca, să se lucreze cu spor.

Rel fusese uitat afară deocamdată, întins pe ciment. Băietanul gemea, legănat între viață și moarte și-l ruga pe Virugă, bănuindu-l aproape: „apă, mă camarade, apă”…

Nu-l asculta nimeni.

Plantonul de la comisariat îi luase în primire pe bețivi. Gore și Paler fuseseră trîntiți, unul peste altul, sub robinetul deschis la presiune maximă, să-i readucă apa rece la realitate.

Mustăciosul trecuse cu Tănăsică în camera de torturi, să-l descoasa și să-l oblige — prin mijloacele lui personale — să spună și laptele pe care l-a supt, în timp ce procurorul îl invitase pe ungur și pe birtaș — cu o bunăvoință suspectă — în birou. Vecinii din casa cu nebuni confirmaseră, de astă dată în scris, cele relatate la pompa de apă. Omul legii le pusese întrebări peste întrebări, încercase deseori să-i încurce, să-i facă să se contrazică sau să-l silească pe negustor — luat prin surprindere și strîns cu ușa — să adaoge un amănunt pe care meșterul îl uitase ori se încăpățînase să nu-l divulge. Tip lombrozian și el, Bela povestise — cum o știa — toată drama din căsnicia țigăncii (nici birtașul, de altfel, nu dăduse informațiuni mai precise) și nu șovăise să afirme că se certase deseori cu. hamalul, deoarece îi tulbura săptămînal somnul cu petreceri de cîrciumă.

Procurorul îl ascultase, zîmbind ascuns. Mărturisirea i se păruse prețioasă și-o reținuse. Dușman de moarte cu Gore, meșterul ungur ar fi avut motive suficiente de răzbunare sîngeroasă. Nu-i mai puțin adevărat că stabilise motive tot așa de serioase de răzbunare și în sarcina soțului și-a flăcăului clăpăug, ins cu toate tarele criminalității și prin urmare capabil să ucidă numai ca să-și satisfacă temperamentul sanguinar. O mare întrebare, la care nu s-ar fi putut răspunde pînă una-alta, era dacă Tănăsică înscenase mascarada convoiului hilar în com-plicitate cu încornoratul sau cu șeful de la „Lessel” ori de comun, acord cu amîndoi, jucînd — inteligent ca orice individ din familia vastă a răufăcătorilor — pe două planuri. Era imperios necesară, așadar, confruntarea slugii cu Bela și în urmă cu Gore și Paler, alt individ c-o exis-tență cert dubioasă în familia Saftei și poate cu un rol nu tocmai secundar, în dublul asasinat de la pompa de apă.

Birtașul, în timp ce era audiat, tresărise de cîteva ori. Tănăsică urlase, în camera de tortură. Ofticosul cu catastiv — în dubla lui calitate de negustor cinstit, la care se ospătau șapte mahalale în cont și mai ales de stăpîn — îl rugase pe procuror să-i scape prăvăliașul de chinuri.

— Că, la urma urmii, eu pot să-l bat uneori, da’ comisaru nu, că nu-i dă el să mănînce și nici nu-l îmbracă el…

Cerberul se încruntase iar birtașul amuțise, lipit de perete.

— Să zici mersi că n-ai trecut și tu la rînd…

Bucuros în adevăr, cînd s-a văzut din nou afară, că scăpase așa ușor din Casa Suspinelor, ofticosul cu catastiv s-a închinat și mai mult fugind — uitîndu-se mereu în urmă, cu frică, să nu vină careva după el, să-l prindă de gît și să-l readucă la comisariat — ajunsese sub șopron, pe Basarab, lac de sudoare.

Tănăsică îndurase maltratările cu resemnare. Luat în spinare, ca un pachet și trîntit mototol, dezarticulat, cu gleznele umflate și spatele tot o rană, la picioarele șefului, el răsturnase — prin simpla recapitulare a faptelor — eșafodajul ridicat pe baza elementelor formale culese de inteligența și de logica profesională a omului cu trabuc.

— Ceasu’ rău, coane pricurorule — gemuse, în ultim efort — ceasu’ rău și curva de viață, uite vinovații! Arestează, dacă poți, ceasu’ rău…

Sluga, în urmă, leșinase…

Procurorul și comisarul se priviseră lung, întrebători.

Bela îi apărase eu eroism pe vecinii din casa cu nebuni. Nici unul nu luase parte la mascarada de afară. Se încuiaseră în casă, ca el, presimțind că are să se intîmple ceva neașteptat cu țiganca și cu turma adunată la poartă și pe gardul dinspre maidanul cu basculă. În demența ce-o cuprinsese, mahalaua — sau cum spusese Tănăsică: viața proastă și fără frîu — o culcase la pămînt pe Safta, ca să răzbune moartea Oiței ori poate — numai ca să-și sature ura oarbă cu o suferință, alta, a oricui. Meșterul ungur, deși nu citise — ca orice magistrat — cîteva volume despre maladiile și deviațiu- nile morbide ale sufletului colectiv, dezlănțuit deseori cu toată furia și stupizenia de care poate fi capabil, răușise totuși să-l convingă pe comisar, cu logica bu- nului-simț, că isprava mahalagiilor — a tuturora și poate a nici unuia din ei — era posibilă. Nu este și n-ar fi nimic cu neputință, într-o lume roasă, sălbăticită de-o existență aspră, de muncă trudnică și fără nici un folos, în bătaia vînturilor și departe de soare…

Procurorul nu era dispus să filozofeze asupra destinului omenesc și cu atît mai puțin să asculte un discurs subversiv, de la un individ în bluză albastră. Adevărul, pentru, el, în privința dublului asasinat de pe șoseaua Basarab, era din nou simplu. Ucigașii vor fi căutați în cartier, cu metodă. Revenise — așadar — la unica, mare și salvatoare idee ce-i scăpărase sub frunte încă de la pompa de apă. Acum era liber s-o traducă în fapt, pe teren — eroic fapt și sortit să facă vîlvă.

O patrulă de jandarmi aștepta în curte…

— Comisar, în doi timpi și trei mișcări, să-mi aduci criminalii…

Cînd a fugit Fana la poartă — atrasă de țipete — să vadă ce pacoste nouă se abătuse pe capul vecinilor, a găsit toată strada plină de militari, de bărbați numai în cămăși, de neveste despletite, zăpăcite de spaimă și de plozi alergînd de colo pînă colo, încă buimaci de somn, speriați, tremurînd, rătăciți de părinții împinși, fără alegere, în cercul larg al jandarmilor cu baioneta la armă.

Mustăciosul și gardistul intrau din casă în casă, îi apucau pe mahalagii de mîini și de picioare și-i dau rostogol de sub plapumă, ca să-i arunce, de la unul la altul și din pumni în alți pumni, pînă la cordon.

Oamenii, prinși fără veste de furtună, uitaseră că pot să protesteze sau să se întrebe ce se petrece cu ei. Se uitau unii la alții, turmă îndobitocită, cu ochi ce nu mai știu să cunoască.