Maidanul cu dragoste

Cînd a venit, în zori, chemată de ilfoveni, să vadă ce se întîmplase în timpul nopții și să ia o măsură care să pună capăt scandalului, Salomia a găsit toată mahalaua adunată la poartă și pe gardul dinspre maidanul cu basculă. În curte era un adevărat pelerinaj. Țațele și cumetrele, numai în cămăși și papuci, urduroase și nepieptănate, cum săriseră de sub plapumă, intrau la rînd prinse de mînă și în vîrfuri, să vadă drăcovenia făcută de „omul cu casa mișcătoare”. Unele se speriau, cu palma la falcă. Bătrînele suspinau de mila grecului, iar codanele se mușcau de mînă ori își astupau gura cu pumnii, să nu rîdă în hohot.

Salomia încremenise. Tabloul era de un pitoresc în adevăr crud. Simigiul, legat în curele și sfori de trunchiul mărului din fața atelierului lui Ivan, leșinase sau numai adormise crucificat sub coroana de flori albe. Cum Tino era gol cînd îl smulsese rusul din casă, cineva îi legase un șorț dinainte. Era o imagine de un ridicol tragic. Te revolta, te înduioșa și te amuza, în egală măsură. Gospodin se culcase pe pragul casei lui, istovit, încovrigat, ca un dulău credincios la picioarele unei stăpîne. Prin fereastra deschisă, stăpîna se vedea dormind în patul cîrpaciului.

— Ce-i asta — întrebase Salomia — nu mai înțeleg nimic…

Ilfovenii au lămurit-o, în șoaptă.

Ivan, după ce o scăpase pe Maro de loviturile bărbatului, o adusese la el, o spălase de sînge și o lăsase — învelită în cearceaf să se odihnească. Amețită de spaima prin care trecuse și de pumni, grecoaica adormise repede: somn zbuciumat, cu înfiorări și gemete surde, de durere și oroare.

Tino, prins în brațe de vecini și trîntit în așternutul cu flori răvășite, să se astîmpere pînă a doua zi, cînd — afirmase Ivan — va veni Salomia să-i afle isprăvile și să pună, într-un fel sau altul, capăt balamucului, se zvîr-

colise, sărise din pat și revenise la ușa rusului, furios, să-l amenințe cu spume la gură ori să-l roage, plîngînd, umil, milog, să-i dea nevasta. Batiușca l-ar fi lăsat să strige și să joace tontoroiul, pricolici și umbră cu ochii injectați, în jurul casei de scînduri, dar cu fiecare strigăt al lui, Maro tresărea în somn și se apăra, cu brațele întinse și tremurînd, de bestia ce continua s-o terorizeze și în vis.

Scos din fire, gospodin se repezise afară, la grec, să-l fărîme. Din fericire, așa cum îl ridicase, prins de gît și de picioare, să-l trîntească de pămînt, și-a simțit brațele slabe. Simigiul, în mîinile lui, era o cîrpă, o otreapă cu lacrămi, brusc, urît mirositoare. Pe rus l-a cutremurat scîrba: de gîngania pe care era s-o omoare și de el…

Abia acum își adusese aminte de porunca treia din decalogul învățat de la pușcăriașul frumos din Cotroceni: să nu ucizi pe oricine!

Cald, murdar pe mîini, de pe pulpele moi și tremurînd ca o piftie, Ivan l-a aruncat pe covrigar în țărînă și i-a rugat, pe Bela și Paler, să-l lege de măr și să-i astupe gura să nu mai sperie somnul, și așa destul de chinuit, al frumoasei din adăpostul sigur al atelierului, pentru că — a doua oară — dacă pune mîna pe el, nu mai scapă cu viață…

Bela și slăbănogul au înțeles că sfatul e cuminte și ș-au supus.

Tino, crucificat de copacul spre care Maro privise deseori, cu un dor nelămurit în suflet, se zbătuse îndelung în curele și sfori, morfolind în gingii cîrpa ce-l sufoca. Istovit, lăsase capul pe un umăr: leșinase sau adormise numai…

Slugile asistaseră, tot așa de nepăsătoare, la pătimirile simigiului. Înclinînd fruntea, ca o renunțare din urmă, sub cerul ce se împodobise — parcă numai pentru el — cu flori de măr, grecul îl blestemase, în amîndoi ilfo- venii, pe același ucenic slab din fire, lepădat de trei ori de stăpîn mai înainte de cîntatul cocoșilor.

Pudică, țiganca își desfăcuse șorțul și acoperise goliciunile celui răstignit.

Fapta o transfigurase.

Uitînd isprava cu portarul de la gară și rana ce-o adîncise în inima lui Gore, cu cîteva ore mai înainte, Safta avea atitudini și priviri de sfîntă cu nume uitat acum, răsărind cu năframa pe brațe în calea Omului cu suferința scrisă în început de veac, pe un drum în care umbrele celor de odinioară vorbesc românește cu îngerii și-i dau binețe Atotputernicului cu trei măști pe figură: a Lui, a Fiului sacrificat și a Duhului sfint — coborît în dimineața aceea, în chip de stăncuță, pe umerii fostei cîntărețe…

Ivan, satisfăcut că pricoliciul fusese în sfîrșit redus la tăcere, se așezase pe pragul casei de scînduri, hotă- rît să aștepte liniștit, împăcat în conștiință și dîrz, ca o straje lîngă comoara de care nu-i era nimănui iertat să se apropie, lumina răsăritului și sfatul bun, de stăpînă și soră, al Salomiei.

Vecinii, de asemeni cu somnul speriat, se retrăse- seră pe scăunele, în fața ușilor, să aștepte ca batiușca, dar nici ei singuri neștiind ce, poate o întîmplare mult mai covîrșitoare sau o poruncă de la cineva de sus și de departe, liberatoare din atmosfera aceea de bîlci și de sanctuar. Dar, cu întîia trîmbiță a zorilor, chiriașii obosiseră. Pleoapele, grele de toată neodihna de peste noapte, se închiseseră fără voia lor — ca să surprindă soarele, peste o oră sau mai puțin, o priveliște rară, uluitoare.

Ivan adormise cel din urmă, iar ilfovenii, cuminți, plecaseră s-o anunțe pe Salomia.

O mahalagioaică venise, cum se luminase, să-și ia papucii dați în ajun la cîrpit. Văzîndu-l pe Tino atîrnat, ca o stafie, în copac și pe vecini adormiți în lungul peretelui și la fel, pe scăunele, cu bărbia în piept, femeia s-a speriat și a rămas cîteva clipe rezemată de zid, încremenită, mută, interzisă. Nu era sigură dacă vede în adevăr, sau e prada unei arătări scornite de un duh necurat, pe care cîntecul cocoșului nu-l gonise încă pe pustii locuri. Cînd și-a revenit, a plecat spre poartă, în vîrfuri, prelinsă pe sub gang, de frică să nu deștepte vedeniile și s-o înconjoare cu miorlăiturile și cu dansurile lor de iad. Ajunsă la poartă, însă, a luat-o

la fugă și nu s-a oprit pînă acasă, unde și-a chemat vecinele, peste gard, și le-a povestit, palidă, tremurînd, tot ce văzuse.

Zvonul se împrăștiase ca un miros nedorit, de la o stradă la alta, iar mahalaua pornise în pelerinaj spre curtea cu „stafia spînzurată”, să vadă — după cum afirmase cumătră cu papucii — ceva ce „nici nu gîn- dise”….

Salomia privise îndelung, aproape cu înduioșare, tabloul acela necrezut. Era liniște și răcoare, în aerul tare, limpede, înviorător, al dimineții. Vrăbiile, deșteptate de mult în plopi și pe sub streșini, nu începuseră totuși gîlceava lor matinală, obișnuită, asurzitoare. Nici ele nu îndrăzniseră, parcă, să strice somnul trudiților din casa cu nebuni. Proprietăreasa, de asemeni, ezitase să-și deștepte chiriașii. În șoaptă, ea îi rugase pe ilfoveni să-l dezlege pe Tino ușor, nici să nu simtă, să-l ducă pe brațe în odaia lui și să-l culce.

Scăpat din sfori și curele, grecul se prăbușise gemînd, rîcîind pămîntul cu degetele. Abia avea putere să îngîne, ca o implorare:

— Stăpîna, stăpîna noastră, stăpîna…

Salomia, lîngă el, vorbise blînd.

— Taci, Tino, că ai să scapi, în curînd, de necazuri! Am să ți-o iau pe Maro, ticălos bătrîn — am să ți-o iau…

Era o amenințare crîncenă, în glasul ei muzical, pe care numai ilfovenii au înțeles-o, cum rămăseseră — palizi și umăr la umăr — cu simigiul ghemuit la picioarele lor, în țărînă. Proprietăreasa le-a surprins tremurul ușor al buzelor, s-a încruntat și i-a dojenit pe amîndoi, cu o privire la fel.

— Doi flăcăi voinici, ca voi și să lăsați o stăpînă ca Maro, bătută de un vierme…

Numai unul din ei a oftat.

— Aici e o poveste, e o taină la mijloc! Cînd am s-o spun — dacă… Stăpîna ne rugase să nu ne amestecăm, cînd…

Tînărul tăcuse, mai palid, cu ochii în pămînt.

Salomia își înăbușise clocotul lăuntric, să poată spune, cu glasul tot așa de blînd, o amenințare la fel de crîncenă.

— O să văd eu ce taină. Am s-o întreb pe Maro, o să înțeleg, poate o să vă scap și pe voi de necazuri…

Ilfovenii au încercat, îngînîndu-se unul pe altul, o altă apărare, dar ibovnica pușcăriașului frumos nu-i mai ascultase. Le strigase peste umăr, cu dispreț:

— Slugi! Slugi și nimic altceva…

Ivan tresărise în somn și se ridicase surprins, zîmbi- tor. Tot așa de zimbitoare, cu recunoștință și dragoste de soră în privirile cu cari îl învăluise, Salomia s-a apropiat de el și l-a sărutat pe frunte.

— Gospodin, gospodin, ești un copil, un copil uriaș și drag…

Tîrziu, după ce Maro — îmbrăcată în grabă — plecase cu sora vitregă, în trăsura ce le așteptase la poartă, spre casa boierească din mahalaua Grantului, cîrpaciul intrase în atelier să se așeze pe scaunul mic și să reia munca, înviorat, cu mai multă rîvnă. Glasul binefăcătoarei, însă, îi rămăsese în suflet ca o undă: „Gospodin, ești un copil uriaș și drag!” Rusul îi îngînase cuvintele, de cîteva ori, cu ochii închiși și se înfiripase în el un început de cîntec. Transfigurat, aruncase sculele și se întorsese spre raftul în care-și păstra amintirile, să ia chitara. În picioare, în fața patului, Ivan nu și-a putut stăpîni, însă, un strigăt: așternutul păstrase conturul corpului sculptural al grecoaicei…

Fără să-și poată aduna privirile risipite pe cearșaf, el a întins mîna, automat, spre icoană și a întors-o cu fața la perete.

Acum avea la ce să se închine…