Maidanul cu dragoste

Chiriașii din casa cu nebuni, încurajați de liniștea ce se făcuse și convinși că pericolul trecuse, priviseră în curte cu precauțiune, dînd la o parte un colț al perdelei.

Singur dulău mîrîia, scormonind țărîna cu labele dinainte în jurul slăbănogului, ca și cum ar fi vrut să-i sape o groapă pe dedesubt. Paler se adîncise în somn fără vise și nu mai era în stare să simtă ce se petrece cu el. Cîinele ar fi putut să-l desfigureze cu colții, în furia cu care se repezise la lunganul rostogolit pînă la culcușul lui de pumnul atletic al țigăncii, sau să-i rupă țoalele murdare cu ghearele. Se mulțumise numai să-i lingă sîngele de la gură și să-l ude apoi, ridicînd leneș un picior dinapoi.

În zbuciumul din lupta cu oboseala ce începuse să-i toarne plumb pe pleoape, turnătorul îndoise mîna și-o lăsase să cadă moale, grea, în neștire. Lovit, dulău sărise scurt în lături și se înfuriase din nou.

Vecinii, din fericire, interveniseră la timp.

Paler fusese ridicat pe sus și dus la adăpost în patul din sală.

— Ce s-o fi întîmplat cu creștinii ăștia — întrebase Mădălina picior-de-lemn, crucindu-se și făcînd gura mică de nedumerire și spaimă — ce minune a dracului l-a adus pe ofticos în halul ăsta de plîns? Unde-o fi Safta și unde Gore?

Nu putuse nimeni să răspundă. Oameni de înțeles, vecinii stabiliseră — fără multă vorbă — un adevăr elementar: nici unul din ei nu auzise ce se petrecuse în curte, pe maidanul cu basculă și la poartă, pentru că — întîmplător, în seara aceea — toți se culcaseră devreme și dormiseră greu.

Oricum, spălătoreasă nu se putuse stăpîni să nu-l ocărască pe Paler, fiindcă se îmbătase ca un porc și venise să facă tămbălău, speriind astfel somnul chiriașilor, spre deosebire de Pascu și Tinca oloaga, care o blestemau pe țigancă, pricina tuturor scandalurilor din casa cu nebuni și din toată mahalaua cu nume niciodată spus tare.

— De cînd s-a mutat pîrțotina asta de Safta la noi — strigase bătrîna, agitînd bastonul amenințătoare — nu mai avem clipă de odihnă și de voie bună. Ne-a-nduș- mănit unii cu alții, a-ncercat să ne fure bărbații, ne-a bălăcărit fetele și nu ne-a lăsat, noaptea să dăm geană-n geană, cu chilomanele și desfrîurile ei — ca să nu mai vorbim că și-a făcut odaia traftir, cînd cu turnătoru, cînd cu Stîrcu și cu mai știu eu cine…

Bela, dimpotrivă, era de părere că Safta n-ar fi o femeie tocmai așa de rea și-i asigurase pe vecini că nu-l supăra faptul că un flăcău ca Paler se îmbăta din cînd în cînd. Un om muncitor și el, un rob al vieții și-al fabricii, și nu-i poate nimeni cere să renunțe la unica și amara fericire a unui pahar plin, băut după zece ore de trudă istovitoare. Vinul înviorează, limpezește sufletul și curăță gîndurile de zgură, cum ai curăța țevile din pîntecul unei locomotive vechi. Meșterul afirmase cu convingere că numai Gore abătuse nenorocirea asupra noastră. Ungurul nu voia să se laude că e conducător de atelier. Asta, adăogase el modest, nu avea o prea mare importanță. Orice meseriaș strein vine șef în țara românească, unde industria abia începe să se înfiripe și se simte nevoia specialiștilor. El, însă, se mîndrea că e lucrător, așadar un om cu o profesiune determinată, cu însemnătatea ei primordială în angrenajul social, în timp ce Gore rămăsese un hamal, adică un individ fără rost, un servitor cu o sută de stăpîni pe zi și cu nici unul anume, un ins ce întinde mîna în fața oricui, după bacșiș și pe care oricine poate să-l înjure. Tata încercase să-l apere. Gore nu era o haimana sau un borfaș ci un creștin sărac, cîștigîndu-și pîinea cea de toate zilele prin munca lui, grea și cinstită. Bela, firește, nu ar fi fost de altă părere și l-ar fi respectat și iubit ca

pe-un tovarăș de jug, dacă fostul prăvăliaș și-ar fi cunoscut lungul nasului. Cînd ești hamal la gară, nu te porți cu cei din jurul tău — toți meșteșugari calificați — cu atîta îngîmfare și brutalitate.

Bărbații recunoscură că meșterul are dreptate în felul lui. Pascu, mai ales (mic slujbaș pe vremuri) fusese entuziasmat de opiniile șefului de la „Lessel” și-l felicitase călduros. Mădălina, însă, se înfuriase. Toți sunt oameni respectabili, cîtă vreme luptă cinstit, să-și ducă traiul și nenorocul de azi pe mîine.

— De ce să facem pe simandicoșii — strigase ea, demnă și într-un picior, spre ceilalți — de ce să ne credem mai ceva ca Gorică? Face fiecare ce poate și cum i-a fost scris. Și dacă spăl rufe, ce-i cu asta? V-ar place mai mult să-mi trimet fata la bordel?

Tinca oloaga primise lovitura fără murmur, dar Pascu începuse să vocifereze și s-o amenințe pe unguroaică. Scandalul ar fi izbucnit din nou, mai ales că vecinii se împărțiseră în două tabere și se apostrofau, tot mai înverșunați.

Tănăsică a intervenit la timp. Aflînd de la el tot ce se intîmplase afară, chiriașii Salomiei răușiseră, pentru a doua oară, să pară cît mai surprinși și — în cele din urmă — să se cutremure sincer de oroare. Năvăliseră cu strigăte mici de mirare și panică, de durere și compătimire, unii prin spărturile gardului, s-o plîngă pe Oița, iar alții spre poartă, să-i dea țigăncii primele aju-toare — dacă i-ar mai fi folosit la ceva…

Tinca — dusă pe maidan cu căruciorul — s-a grăbit să urle și să se tragă de păr, cînd a zărit copila moartă. Oamenii buni, implorați de oloagă să vadă și să înțeleagă, aveau acum un prilej minunat să se convingă de primejdia ce-o constituia Safta pentru viața tuturor.

— Dușmancă de moarte, ucigașe! Scăpați-mă, scă- pați-vă repede de cioropină, că altminteri o să ne omoare și-o să ne-ngroape pe toți! Am avut o pisică și mi-a otrăvit-o! Am trei fete, cu meseria și cu norocul lor și pe toate trei a încercat să mi le ucidă, cum a ucis-o — în noaptea asta — pe Oița, săraca…

Vecinii își simțiseră în adevăr ochii plini de lacrimi, în clipa cînd bătrîna a avut fantezia să se întrebe — bocind — ce-o să se facă Priboi mălăierul și ce-o să zică, cura o să plîngă și la ce bun o să mai plîngă Natalia, cînd au să-și găsească odrasla întinsă în țărînă, cu mîna încremenită pe lumînare.

Bela și Pascu îngenuncheaseră lîngă victimă și-i cercetau fața, atenți.

— Adică să fi ucis-o cu piatra?

Ungurul tăcuse. Nu cunoștea împrejurările și nu știa ce să spună. Era sigur numai atît: că fata lui Priboi nu murise din cauza loviturii din frunte. Mai avea una la tîmplă. Urma să se precizeze, cînd va veni procurorul, care-i rana pricinuită de Safta. Numai așa i se va putea stabili precis vinovăția.

Pascu nu înțelesese și nici nu făcea efortul să despice, în patru, firul de păr din gîndul încă nelămurit al meșterului. Ei știa un singur lucru: țiganca asasinase un copil, intrase prin-urmare într-un bucluc din care n-au s-o mai scape toți sfinții din cer.

— Baldîra înfundă ocna, maistore dragă, cum te văd și mă vezi! Bine că se duce dracului, să mai putem răsufla…

Se bucurase, frecîndu-și palmele și rîsese, cu gura știrbă în lumina lumînării.

— Și adică, nenicule, ce mare haz te găsi și ce pricină, de te fasolești așa, ca la nuntă? Că aici e Oița moartă și dincolo, lîngă pompă, trage Safta să moară…

Pascu se ridicase și întorsese capul, surprins și deopotrivă supărat de amărăciunea mușcătoare din glasul celui ce vorbise.

— Da’ tu, musiu, ce te strîmbi așa la mine, ca o…

Rel, frate cu Isus întru haimanalîc, sta drept, în fața bătrînului, cu pumnii în șolduri și se uita la el de sus. Feciorul grăjdarului de la fabrica de bere era slab și osos, cu tricoul în dungi desfăcut la gît și părul căzut pe ochi. Lumina lunii îl crescuse și-i adîncise trăsăturile figurii.

Intimidat, pricoliciul uitase ce avea de spus. Îngînase altă întrebare, regăsit după un moment, cu o voce îndulcită de astă dată:

— Mătăluță ai fost, Rel? Păi de ce nu spuseși, bată-te să te bată norocul…

Tinca se grăbise, de frică, să muzicalizeze un compliment.

— Da’ de unde răsăriși lîngă noi, ca un Făt-Frumos, flăcăiașule?

El a răspuns scurt, direct, tăios, cu o măscară. Pascu și oloaga amuțiseră. Tănăsică, însă, a rîs cu poftă, des- picînd gura pînă la urechi. Rel a rînjit numai, într-un tîrziu, cu mîinile adînc înfipte în buzunare și privind, peste umăr, la omul mic și la pacostea din sicriul cu roate.

— Și acuma, că știți de unde răsării, să vă spui una și bună: mi se pare mie, hodorogilor, c-o să mă ia cu supărare pe voi. Trei ceasuri m-am uitat, liniștit, cum face lumea balamuc. Cum s-a liniștit lumea, mi-a sărit mie țîvna. Nu știu cum, mi-a venit gust să fac panoramă cu voi pe maidan, că tare vă văd ai dracului pe amîndoi…

Rel, ca orice haimana din mahalaua cu nume rușinos, era un suflet cinstit. Bucuria de animal scărpinat pe burtă, cu care bătrînul înhămat la cărucior îl anunțase pe meșterul ungur că vecina n-o să mai scape de bucluc, îl dezgustase, așa cum îl revoltase rîsul lui ca un behăit de țap în trei picioare. Pascu uitase, mărturisind gîndul dușman, că e la căpătîiul unei moarte și că vorbește de o Saftă ce-o să scape, în curînd, de toate buclucurile și gurile rele, cuminte cum sta acum — ca și Oița și tot așa de vînătă — în praf și în lumina mică și slabă a unei lumînări de cinci parale…

Rel, așadar, nu mai avea nici un motiv s-o apere pe țigancă, mai ales în fața unor oameni de nimic. Le făcuse impresia, ascultătorilor, că se ambiționase totuși să povestească — în amănunt — în ce împrejurări nefericite murise fiica lui Priboi, numai ca să-i facă oloagei sînge rău și să-l convingă pe pricolici de ce i-a „venit gust să facă panoramă cu el pe maidan…”

— Eu nu zic că aia de la pompă n-a lovit-o, da’ nici nu pot să jur că ea a ucis-o…

Feciorul grăjdarului de la fabrica de bere se urcase pe gard o dată cu Oița. Stau unul lîngă altul și erau veseli că văd, de aproape și de sus, mascarada din casa cu nebuni.

Cînd a dat Safta cu piatra, fata tocmai rîdea…

Rel nu ar fi putut spune precis de ce făcea haz. Îl zărise pe slăbănog trimis peste cap de pumnul unei femei sau se bucurase, copil și nevinovată, că dulăul îl linge pe bețivan la gură? La urma urmei, tot ce se petrecea atunci în curte, la poartă, pe stradă sau pe maidan, te făcea să rîzi. Oița era frumoasă, cum sta lîngă el, cu surîsul pe figură și în lumina neastîmpărată a ochilor, iar piatra a izbit neașteptat, în plin și colțuroasă.

Băietanul n-a înțeles, în primul moment, ce se în- tîmplase.

Adolescenta a dus repede mîna la frunte. Sîngele din rană țîșnise printre degete. El a dezlipit buzele, să spună ceva, să întrebe singur nu știa ce sau să țipe dar n-a mai avut putere să articuleze. Oița s-a clătinat și, mai înainte ca tînărul s-o poată prinde cu brațul pe după mijloc, s-a îndoit și a căzut pe spate.

— Stai să vezi, că asta n-ar fi fost nimic…

Istorisind, Rel începuse să se încurce în amănunte pe cari Bela le considera de importanță secundară: saltul ce-l făcuse fata prin aer, în cădere — proveniența bolovanilor de pe maidan — felul cum se precipitase nefericita, cu capul în jos și brațele întinse…

Parcă o vedeam pe Fana, cînd se arunca în gîrlă de pe parapetul de la stăvilar.

Tănăsică înțelesese, mai bine ca toți ceilalți, tîlcul din cuvintele prietenului.

— Să spui eu cum a fost, coană și fraților: alivanta, cu zgaiba-n sus! Pe urmă: pac, cu tîmpla de un pietroi și gata, a zis aleluia, adio și n-am cuvinte, să ne mai scrii pe-o cărămidă poștală, că eu mi-am luat tălpășița de pe pămînt…

Haimanaua confirmase…

— Așa a fost…

Bela era sigur, acum, că ar fi fost imposibil să moară cineva numai din cauza rănii de la frunte și se mira, alături de Rel, că Pascu putuse să se bucure de o întîm- plare așa de tragică. Oameni răi ca în mahalaua cu

„nume rușinos” — îi asigura el pe cei ce voiau să-l asculte — nu întîlnise în nici unul din orașele mari pe cari le colindase. Pricoliciul dispăruse la timp, printr-o spărtură a gardului, iar Tinca, părăsită și parcă presimțind ce-o așteaptă, se făcuse mică în cărucior și începuse să plîngă de mila țigăncii.

— Sărăcuța, o să moară supărată pe mine…

Acum n-o mai ura. Se jura că niciodată n-o dușmănise. Așa e viața: ca să mai uiți de supărările tale, te cerți cu vecinii, strigi ocări, ameninți, faci o intrigă sau scornești o minciună. După scandal, intri în casă și te simți ușurată. Sufletul s-a limpezit, gîndurile nu te mai frămîntă și-ai uitat de tot ce a fost necaz.

— Ne bălăcărim unii pe alții, ca smintiții, iar dracu pe toți și la rînd, ca la moară…

Tănăsică, auzind-o pe Tinca plîngînd, rîsese nestă- pînit, cu fața în lumină și se dăduse tumba prin iarbă, în derîdere. Feciorul grăjdarului, însă, clătinase capul, trist, învăluind-o pe oloagă cu ochii lui albaștri și umezi.

— Poate că ai dreptate și matale.

Sluga de la birt rămăsese întinsă între cucute, cu mîinile în lături, ca o cruce. Rîsul cu care încercase, pentru a doua oară, să-și mintă jalea, duruse și mai mult. Haimanalele, în hazul ce-l făcuseră de lacrămile bătrînei și de tumbele flăcăului clăpăug, se simțiseră mici, stîngace. Strîmbaseră gura într-un rînjet sec, ce nu era al lor. Bela se rezemase de zid și fuma absent, cu ochii pierduți în gol. Rel sta în picioare, încovoiat, cu brațele grele în lungul trupului, între Oița și oloagă și se uita în pămînt, oftînd din cînd în cînd.

Lumina lumînării de la căpătîiul moartei se micșorase și amenința să se stingă.

Se făcuse liniște și plutea, peste oameni și umbre, o tristețe de drum pustiu, fără cumpene de fîntînă în zare și fără soare.

— Viață de cîini — îngînase cineva, sugrumat. Să nu credeți că pe noi ne paște o soartă mai bună! Cum dracu se face, că nu ne mai vine minte la cap de loc? Adică nu ne omoară destul trenurile, transmisiunile și mașinile din fabrici, bolile și sărăcia? Mai e nevoie să

ne ucidem și-ntre noi, ca fiarele? Viață de cîini, fraților, viață de cîini! Asemeni dobitoacelor, nu știm și nu pricepem nimic. Nu vine nimeni să ne deschidă capul și să ne învețe că — la urma urmei — putem și noi să fim oameni…

Nu cercetase și nu era nimeni curios să vadă cine vorbise. Fusese un glas ascultat lăuntric, de fiecare.

Rel ridicase fruntea cu un gest frînt, chinuit, ne- stăpînit.

— Stați, că eu o iau anapoda și-ajung la balamuc! Poate știe cineva din voi să-mi spună. Trei ceasuri m-am uitat la ce s-a petrecut. Trei ceasuri, mă, mi-am dogit tărtăcuța cu pumnii, de necaz că-s huidumă și nu-nțeleg. Acum aștept de la voi o lămurire: ce-a fost, ce tîlc a avut toată nebunia asta ce-a vînturat mahalaua și mi-a ucis-o pe Oița?

Ascultătorii se priviseră lung, cu ochii mari, nedumeriți că tovarășul în tricou a putut să întrebe ceva la care nu se află răspuns și-au ridicat din umeri.

Fana năvălise în mijlocul nostru, plîngînd. O văzuse pe Safta murind și se înspăimîntase, ca o proastă mică…