Maidanul cu dragoste

Prima zi senină schimbase casa cu nebuni în hală de vechituri.

Se anunțase timp frumos din ajun. Safta, care știa să vadă semne și să descifreze destine în cafea și în palmă, era tot așa de inspirată cititoare în stele, în forma și culoarea norilor și în sîngeriul amurgului. De cu seară, țiganca se uitase, cu mîna streașină la frunte, în soare și după o clipă de scrutare a zării și de cumpănire a datelor cosmice culese, și-a despicat gura în surîs competent.

— Soro, mîine-i vreme bună!

Gospodinele se culcaseră tîrziu și dormiseră pe sponci, cu gîndul la munca de a doua zi. Mama se sculase în zori, smulgînd plapuma de pe mine. Mormăisem și mă întorsesem cu fața la perete dar mi-au fugit pernele de sub cap, una după alta. N-am deschis ochii pînă nu m-am pomenit, cu șoldul gol, pe scîndurile aspre ale patului. Scîncisem, înciudat și trecusem în camera bătrînilor, să mă culc în așternutul lor. Încăperea era goală. Tremuram pleoapele, încă buimac de somn, neînțelegînd bine ce se întîmplase.

— Ce-i asta?

Puica a rîs, și-a umplut palma cu apă și m-a stropit

— Curățenie generală, Puișor, ca la cazarmă…

Abia acum am priceput. Mi-au trecut imagini prin amintire, fugar: soarele în amurg, norii, Safta cu mîna la frunte…

Țiganca, așadar, era vinovată că nu mă lăsa mama să dorm.

— S-o ia dracu de baragladină!

Am căscat și m-am întins, ca feciorul din țara leneșilor proverbiali. Nu vream să renunț la odihna dulce a dimineții. Am căutat, prin casă, un preș și am plecat, cu el tîrîș după mine, măturînd praful și răsturnînd maldărele de perne, să mă culc în curte.

În prag m-am întîlnit cu Fana.

— Ai făcut ochișori, lene de paisprezece ani?

Am tresărit, cu neastîmpăr în inimă.

Fata era îmbujorată de muncă și de răcoare.

Cămașa descoperise umărul rotund și ascunsese, sub înfiorarea mîinii, un mugur roz ca o promisiune și ca un strigăt mic. Niciodată nu avusesem o impresie mai învăluitoare de prospețime.

Pentru întîia oară am înțeles că sora mică e frumoasă, o frumusețe cum nu o simțisem pînă atunci. Am vrut să îngîn ceva și mi-au clănțănit dinții. Fără să-mi iau ochii de la ea, am ridicat preșul și mi-am ascuns goliciunea pulpelor, peste cămașa ce-mi rămăsese rușinos de scurtă.

— Să-i facă lui Puica de mîncare?

Fana întrebase cu glasul mamei, blînd și plin de răsfăț, ca în seara cînd se întorsese tata cu chef de la cîrciumă. Am fost așa de surprins că-i recunosc glasul întinerit pe buzele fetei și așa de bucuros, că n-am știut ce să răspund. Mi-am strîns repede brăcinarul pantalonilor peste mijloc și prins fără veste de hărnicie, am început să car lucrurile afară, să bat pernele cu pumnii, să mă dau peste cap pe saltele și să le scutur, voinic și neobosit, cu nuiaua.

Puica s-a uitat la mine, lung, și a zîmbit.

— Dragoste mică, să vii mai des pe la noi, că-mi faci băiatu înger nu altceva!

Fana, cu cîteva fire de ceai luate în puica degetelor, lîngă mașina de spirt, a rîs și și-a tremurat buclele — mai negre pe albul cămășii.

Necăjit că mama înțelesese de ce eram vesel și harnic, am căutat o pietricică pe jos și am zvîrlit-o în sus, cu putere, ca o veste trimisă stolului de vrăbii din plopi și înălțimilor.

În curte nu mai aveai loc să calci de hodoroage și boarfe. Stînd grecește pe un mindir, cu cărnurile răs- frînte și încă tari, Safta căuta ploșnițele din cadre, cu un ac de păr. În răstimpuri, își răsucea gîtul și se uita, numai cu un ochi, ca o gîscă, spre discul solar. O înfierbîntase. După ploșnițele din tablia patului plecase și Mădălina picior-de-lemn, cu o pană de găină într-o mînă și bidonul de petrol în alta.

Pascu o împinsese pe Tinca, pe rotile, la soare. Oloaga rezemase capul pe spătarul sicriului ei călător, bolborosind ocări în gura fără dinți. Fana scosese tot din odăi, spălase scîndurile și aștepta să se usuce. Domnica și Sultana, cari veniseră acasă cînd se lumina, se culcaseră numai în cămăși, lîngă căruciorul mamei, răsturnate nerușinat pe saltele. În trecere, Fana le învelise de cîteva ori cu plapuma, dar surorile, amîndouă cu aceeași mișcare, îndoind un picior pînă ajungeau cu genunchiul aproape de bărbie și ridicînd marginea învelitoarei cu talpa, se dezveleau din nou, să le încingă razele pulpele albe și sînii plini, răsărind prin gura cămășii — neastîmpărați — ca patru capete de hulub.

Ilfovenii de la simigerie se așezaseră pe scăunele, lîngă zid și se uitau la ele pe sub sprîncene, glumind și scuipînd des.

Pascu se trîntise într-o rînă, pe un colț de așternut și-și gîdila fetele, cu un pai smuls din mătură, pe la ochi, prin urechi și în jurul sînilor. Surorile chihoteau ca un nechezat și se apărau de mîna ce nu le lăsa să doarmă. În zbatere, le lunecau cămășile în sus.

Ilfovenii rîdeau, cu ochii din ce în ce mai aprinși.

Oloaga împrumutase o figură candidă și nu vedea ce se întîmplă. Safta, însă, văzuse. Strînsese gura, cu scîrbă și făcuse semn spre noi. Mama a ridicat din umeri și a tăcut, dar Mădălina picior-de-lemn nu s-a stăpînit. Tinca o auzise ocărind. Păruiala era inevita-bilă.

— Ce, fă — a strigat mumia la spălătoreasă — ți-ai scos păduchernița la mezat și n-ai loc de alții?

Unguroaica a răspuns crunt, cu o înjurătură de cazarmă și cu amenințări de profanare a mormîntului în care avea să doarmă în curînd, fără vis, oloaga. Fana, însă, nu i-a mai sărit în spinare ca altădată. Surorile așteptaseră zadarnic, de la ea, semnalul scandalului. Fata se ascunsese în magazia de lemne. Nu mai voia să se amestece în cearta celor mari, mai ales într-o împrejurare ce mă convinsese și pe mine că tovarășa de joacă avusese dreptate să spună, în spovedania ce mi-o făcuse odinioară, că „Sultana și Domnica sunt niște scroafe, iar ăla bătrîn un porc”…

— Tare mi-ar pare bine să le tragă unguroaica de păr pe amîndouă! Numai scîrba aia de Sultana e de vină…

Cearta între Tinca și Mădălina ar fi ținut pînă la prînz. Tănăsică era bolnav, Ivan plecase în oraș să cumpere material. Nu avea cine să le scalde ca pe paparude, nici cine să le învinețească spinările cu latul curelei. Fetele de la bordel renunțaseră la gîdilăturile lui Pascu. Se ridicaseră în genunchi, cu pumnii în șolduri și-o ocă- rau pe vecină, ținînd ison măscărilor țipate de oloagă și ilustrîndu-le cu gesturi și dezveliri. Ilfovenii se răsturnau pe scăunele rîzînd și urlau ca sălbaticii, de cîte ori una din surori găsea o atitudine mai expresivă. Spălătoreasă nu se da învinsă, mai ales că intrase în luptă și Lenora, cu țipete mici, cu sudălmi și cu atitudini mult mai expresive.

Fata spălătoresei se închipuia băiat și își chinuia trupul uscat, deșirat, diform aproape, într-o ritmică de un grotesc strigător.

Era un vacarm înspăimîntător. Nu se mai înțelegea nimic, nu se mai deosebeau glasurile, iar cuvintele pierduseră orice înțeles. Cinci capete desfigurate de ură căscau guri la fel de murdare și se împroșcau cu blesteme și ocări. Nu mai aveau voci omenești. Parcă se certau cu sticle pe cari le aruncau ele la unii la alții și le spărgeau de ziduri sau cu bolovani în geamuri.

Se dusese veste că iar e scandal în casa cu nebuni și se adunase toată mahalaua la poartă. Copiii se urcaseră pe gardul dinspre maidanul cu basculă ori se uitau printre șipci, chihotind și încurajînd-o pe Lenora cu alte măscări.

Safta, care căutase pînă acum, cu o liniște revoltătoare, ploșnițele din cadre, surdă și oarbă în masca- rada ce ținuse aproape două ore, a șters fără grabă acul de păr cu poala cămășii, de sîngele păduchilor de lemn uciși, s-a sculat în picioare, s-a frînt o dată de mijloc, să-și îndrepte șira spinării (că se cocoșase scobind cuiburile și urmărind lighioanele ce-i mușcaseră toată iarna somnul și-i supseseră sîngele gros) și i-a făcut semn Mădălinei, calmă, să tacă.

Țigancă născută și crescută în șatră, meșteră în certuri, mai păstrînd încă în amintire și în neastîmpărul moștenit al sîngelui, sălbăticia încăierărilor de odinioară, cu plozii prinși de picior, smulși din copaia de sub coviltirul de rogojină și izbiți cu sete în capul potrivnicului. Safta s-a amestecat, în cearta dintre spălătoreasă și oloagă, la timp și cu tact.

— Mai tăceți, soro, că mi s-a-ngroșat obrazul ca to- valul, ascultîndu-vă ocările și văzîndu-vă măscările! Sul- tănico maică, ești fată mare, soro și sade rău, drăguțo, domnișoară cum te afli, să spui și să faci ce nu se cade, în văzul tuturor. Coană Tinco, e mai mare batjocura, femeie bătrînă, să-ți spurci gura cu sudălmi și blesteme.

Safta știa că scandalul nu va rămîne fără urmări. Pentru ochii și pentru gura lumii, țiganca intrase în arenă cu un crin în mînă. Așadar, după ceartă, putea să facă dovadă, cu martori, că încercase să împace lucrurile, că vorbise frumos cu dușmancele. N-o să poată nimeni s-o acuze. Dimpotrivă, toți au să vadă în ea o victimă. De fapt, aștepta de mult timp un prilej de răfuială cu fetele oloagei. Aflase că Domnica și îndeosebi Sultana o vorbiseră de rău, prin vecini, că a fost întinzătură cu garoafă la ureche și umbla cu taraful de lăutari după ea, din cîrciumă în cîrciumă, pînă a căzut ca o pacoste în cîrca lui Gore, pe care-l duce de nas ca pe un prost.

Surprinse un moment de neașteptata dojană a vecinei, oloaga și fetele amîndouă nu au răspuns. Scandalul, poate, s-ar fi oprit, pînă una-alta, și mocnit, la replica fostei cîntărețe, iar răfuiala s-ar fi amînat, pen-tru cîteva zile, dacă Pascu nu s-ar fi simțit brusc dator să-și apere familia și destul de voinic ca s-o înfrunte pe țigancă. Pricoliciul a zvîcnit în sus, ca un muțunache cu arc, de după căruciorul nevestei și agitînd brațele ca un vasilache cu talgere în palmă și clopoțel în vîrful scufei cu moț, a țipat subțire — în hazul copiilor de pe gard:

— Baldîro, ce te amesteci unde nu-ți fierbe oala?

Safta s-a încruntat o clipă, la rîndu-i surprinsă de lovitura asta neașteptată, dar s-a înseninat la comandă și a făcut un semn spre noi și gloata de la poartă și de pe gard. Semnul a fost înțeles. Eram martori, auzisem că Pascu-i zisese baldîră — ea vorbise frumos, și el o insultase! Prin urmare, era datoare să răspundă la provocare și să se apere energic.

Pitorească și drastică, replica țigăncii i-a gonit pe cei doi ilfoveni, roșii de rușine pînă în sfîrcul urechi-lor, în simigerie și le-a ascuns pe surori sub plapuma trasă repede peste cap. În imaginația ei de șatră, ocărind, Safta închipuia atitudini așa de grotești pentru Sultana și Domnica și-l obliga pe bătrîn să oficieze cu ele ceremonialuri erotice așa de scîrnave, că Fana s-a scuturat, lîngă mine, ca după o lingură cu medicament amar, iar eu am avut impresia că-mi aruncă în față, cineva, un pumn de țărînă. Parcă mi se lipise praful pe gingii și ronțăiam pietricelele în măsele.

Oloaga, al cărei vocabular ajunsese de pomină, de astă dată n-a mai avut cu ce să răspundă. Vecina a redus-o la tăcere. Oricum, replica finală nu fusese spusă. Mahalaua de la poartă o aștepta, nerăbdătoare, tălăzuind. Știa oricine că acest ultim strop, în paharul plin, dez-lănțuia furtuna și urma păruiala, cu mascarada trupurilor goale tăvălite pe jos.

Spectacolul nu era rar în casa cu nebuni, dar niciodată nu promisese să fie așa de interesant — mai ales pentru haimanalele cu năravul să stea mult cu mîna în buzunarul spart al pantalonilor.

Din fericire, Ivan s-a întors la timp din oraș. Rusul aruncase sulul de talpă de pe umăr și, oprit între boarfe și hodoroage, încerca să afle ce se întîmplase, mutînd priviri cînd scrutătoare, cînd întrebătoare, de la țigancă la oloagă și de la Pascu la lumea dimprejur. Dar — ca odinioară Mădălina și Sultana, în fața lui Tănăsică — Safta și Tinca s-au simțit egal de vinovate și — complice la moment — l-au asigurat pe cizmar că nu a fost nimic serios.

Mahalaua plecase deziluzionată.

Dușmancele își întinseseră mîna, să scape de un inamic comun, dar nu se împăcaseră. Dimpotrivă, ura pe care o păruială ca oricare alta ar fi domolit-o pentru mult timp, era natural acum să crească și să caute, pe altă cale, poate mai periculoasă pentru beligerante și pentru liniștea vecinilor, un motiv de răzbunare.

Femeile renunțaseră la palme și pumni, dar le rămăsese o altă armă, mult mai ușor de mînuit și mai la îndemînă: intriga…

Safta nici n-a avut răbdare să termine scuturatul, își lăsase lucrurile întinse în bătătură și plecase cu colindul pe la ușile vecinilor.

— Văzuși, soro, nebunele? Mi-aprinsei paie-n cap cu stricatele…

Clocotea de neastîmpăr și revoltă, ca o locomotivă sub presiune.

Mama a zîmbit în silă și a rugat-o să nu se supere dacă n-o să aibă timp s-o asculte. Stau saltelele și plăpu- mile tabără prin curte. Pe lîngă asta, n-o interesa existența altora. Era sătulă de viața ei. Abia o suporta pe umeri.

— Pe mine, zău așa, să mă lăsați în pace! La un sfat sau la un ajutor, cu dragă inimă, că oameni suntem! Da’ la certuri d-astea…

Își prinsese mîneca albă, ușor, cu două degete și o scuturase. Vrea să spună: „dau și cămașa de pe mine numai să scap!” Țiganca, însă, o asigurase că acum nu era vorba de ceartă sau intrigă. Venise numai să-i spună adevărul, s-o pună în gardă. Oloaga și fetele ei erau un pericol, pentru oricine. Ieri îi săriseră Mădă- linei în cap, azi o insultaseră pe ea, făcînd-o baldîră, mîine au să se lege de altcineva. Așa era neamul lor. Nu trăiseră altfel nici pînă atunci. Se mutaseră de pe o stradă pe alta. Plecau cu blestemele mahalalelor după ele. Oriunde s-ar fi dus cineva, pe Grant sau la gropile lui Ouatu, în Cărămidari ori pe Pleșoianu, în Cotroceni sau la Pricopoaia și de acolo la Abator și ar fi întrebat de Tinca lui Pascu, aduna numai isprăvi, una mai boacănă ca alta. Oloaga fusese, în tinerețe, așa de nebună și de stricată, că se dusese pomina! Scrisese despre ca și la jurnal…

Safta i-a promis mamei că o să-i spună într-o zi tot romanul din viața bătrînei, ca s-o convingă că surorile mari aveau cui să semene. Pînă una alta, însă, a ținut să-i explice de ce era în pericol cinstea tuturor nevestelor cumsecade din curte.

— S-a dus vestea de Sultana și de ailaltă, ca de popă tuns. Nu mai poți să spui unde stai, că numai- decît sare cineva cu gura și zice: „aha, stai la casa cu fete! Las’ că știm noi ce fete”… O să ajungem cu felinar roșu la poartă…

Nu ar fi fost nimic că una din ele trecea uneori, pe furiș, în camera lui Bela.

— Am văzut, am înțeles, am tăcut! Mi-am zis că, între vecini, se mai întîmplă! Te ajuți unul pe altul la nevoie, cînd ești tînăr…

Țiganca tăcuse pentru un motiv binecuvîntat: aventura ungurului cu Sultana începuse cu cîntec de dragoste. Bela o plăcuse de mult. Ea îi făcuse semn, de cîteva ori, de după perdea și se întinsese, scoțînd limba la el. Ungurul a priceput că e sentiment serios la mijloc și i-a trimes, într-o seară, o pungă de caise.

Mîncîndu-le, Tinca a zis:

— Filotim băiat! Dă o fugă, Sultănico maică pînă la el, că-i flăcău și-o fi avînd niscaiva nasturi lipsă la

haină și la cămăși.

Sora mare a plecat la Bela iar Domnica a plecat, în noaptea aceea, fără tovarășe. Săptămînal, fata de la bordel s-a interesat de nasturii de la haina meșterului, iar bătrîna, tot așa de săptămînal, a morfolit caise în gingiile vinete.

Firește că nu era numai ungurul burlac și nu avea el singur, în mahala, rufării de cîrpit. Domnica se înhăitase cu unul sau cu amîndoi ilfovenii — sigur nu aflase țiganca și poate nici odrasla lui Pascu nu știa, pentru că lucrătorii de la simigerie, cari semănau ca doi gemeni, refuzau cu încăpățînare să-și spună numele.

Altă taină, pe care trebuia s-o dezleg odată, ca să pot descifra, prin ea, misterul din casa grecului.

Fapt cert, pînă una-alta, era că ibovnicul surorii mijlocii fura, din prăvălia lui Tino Stavros, pungi cu brîn- zoaice și corăbioare, pentru Tinca.

Sultana, ca să nu rămînă mai prejos, căutase și găsise ușor, cum era și firesc, încă un amant. Domnica o imitase. Se luaseră, în cele din urmă, la întrecere. Numai după o lună de pîndă și așteptare în stradă, ele colecționaseră un număr considerabil de bărbați cu nasturi lipsă la haină sau la cămăși. Seara, între cinci și șapte, era pericol, pentru o nevastă cinstită, să stea în gang. Ar fi însemnat, după părerea țigăncii, să facă pe portarul la tractirul din față. La început, fetele oloagei avuseseră un pic de obraz și se duceau, furiș, la mușterii. Acum îi așteptau acasă, în papuci și cu un capot pe umeri. Ibovnicii treceau mai întîi pe la Tinca, să-i lase cadoul în poală; trei-patru portocale sau cîțiva pumni de migdale, furate de haimanale din lăzile descărcate în triaj, din vagoane, sau cornete cu stafide și năut, cumpărate pe bani puțini, uneori cîștigați la rișcă, de calfe și lucrători tineri.

Surorile nu se jenau una de alta. Se crucificau, alături, pe marginea aceluiași pat și se uitau în tavan ori își mîncau unghiile, cu desăvîrșire absente în ceremonialul erotic pe care băieții îl oficiau stîngaci și nervoși, ca să plece — în urmă — zîmbitori, purpurii și murdari. La ieșire îi aștepta Pascu, să le ceară țigări și uneori — pentru cinci-șase zile numai, se jura el — cîțiva gologani împrumut…

Mama se plimbase prin casă, palidă, tremurînd. Îngînase, deseori: „să mai lăsăm din poveste și pe mîine, vecină, că azi mai avem treburi” dar țiganca nu înțelesese. Avea o ușurință rară să explice prin semne unele întîmplări, convinsă că gestul, mult mai lămuritor ca vorba, ar fi mai puțin nerușinat:

Puica nu s-a mai putut stăpîni.

Safta a trecut alături, la Mădălina, să-i spună și ei romanul oloagei și isprăvile fetelor. Seara, cînd s-a întors Paler de la turnătorie, nu era nimeni acasă. Gazda plecase prin mahala.

În lupta ce se declarase, dușmancele țigăncii nu s-au mulțumit numai cu intriga de la o ușe la alta, deopotrivă de murdară și de inofensivă. Tinca era decisă să-l tri- meată pe Pascu la biserică, s-o dea pe spălătoreasă în acatist: să-i moară Lenora și s-o mănînce viermii pînă la groapă — să-i rămînă numai oasele și funda de cîrpă în coșciug.

Sultana, de comun acord cu Domnica, hotărîse destinul Saftei. Surorile aveau să se răzbune de departe și crunt.