Maidanul cu dragoste

Ivan se gătise cu rubașca de mătase și cizmele roșii, înfășurase în jurnal papucii de atlas lucrați de curînd pentru Maro, în taină, și plecase repede spre Grant. Era sigur că Salomia îl chemase să-i spună o veste bună, hotărîtoare în viața lui.

Încuiat toată ziua în casa de scînduri și prosternat în fața cearceafului ce-o învelise pe grecoaică și-i păstrase, ca un tipar, linia muzicală a formelor, rusul se gîn- dise, pentru întîia oară, la destinul lui. El își recapitulase viața, pas cu pas, din ziua cînd renunțase la avere și pornise, cu toiagul în mînă, să colinde imperiul țarilor și să limpezească în el marea taină a vieții și a nefericirii umane și pînă în noaptea aceea de scîrbă și de grea încercare, pe care Tino o stropise cu murdăria trupului schilav, scuturat de spaima morții. Fapta mare, de odinioară, a renunțării la toate bunurile trecătoare ale pămîntului și suferința ce-o îndurase pe drumuri, suflet obidit alături de milioanele de suflete la fel, îl apropiaseră de adevărurile existenței. Aceste adevăruri revelatoare, însă și gîndul înaripat de mai tîrziu, că luptă și se sacrifică pentru binele tuturor, în vîrtejul revoluției așteptate ca o sărbătoare liberatoare, rămăseseră palide amintiri după opt ani de muncă și de fră- mîntări sterile în promiscuitatea morală din casa cu nebuni.

Pelerinul ce cutreierase, cu pasul apostolic, depărtările pravoslavnice, trăise parcă în altă planetă, cu alt suflet, peste care se scuturaseră elanurile, ca florile în toamnă și-l îngropaseră.

Revoluționarul rămăsese în Ivan, cu toată răzvrăti-rea din scriptura lui Kropotkin clocotind în învelișul cuvîntului, dar credința, în izbînda apropiată a mișcării, se clătinase.

Viața de univers miniatural și prozaic a mahalalei bucureștene, fără orizont și fără elanuri, redusă la nimicurile mari ale intrigilor de la o poartă la alta, îl înconjurase și murdărise, cînd nu putuse să-l rănească. Dragostea lui de oameni încercase inutil să îmbrățișeze turma îndobitocită de trudă și mizerii, cu traiul ca o tăvălire în cocină. Destinele — cu întregul lor cortegiu de pătimiri și nerușinări — se desfășurau într-un ritm curios, neînțeles de intelectualul slav, obositor, copleșitor pentru omul cu frăgezimi de simțire și de gînd, iar moravurile îl oripilaseră, cu toată eroica împotrivire a luptătorului ce nu ucisese omenia în el, pe boierinașul rămas ascuns în cine știe ce cută a inimii.

Zvîrlit departe de o umanitate pe care și-o apropiase și înțelesese și ajuns, epavă, în pragul unei lumi cu care se convinsese, nu fără amărăciune și curînd, că nu are nimic comun, Ivan încercase să se apere de viața ce amenința să-l fure și să-l ducă la fund, să-i mutileze sufletul și să-l asemene celorlalți, izolîndu-se în colțul de țară și de lume ruscă, închis între cei patru pereți ai casei de scînduri. Dacă, în primii ani, nu trecuse dincolo de acești pereți nici un zvon din frămîntarea oarbă dimprejur, ajunseseră totuși cîteva vești triste de la tovarășii risipiți prin toate metropolele europene.

Revoluția se amîna pentru mai tîrziu — poate pentru un tîrziu pe care puțini au să-l trăiască…

Ivan se privise în oglindă și se întristase: albise pe la tîmple, îi slăbiseră vederile, nu mai cînta ca odinioară.

— Îmbătrînesc și n-am să mai văd steagurile roșii fluturînd în zare — am să fiu în mormînt și n-am să le mai văd…

Rusul încerca, îndărătnic, să domine aceste momente de descurajare. Se încleșta cu disperare de orice veste îndoielnică, venită de departe, ca să ridice în el, cu ultimele resurse de optimism, colonada între trandafiri a entuziasmului pentru ziua mare a mîntuirii, anunțată pentru o dată cît mai apropiată de alt revoluționar, de la Berlin sau din cuiburile elvețiene (poate tot așa de descurajat ca și Ivan), într-un articol de fițuică tipărită clandestin și cu mari sacrificii, în hrubele unui oraș mic, necunoscut și ospitalier sau într-o scrisoare în care pîlpîia, cu siguranță, ultimul licăr al credinței. Era un entuziasm febril, simptomatic — clocotea sub rînduri, în articole și scrisori, un strigăt de durere pe mormîn- tul visului ce murise sau se amînase pentru altă dată, acel altă dată pe care presimți că n-o să-l mai ajungi. Gospodin se încăpățîna să nu audă acest strigăt de durere, de departe și din el. Se străduia, dimpotrivă, să smulgă din învelișul fiecărui cuvînt o taină, să interpreteze într-un anumit sens epistolele primite și să afle articolelor din jurnal un tîlc inexistent. Se certa că s-a descurajat așa de repede și se învinuia, se umilea, se detesta că a fost și a rămas un soldat și un tovarăș prost, nepregătit să întîmpine cu stoicism loviturile și să rămînă, neclintit, nestrămutat, în lupta pentru dezrobirea umanității slave de sub jugul țarismului.

Seara tîrziu, însă, cînd lăsa din mînă sculele și papucii, obosit, cu ochii roșii de neodihnă și de încordare în lumina mioapă a lămpii cu petrol, tot entuziasmul

voit de peste zi era risipă — cum erau risipă gîndurile, peste sufletul frînt. Ivan se vedea singur, cu desăvîrșire singur, într-o lume ce n-o să se întrebe niciodată, poate, ce elan își fluturase aripele peste ea, ca o binecuvîntare a duhului răzvrătit din casa de scînduri.

Acum îi da perfectă dreptate pușcăriașului frumos din Cotroceni. Ce însemnase viața lui de pînă atunci, între calapoade și petice și la ce-o să se reducă, pînă cine știe cînd — poate pînă în pragul mormîntului — traiul lui de singuratic neînțeles, sălbatic din frică în fața sălbăticiei oamenilor din mahalaua cu nume rușinos? Cususe și avea să coasă, cît va mai trăi, pentru cîteva parale, papucii țigăncii lui Gore sau își trecuse vederile prin urechile acului, o dată cu sfoara ceruită, ca să repare o cizmă murdară, mirosind a iuft și a sudoare — încălțăminte de om sărac, plină de toată mocirla străzilor și de tot băligarul grajdurilor.

Rusul îl asculta deseori pe Fane în el, ca o dojană.

— Care ți-a fost folosul că ai încercat să schimbi rostul lumii rusienești? Ai dat cu piciorul la avere și cine știe dacă n-ai lăsat în urmă și o dragoste…

Ivan scutura capul, să nu-și mai aducă aminte de nimic și relua lucrul, dar adevărul amantului de lîngă stăpîna de pe Grant răsuna în el ca o poruncă și-l lega de mîini, cu un fir nevăzut.

— Dragoste și moarte, gospodin — altceva nu există pe lume…

Cuiul, alb și liliputan, rămînea înfipt în talpa muiată de mîna subțire în apa murdară din vasul de tablă de sub masă. Acul își uita sibiașul în petice. Rașpelul cădea, greu, peste cutioara cu cioburi de geam…

— Dragoste și moarte — poate ai lăsat în urmă o dragoste… Cîntă pentru Sonia, pentru Liuba sau Marusia din inima matale…

Fane nu știuse ce spune. Nu trecuse, pînă atunci, prin viața și prin inima tovarășului moscovit, nici o Sonie blîndă ca în tragica întîmplare a lui Rodion Raskolnikov, nici o Liuba romantică, fiică a unui mare latifundiar din a doua capitală a imperiului pravoslav-nic și cu atît mai puțin o Marusie bizară, brună, cu

priviri de noapte și cu blazon. Ivan nu avusese timp de dragoste. Ce nebun îl convinsese că unui revoluționar perfect nu-i e permis să aibă un suflet, o dorință, un vis mai presus de ideie și tot așa de prețios, poate, ca și cauza sfîntă a libertății și a egalității? Acum toate întrebările erau fără rost. Rusul străbătuse, prin zbuciumul ultimilor optsprezece ani, surd pentru orice altă chemare, orb pentru orice semn ce nu i-ar fi vorbit de ideal, de jertfă, de baricadă sau de paradisul uman de mîine, pentru care se hotărîse să lupte pînă la ultima picătură de sînge, sub egida celor patru cavaleri ai apocalipsului roșu…

Abia acum, cînd se simțea singur și la căpătîiul visului bănuit mort pentru el, după ce făcuse un drum anevoios de încercări mari și de suferință, sîngerat în toți spinii traiului aspru, nesigur, scos din lege și împotriva tuturor legilor imorale și asasine, înțelegea Ivan ce hain fusese cu destinul și cu sufletul lui — floare fără culoare și fără parfum, păstrată în umbra unei austerități de asprime monahală.

Rusul le privise pe femei ca pe niște tovarășe de luptă pentru binele comun. Le considerase surori și pe fetele de stradă, cunoscute întîmplător în orașele pe unde colindase și posedate nu fără mustrări.

Le vorbise, oricum, de societatea viitoare, în care trupul lor ultragiat nu va mai fi exploatat, ca o marfă, pe taraba cetăților-bordel și nu uitase să le roage, în genunchi, plîngînd de mila sufletului pierdut, să plece cu el în lume și să spele, prin suferință, păcătoșenia de pînă atunci.

— Și Isus a salvat-o pe Maria din Magdala…

Femeile îl ascultaseră tăcute, unele zîmbind, altele obosite, toate pornite de mult pe toboganul profesiunii, ca să-l mai poată înțelege. Multe îl certaseră, ca Salomia, că e un copil uriaș și atîta tot.

— Am să vă chem într-o zi — proorocise el, des- părțindu-se de nefericitele cu tarif fix, întîlnite prin toate tîrgurile pămîntului europenesc. Veniți, surioarele mele, am să vă spun, dați fuga la mine, oițele Maicii Domnului, că a căzut jugul și au mușcat țărîna exploa-

tatorii. Și o să veniți, bucuroase, întinerite, regăsite, reînviate, să creștem armata liberatoare a Noului Mesia, care-i va bate cu vorba, cu cnutul, cu sabia și cu trăsnetul pe toți nebunii, saltimbancii, pungașii și asasinii cu sau fără fireturi, panglicuțe și decorații.

Din armata Noului Mesia nu au să facă parte, în nici un caz, nevestele și țațele din cartierul cu numele tăcut. Ivan le disprețuia, pe toate, pentru că erau vulgare și proaste și practicau imoralitatea cu nevinovăția cu care mîncau sau se scăldau, goale, laolaltă cu bărbații, în gîrla orașului. În mistica lui revoluționară și romantică, sufletul slav rezervase paradisul de mîine numai cocotelor stigmatizate — ca în romane…

Ofensată de disprețul nemeritat al cîrpaciului din casa cu nebuni, mahalaua se hotărise să se răzbune fără milă. Zvonul vieții de afară pătrunsese în adăpostul de scînduri cu întîiul țipăt de groază al grecoaicei și se înfipsese în inima rusului ca o cange, Ivan era prizonier și urma să fie, în curînd, păpușe ca oricare alta, în mîna întîmplărilor.

Romanul de dragoste începuse, cum era și logic, pentru un auster ca el, cu frînturi de viață suprapuse imaginilor din ceaslovul cu imaculate mirese ale cerului ortodox, cu renunțări și concubinaj sufletesc, cu lacrămi, cîntece și umilințe, ca să închidă primul capitol cu spovedania din noaptea revelionului — noapte pe care numai recunoscuta scrupulozitate a pușcăriașului frumos din Cotroceni, în afaceri pasionale, nu o voise cea din urmă din viața lui Tino, ce știa — fără voia lui — să-și maltrateze nevasta în carnea și în inima vecinului din izbă. Ce este sufletul nostru, se întrebase deseori Ivan dar fără să încerce să afle un răspuns, convins că taina e mai presus de prostia lui de simplu muritor […].

Aparent irațională, fapta din ultima noapte cu scandal îi nedumerise pe vecini. Doi ani, gospodin nu se amestecase în balamucul din căsnicia simigiului. Se mulțumise să se roage la icoană sau să cînte, convins — afirmau fetele oloagei, în hazul tuturor — că i-ar fi cîntecul alifie unsă peste rănile și vînătăile grecoaicei, ca să n-o mai doară sau să n-o mai usture. Ce este su-fletul lui Ivan, se întrebaseră acum chiriașii, în fața covrigarului gol și legat de mărul înflorit.

— Are scatii la cap — constatase Pascu, în cele din urmă — e sigur că are păsărică la cap! Asta e: cine zice rus, nenișorule, zice nebun.

Paler se făcuse mai lung, de nedumerire și mai palid.

— Adică, mă vericule, cum vine asta — se între-base și turnătorul, după ce se culcase, zgribulit în plapumă și cu palmele lipite între genunchii strînși —, pînă mai ieri îi rabzi toate toanele, îl lași să te facă, nici una nici alta, ca pe-o albie de porci și-odată te prinde furia și-l apuci de picioare, să arunci cu el în pămînt, să nu mai zică nici aleluia…

Tănăsică dăduse sentința.

— Ascultați-mă pe mine: e daravela dracului la mijloc..

Țațele și cumetrele au fost, bucuroase, de părerea flăcăului clăpăug, care le înțelesese și le mărturisise gîndul.

Fantezia lor încercase să smulgă taine din ultima în- tîmplare, scornind minciuni aproape de realitate. Ori, adevărul lui Ivan, pe care-l căutaseră atîta vreme, era limpede acum, sincer, dezrobitor: îl urîse întotdeauna pe Tino și o dorise pe Maro cu toată patima celor optsprezece ani de rară cuminecare în dragoste. Jocul cu sufletul femeii dorite, venit să ceară adăpost și să se ascundă, cu spaima și durerile toate, ca într-un cuib, în singuraticul din casa cu duh necurat, era frumos și mincinos — cum erau frumoase cuvioasele din ceaslov, pe cari dorința puternică a bărbatului le însuflețise, împodobindu-le cu farmecul robitor al grecoaicei. Tot așa de frumos și de mincinos fusese și jocul cu Abel, din noaptea siberiană a revelionului, pe care Cain — prea laș ca să asculte strigătul inimii și să-l urmeze — îl ura cu toată apostolica dragoste ce-l îndemnase să-l salveze pe covrigar de sub loviturile Salomiei și să-l apere pe drum de biciul viscolului

În mustrările de conștiință, în dorința lui de ispă- șire prin rugăciuni și pomeni la barieră, cu brînzoaice și corăbioare, nu era altceva decît fuga austerului pra-

voslavnic de adevărul cărnii lui, cu care luptase patru luni, încercînd s-o învingă prin tot acel șirag de umilințe îndurate cu stoicism de la simigiu.

Totuși, în clipa cînd țipătul grecoaicei ne speriase din nou somnul, Ivan n-a mai putut să sugrume în el adevărul acesta. Ușa pe care, doi ani, vecinii încercaseră fără folos s-o deschidă, sărise în țăndări sub izbitura, ca de frunte de taur, a umărului cu puteri înzecite.

Tino își jucase ultima carte și cea mai riscantă în casa cu nebuni.

Cînd a luat-o pe Maro în brațe, s-o apere de soțul furios, cîrpaciul a simțit și a crezut că femeia începe să fie a lui, că destinele li se vor împleti pînă la moarte.

Rusul juca întîia carte pe masa murdară a vieții din mahalaua cu nume rușinos, o carte — cum avea să spună Gore, nu așa de tîrziu — parșivă. Își pontase toată viața, fără nici o șovăială, sigur de cîștig. Era așa de convins, sălbatic convins, de logica isprăvii lui neașteptate, că o dusese pe sora de la Candia în izbă și o culcase în așternutul lui, nu mai înainte de a o înfă- șură în cearceaful de mătase purtat pe toate drumurile, ca să aibă tovarășii în ce să-l îngroape, în cazul cînd l-ar ucide un spion al țarismului — pentru că Ivan, pînă în ultimul timp, bănuia că soarta lui a fost hotărîtă: ori vede flamurile roșii desfășurîndu-se în zare, biruitoare, ori moare asasinat din porunca bestiilor imperialiste.

În noaptea aceea, însă, uitase pentru întîia oară și cu desăvîrșire, de visul lui revoluționar și de trimișii împăratului. Era alt om acum. Își alesese și cucerise femeia lui de mîine și de totdeauna, azima sufletului și izvorul răcoritor pentru însetarea trupului și și-o alesese tocmai din mahalaua disprețuită profund aproape opt ani.

Viața de afară îl biruise și triumfase adevărul pușcăriașului frumos din Cotroceni: dragoste și moarte altceva nu există — adevăr pe care gospodin îl amuțise în el atît amar de vreme.

— Dragoste — strigase Ivan în ziua aceea, privind cearceaful în a cărui strălucire se adînciseră formele iubitei — altceva nu există decît dragoste!

Uitase, în febra apropierii de visata fericire, că mai e și moarte…