Maidanul cu dragoste

Se înserase.

Strada era plină de copii gălăgioși, de roșcovi sălbatici și de vrăbii.

Primăvara urca sevă în copaci, piruia în gușa pasărilor și se juca, țipind și tăvălindu-se prin praf, laolaltă cu toate haimanalele.

Abia întorși de la fabrică, mahalagiii se spălaseră și se adunau pe la porți, alături de neveste, curați în bluze murdare, cu mînecile sumese și gulerul răs- frînt.

Oamenii, săraci și proști, nu știau întîmplări cu Isus. Gîndul că trăiau în Săptămîna Patimilor nu-i înfiora. Erau plini de necazuri numai ale lor și se zbuciumau de cînd se pomeniseră pe lume, în neînsorita și ne- sfîrșita săptămînă a pătimirii din viața la fel și aspră, de trudă și lipsuri. Aflaseră, nu știau cum și cînd — parcă trecuse un liliac cu zvonul prins de aripă, ca un clopoțel — că sărbătorile toate au fost scornite de popi și numai în folosul lor. Isus exista cu adevărat, pentru ei, în neastîmpărul de pretutindeni al împrimăverării, în misterul ce despica mugurii și în taina limpezimilor celeste sau în joaca sprintenă a pisoilor, scoși în lumină o dată cu frunza și cu firul ierbii.

Bătrînii, în cămăși de noapte și papuci, făcînd semne numai de ei înțelese, cu vîrful bastoanelor, în țărînă și încă nedumeriți de ce nu se împiedică luna, răsă- rind, de marginile stîncoase de la capătul pămîntului, erau bucuroși să spună minuni cu Dumnezeu și cu muritorii.

— A venit o dată Milostivul la noi în oraș…

Povestea era nesfîrșită iar amintirile bunicilor ca oglinzile aburite.

— A venit o dată Milostivul la noi în oraș și s-a oprit taman la Șipotul Fîntînelor. Știți voi unde era Șipotul Fîntînelor? Cam pe dealul de la balta Cișmi- giului. Asta, pe vremea cînd nu erau, ca azi adică, felinare în București. Oamenii, care le da mîna să plece noaptea prin oraș, umblau cu masalale. Că au fost mai întîi masalele și după ele, felinare cu lumînări…

Primăvara ce începuse risipise în mahala, o dată cu ploile și ghioceii, broșurile cu coperte roșii.

Calfele și ucenicii învățaseră, din ele și din co-lecțiile „Mișcării Sociale”, diriguită de Panait Mo- șoiu și P. Zosîn, cuvinte ca flăcările: proletariat, tovarăși, patroni exploatatori, minciuna popilor, robia bisericii, nici muncă fără pîine și nici pîine fără muncă, revoluția proletară, Internaționala…

Cîntaseră și se pomeneau cîntînd de cîte ori deschideau brațele, larg, să respire adînc, pentru setea sufletului, aerul ca o apă limpede de izvor:

„Veniți, voi oropsiți ai vieții…”

Feciorii de căruțași, de hamali în triaj și de spălătorese, cari se săturaseră pînă atunci cu „bulcă” și se bucurau deseori că au „șparlit” un pepene din grădinile sîrbilor, renunțaseră acum la rișcă și la stos, se pieptănau cu freză, nu mai umblau desculți și nu rareori „discutau”, adunați în cerc pe trotuar — îl discutau pe Isus, în timp ce Dumnezeu din poveștile bunicilor bea apă de la Șipotul Fîntînelor și umbla pierde-vară pe ulițele bucureștene…

Mîntuitorul a fost fiul unui lucrător cu mîna încleștată pe teslă, un om dar mai ales copil de proletar. Nu mai era nici o diferență între Gogu Gioală, progenitura dulgherului Arvinte Troacă din Cărămidari și Isus, care se dovedise frate bun cu o haimana ca Rel, feciorul grăjdarului de la fabrica de bere, din moment ce nu învățase nici un meșteșug, numai ca să fie liber s-o ia hai-hui prin lume, ca orice desculț din mahalaua cu nume rușinos. Christos pătimise pentru că luptase împotriva bogaților iar popii îl crucificaseră din porunca guvernului odios și asasin de atunci, ca să-l facă — în urmă — sfînt și să-i speculeze sacrificiul.

Fiul Omului avusese frați și surori, ca Aron Blaga (roșcovanul cu obiceiuri urîte mărturisite) și o iubise pe Maria Magdalena cu pasiunea lui Bimbirică. Poet, lucrătorul de la curelarul șvab se îndrăgostise de Domnica numai pentru că era cocotă și se bucura că-și găsise, în sfîrșit, un rost pe pămînt: trăia s-o vadă zilnic pe fata de bordel și muncea pe brînci, cîntînd, ca să aibă sîmbătă seara cu ce să-i cumpere cîteva flori, bomboane și batiste colorate, cu dantelă pe margini.

Tinărul înțelesese să se crucifice, pentru sentimentele lui de adorare, ca Isus. Amorul îi risipise toți banii. Toamna din urmă îl prinsese desculț, cu o singură cămașe și fără pantaloni. Umbla pe stradă înfășurat în șorțul de piele din atelier. Romantic, ar fi fost în stare să împingă nebunia și mai departe dacă iubita, primindu-i florile, nu i-ar fi spus odată, fără înconjur:

— Vai, domnu Bimbirică, mata îmi aduci mușcate și bomboane da’ umbli în izmene și — pardon — cu picerele goale prin frig. Să nu mai vii să-mi dai nimic, pînă nu te-oi încălța…

El nu se așteptase la o ofensă așa de mare. Se clătinase, cu damrile strînse la sîn, palid dar Domnica îl mîngîiase și-l asigurase că tot ce-i spusese nu era altceva decît un sfat și încă un sfat pornit din cea mai adîncă și mai curată dragoste. Ca să-l convingă, în cele din urmă, că-l iubește în adevăr, ea scosese pieptenele din coc și-i alesese cărare, vărsase un pic de apă de colonie în palmă și-i netezise părul iar la despărțire îi promisese că în ziua cînd o veni la ea, acasă ori la bordel, îmbrăcat curat și încălțat, o să-i dea voie s-o iubească fără taxă.

Nefericit, Bimbirică încercase să se sinucidă.

Domnica nu-l înțelesese. Nici el singur, poate, nu ar fi știut să spună lămurit de ce și cum o are dragă pe sora mijlocie. Sentimentele, toate, erau numai ale lui și pentru el. Simțise nevoia să sacrifice orice bun material și să se dăruiască, sufletește, cu orice floare și în dantela ieftină a fiecărei batiste. Nu se gîndise să ceară o recompensă și cu atît mai puțin o scutire de taxă, la tractir. Pe femeie n-o rîvnise. O visase, numai pentru el, altar — la care să vină cu daruri toate noroadele gîndurilor. Fata, din păcate, îi strivise visul cu un surîs.

Acum nu-l mai lega nimic de pămînt.

Din fericire, biciușca de care intenționase să-și atîrne, în eternitate, trupul în zdrențe și desculț, a fost putredă și trista figură a iubirii se pomenise, a doua zi, lungit pe țolul din bucătăria patronului, cu un cucui în frunte și gura încă sîngerată.

Bimbirică rămăsese, de atunci, în cercul larg al tinerilor cu broșuri socialiste și aprinse discuțiuni, un simbol al dragostei. El se sanctificase prin suferință, ca și țiganca din casa cu nebuni. În toate convorbirile despre amor, cuvîntul lui fusese hotărîtor. Era cu atît mai mult ascultat în chinuita seară a patimilor, pentru Isus și Safta, pentru Paler și Gore.

Tinerii, în timp ce bătrînii îl plimbau pe Dumnezeu printre bucureșteni și-l obligau să mănînce cu cerșetorii, lămureau o probiemă serioasă, cu toată neseriozitatea pasiunii lor iscoditoare: Christos o iubise în adevăr pe Maria Magdalena? O dată răspunsul dat, se impusese de la sine o altă întrebare cum o iubise Mîntuitorul pe prostituata blondă? Toate privirile, în acest moment, se întoarseră — ca la o comandă — spre Bimbirică. Desculț, supt de muncă și trai prost, curelarul lăsase ochii în pămînt, copleșit de gloria cu care-l încununau tovarășii de mizerie și de Internațională.

Isus se ridica în el înalt și pur, ca un lujer de crin.

Răsărise luna, plină, strălucitoare, de dincolo de bariera Griviței. O haimana — cum se trîntise în iarba de pe maidanul cu basculă și se uita în sus — era sigură că dacă ar zvîrli o piatră cu praștia și ar lovi cerul albastru, l-ar auzi sunînd ca un clopot mic. Discul lunar risipise, peste locuri virane și acoperișuri, peste suflete și dureri, o lumină de vis unanim.

În această atmosferă de liniște și de limpezire a gîndurilor, zvonul a speriat ca o goarnă de pompier în plinul nopții. La început a fost un gest de nedumerire generală. În cîteva momente, însă, tot cartierul începuse să se agite. Se întreba felurit și nu se da nici un răspuns precis. Prin curți și în fața porților era un neastîmpăr curios, prea tîrziu înțeles: cînd s-a auzit, lămurit, cîntecul de mort al lăutarilor.

Haimanalele, plecaseră în fugă, prin mijlocul străzii, spre podul gării. În urma lor veneau cumetrele și vecinii, tropăind bocancii și lipăind papucii.

Bimbirică, mai repede la picior, le luase înainte tovarășilor, aflase de ce și pentru cine cîntau țiganii de mort și se întorsese în mijlocul mahalagiilor cu o veste ce-i înmărmurise, în primele clipe.

Paler băuse cu Gore, în cîrciuma din bariera Grivi- ței, pînă seara.

Hamalul, după ce-i spusese slăbănogului necazul tot, în cîteva cuvinte, se mulțumise să bea, să plîngă, să asculte muzicanții, să urle laolaltă cu ei și, în cele din urmă, să adoarmă, căzut la picioarele lor. Turnătorul, dimpotrivă, convins că numai așa va răuși să afle cum se întîmplase isprava de neînțeles a țigăncii, mușcase paharele și spărsese sticlele de pereți, se tăvălise pe jos și gemuse, lovindu-se cu pumnii în cap. Se oprise lîngă lăutari, de cîteva ori, să-i întrebe:

— Bine-bine, înțeleg să-l înșele pe Gore cu mine, da’ să mă-nșele și pe mine cu portarul de la gară? Cum vine asta, nenișorule?

Țiganii, doi vioriști bătrîni, un țambalagiu adolescent și un muscalagiu voinic, cu albeață la un ochi, ridicau din umeri, plini de respect și de frică în fața omului înnebunit și de vin.

În timpul chefurilor, bețivanilor li se întîmplă, deseori, să trăiască clipe și uneori ore întregi de totală uitare de sine, ca o scufundare în neființă. Nu mai licăre nici un gînd sub frunte. Se rupe orice contact între oficiul de control al conștiinței și făptura împleticită printre scaune, pe care o animă acum, ca pe un manechin, sufletul diabolic — ca o flacăre verde — al alcoolului. În aceste răstimpuri de moarte a sufletului se petrec, de cele mai multe ori, scandalurile și întotdeauna vărsările de sînge și crimele.

A doua zi, deșteptat în cătușa din beciul prefecturii, ucigașul nu-și mai aduce aminte de nimic. Pus în fața cadavrului, nu arareori al unuia din cei mai buni prieteni, el se uită lung, cu spaimă și nedumerire. I se pare totul un vis rău, sau o glumă sinistră. Strigă, disperat, că n-a omorît el și cade, plîngînd, lîngă trupul neînsuflețit al tovarășului de băutură.

Nici Paler nu și-a mai adus aminte, a doua zi, în arestul comisariatului, cînd a plecat din cîrciumă și cum ajunsese, cu Gore și lăutarii în trăsuri, pe podul gării. Ascultînd, se uita la Tănăsică lung, cu o pri- vire umedă și pierdută de condamnat la moarte. Sluga de la birtul economic — pe care turnătorul o întrebase repetat, mirat, ce caută alături de el, în arest — văzuse tot, din momentul cînd convoiul funebru și hilar intrase în mahala.

Paler se cocoțase, în prima trăsură, pe capră. Birjarul ducea calul de căpăstru și se uita în urmă, din cînd în cînd, să vadă dacă nu i-a căzut cumva mușteriul, legat cu biciușca — pentru orice eventualitate — de scăunel.

Slăbănogul striga, tresărind din timp în timp și agi- tînd brațele:

— Safta… Stîrcu… Safta… s-a dus… colivă… cruce… balang!

Ultimul cuvînt, era însoțit de un gest de totală renunțare și flăcăul se lăsa moale pe capră, cu bărbia în piept și clătinîndu-se într-o parte și alta, dezarticulat. Peste cîteva clipe urma o nouă tresărire și strigare la fel, cu știuta gimnastică dementă a brațelor prin aer:

— Safta… Stîrcu… Safta… s-a dus… colivă… cruce… balang!

Gore dormea în trăsura următoare, ghemuit, ca o grămadă de boarfe. Numai capul îi atîrna în jos și se bălăbănea, cu fiecare zdruncinătură. Lăutarii mergeau pe jos — vioristul prim și muscalagiul în stînga, secundul și țambalagiul în dreapta.

În trăsura a treia era pălăria lui Paler, așezată cu grije, între cîteva legături de ceapă verde, iar în ultima numai bocancii hamalului, cu obielele deasupra.

— Păi… cum — întrebase slăbănogul bîlbîit, abia acum îngrozit în adevăr de fapta din ajun — ce căutau… cepele cu bocancii și obielele cu pălăria…?

Tănăsică n-ar fi putut să-l lămurească. Un singur lucru era sigur: că mahalagii primiseră convoiul cu urale și-l petrecuseră, pînă la pompa de apă, țopăind ca

sălbaticii în jurul focurilor. Haimanalele chiuiau, zvîrlind șepcile în sus și strigînd măscări la adresa țigăncii, în timp ce lăutarii — loviți de femei cu papucii în cap, pentru că se încăpățînaseră, la început, să nu le asculte îndemnul — schimbaseră marșul lamentabil într-o sîrbă îndrăcită.

Șoseaua Basarab avea acum aspectul unei alei de ospiciu, pe care se adunaseră, în procesiune de sfîrșit de lume și în lumina bizară a discului lunar, toți nebunii orașului cu biserici, cu bordeie și maidane.

Cînd a venit Fana să ne spună ce se petrece afară, bătrînii jucau cărți, cuminți, tacticoși și numărînd punctele băbește.

— Of, că blestemată săptămînă a mai fost asta.

Tata rămăsese, cu ochii în gol, mut.

Sărisem de pe scaun, cu o neliniște nouă în mine, dar în prag am șovăit. Nu era nimeni în curte. Luminile, la vecini, se stinseseră una cîte una. Știam sigur că ușile sunt încuiate. Presimțiseră, toți, că se va întîmplă ceva cu totul neobișnuit.

Mama mă strigase, mă implorase să nu mă duc la poartă, dar era prea tîrziu. Făcusem primii pași. O auzeam pe Mădălina, bocănind cu piciorul ei de lemn prin odaie, agitată. Lenora începuse să plîngă. Mă înfuriasem că nu-mi pot stăpîni clănțănitul dinților. Nu știusem nici-odată ce-i frica, dar zbura demența, cu aripi reci, în jurul meu.

În fața gangului și pe maidanul cu basculă se revărsase vermina mahalalei. Femeile țipau măscări și batjocuri, bărbații înjurau și fluierau, haimanalele se alergau de colo pînă colo, purtînd în mîini facle aprinse, confecționate rapid din paie, hîrtie și cîrpă. O fugă de flăcări și nori de fum înecăcios, plutind peste marea de capete ca o amenințare.

Mă mirase și mă supăra lașitatea chiriașilor din casa Salomiei. În definitiv, afară se desfășura, în toată cruda ei goliciune, o mascaradă ca oricare alta. Ca o țigăncușe beată, veselă că-i liberă să-și dezgolească și să-și bată bucile în fața mea, viața se strîmba în gesturile lui Pa-ler și își striga — prin sute de guri, sub cerul tuturor nerușinărilor și splendorilor — prostia și ura și păcatele fără vină. De ce se ascunseseră vecinii, de cine voiau să scape? Viața asta era a lor, se frămînta și urla în ei, deșucheată și demnă de iertare. În nebunia de la poartă și de pe maidan țipau toate necazurile Mădălinei picior-de-lemn, deplina animalitate din existența erotică a țigăncii și se revărsa tot veninul din inima oloagei, laolaltă cu tristețea lui Tănăsică, cu prostia senină a domnișoarei Domnica și cu umilința pe care Sultana n-o uitase…

Cum mă oprisem, atunci, în mijlocul curții: clocotind, cu pumnii strînși, îmi venea să arunc cu pietre în geamuri și să-i chem afară pe cei ascunși, să-i îndemn să se dezbrace, să se scalde în lumina lunii ca strigoii și să se boteze încă o dată, sub semnul și în apa verde a realității din traiul lor la fel…

Nu aveam, întîia oară, impresia că mă aflu în fața balaurului din poveste și nu mă apropiam de el, pentru prima dată, fără frică. Învățasem, de mult, să înfrunt primejdia. O vară întreagă mă pasionase un joc nebunesc. Cînd eram singur pe maidan și auzeam semnalele de la cantonul podului de peste Dîmbovița, tresăream ca la o chemare de trîmbiță și urcam, în fugă, spre linia ferată. Mă opream între șine, drept, cu mîi- nile la spate și capul ridicat cu un gest de voință, aștep- tînd să vină trenul. Mecanicul mă observa de departe, dar fluierul locomotivei, din ce în ce mai repetat, în loc să mă sperie și să mă gonească din drumul bestiei negre, mă pironea între traverse. Rîdeam, în timp ce mașina duduia, cu botul înecat în aburi. Îmi plăcea, pînă la lacrămi, această neclintire în fața morții ce se apropia. Simțeam cum mi se răsucesc și oțelesc mușchii, cum îmi tresaltă sufletul și cum cresc, în mine și din mine. ca o colonadă. Îmi chiuiau, în sînge și gînduri — privind cum vine namila cu mînia scuipată în fum și scîntei, să mă rupă în bucăți și să mă amestece cu țărîna și cu pietrișul — toate bucuriile.

Uneori, abia aveam vreme să săr în lături.

Trenul trecea șuierînd.

Săritura, calculată, mă arunca întotdeauna în iarba de pe mal. Ascultam cîteva momente, întins pe spate, uruitul roților pe șine. Era o muzică barbară, pe care mi se părea că viteza vagoanelor o adună și-o smulge din mine, cu toate nedumeririle și dezgusturile, cu oboseala toată, ca să mă lase apoi — între buruieni — liniștit, renăscut, purificat.

Aveam suflet de rîndunică și auzeam — cum mi se aplecau pe frunte și-mi îngropau tîmplele — respirînd firele de iarbă.

Jocul acesta revelator, de copil smintit, prin care izbutisem, de atunci, să mă regăsesc în orice faptă și să mă stăpînesc cu mînă sigură, în împrejurări grele, hotărîtoare, îmi crescuse aripi. Aveam conștiința că sunt cineva. Strigam, în mijlocul haimanalelor de pe maidan: „eu și voi”, așa cum mă bucuram, de cîte ori aveam prilejul să spun: „eu și locomotiva” sau: „eu și viața”. Mă desprinsesem din turmă, nu mai eram un glas din miile de glasuri la fel. Trăsesem un hotar între mine și ceilalți. Trăiam un destin numai al meu, mai presus sau alături de al celorlalți. Eram fericit numai atunci cînd răușeam să fiu în adevăr singur: printre mărăcini, ascuns prin pod sau urcat pe acoperiș, ca să pot privi cum clocote și se revarsă, de la magaziile de mărfuri ale gării la depoul de mașini, de la cenușiul triajului la bariera Regiei și de la maidane — peste toată mahalaua cu nume rușinos — pînă la podul gării, existența de muncă istovitoare și de frămîntări mici.

Un întreg oraș îmi sta la picioare, în aceste clipe rare de înălțare pe acoperiș, același oraș pe care-l ascultam acum fremătînd, urlînd — privitor și măscărici totodată — în spectacolul rar de la poartă.

Așteptam, de astă dată și nu știam de ce, un joc mult mai frumos ca la cantonul de la podul de fier și o nouă regăsire în adevărul vieții…

Cînd l-am văzut pe Paler intrind în gang, am înțeles că nebunia de afară, pe care o dorisem crescînd pînă la paroxism, se va termina cu o păruială banală. Slăbănogul călca nesigur, cu pasul mare și în străchini și amenința, învîrtind un baston pe deasupra capului. Mă speriasem de el. Era desfigurat. Părul i se ridicase vîlvoi în creștet, ochii i se bulbucaseră, roșii iar gura îi era o rană: și-o tăiase în cioburile paharelor. Oprit între ferestre, a lovit orbește. Geamurile s-au sfărîmat și au căzut la picioarele lui, țăndări.

— Ieși afară, fă, să te omor!

Safta apăruse în prag, dar turnătorul a șovăit, cu bastonul ridicat.

Țiganca se arcuise toată, ca un animal la pîndă și-i scăpărau privirile. Strînsese barda în mînă și-i juca tăișul alb în lumina lunii.

— Ce vrei, mă, și ce poftești? Cine ești tu, să-mi spargi geamurile? Cu ce drept vii tu să mă omori? Mă, scîrbă lungă și udă-ochi, cine ești tu și cu ce drept…?

Convinsă că Paler nu venise la masă pentru că se în- tîlnise cu hamalul și presimțind primejdia ce se apropia, femeia se încuiase în odaie, să-și plîngă singură de milă, că nu avusese noroc în lume și să-și recapituleze viața, din noaptea cînd plecase cu prăvăliașul din cîrciumă și pînă la ultima ispravă cu portarul de la gară.

— Să zicem că nu mă lăsam răsturnată în pat de Stîrcu, atunci cînd m-am dus la el să-l rog să facă ceva pentru dînsu, ca să cîștige mai ușor un codru de pîine. Tot noi am fi fost în pagubă — asta e sigur — că nășicu ar fi zis: „păi, dacă ai bărbat și te încăpățînezi să faci pe cinstita, ce mai cauți la mine, cu ce sunt eu dator să stric o vorbă bună pentru el? Fugi la dracu d-aici și lasă-mă-n pace…”

Așadar, în fapta din casa portarului de la gară, Safta se sacrificase, în primul rînd, pentru Gore.

— Și dacă nu mă culcam cu Pompilică-Șontîc, îl da șontorogu afară, din sirvici ori nu-l da? Ba vezi că i-ar fi fost rușine de el, să nu-l arunce pe scări…

Ea crestase pe răboj al doilea mare sacrificiu făcut pentru soț și — în egală măsură — pentru tihna și buna- stare a căsniciei.

Țiganca nu putuse răspunde tot așa de senină și la a treia întrebare ce și-o pusese: aventurile nocturne cu slăbănogul. Invocase, oricum, circumstanțe atenuante. Ea nu-l înșelase pe Gore cu Paler. Se dăruise pînteculuj lui cu gîndul la meșterul de la turnătorie, care o robise. Firește, acum nu i se mai ceruse nici o jertfă. Chiriașul, prin urmare, n-ar fi avut nici un motiv să-i fie recunoscător, dar nici bărbatul nu putea s-o condamne, din moment ce el singur o rugase să se ducă la Lică Păun. Dacă o lăsa în pace, să-și vadă de treburi și fierturi, nu l-ar fi cunoscut pe meșter, iar flăcăul ar fi putut să doarmă, mult și bine, cu pîntecul gol — că ispita lui de țăran slăbănog și bleg n-ar fi fost în stare s-o tulbure așa de mult încît să nu mai știe ce face.

Tot soțul era vinovat.

— Și la urma urmei — se înciudase ea, încercînd să prindă o muscă abia înviată, cu mersul împletit pe luciul oglinzii — cum m-am culcat, pentru Gore, cu Stîrcu și Șontîc, de ce să nu-mi fac și eu o dată gustul cu — să zicem — Lică Păun? Ba vezi că m-o fi luat Gore de pomană, să mă culc numai cu cine are el interese…

Supărată că musca nu se lasă prinsă de aripioare, ca un flutur, Safta o strivise cu o lovitură de palmă. Fapta, mică și crudă, îi smulsese de pe buze o înjurătură de șatră. Ar fi fost capabilă. în momentul acela, să-l ucidă — cu o lovitură la fel — pe ibovnicul slăbănog și mai ales pe hamal. Nevasta îl ura. Ei fusese cauza tuturor nenorocirilor, pentru el îndurase ea toate umilințele și tot el rămăsese marele nerecunoscător.

Bărbat ca oricare altul, Gore, se gîndise să-i spin-tece țigăncii capul cu barda, în prima lui noapte de frămîntare și de regăsire, în loc să încerce să spulbere zvonul lansat de fata de la bordel. Ar fi fost dator să-și apere tovarășa cu vorba și cu pumnul. Din nefericire, nu era el omul unui gest așa de cavaleresc. Nu se purtase mai frumos nici în seara cînd o prinsese cu portarul de la gară. Datoria lui de ins care se crede mai deștept ca meșterul ungur și mai serios ca ofticosul cu catastiv și fotă verde ar fi fost să bată în geam, să aștepte la ușe pînă s-o aprinde lampa în casă și să intre, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, zîmbitor și dornic de petrecere. După ce pleca Stîrcu, nu-l împiedica nimeni s-o întrebe ce căutase nașul și de ce rămăsese cu el pe întuneric. Fără îndoială, în fața unei atitudini așa de demne, ea n-ar fi șovăit o clipă să-i spună adevărul tot. Generoasă, firește că nu l-ar fi lăsat pe Gore să cadă în genunchi, plîngînd și s-o roage să-l ierte pentru toate

sacrificiile ce i le ceruse — așa cum plînsese și-o rugase întîiul ibovnic, cu mulți ani în urmă, după ce-i furase și vînduse salba de galbeni, pentru o noapte de chef cu scandal, cu harmonică și muscal. Acum — ca și atunci— ea s-ar fi priceput să împace, în sufletul bărbatului, minciuna cu adevărul și să-i șteargă orice urmă de amărăciune din amintire, cu un chef de pomină și cîteva ore de iubire împinsă pînă la țipăt și extenuare.

Gore rămase, însă, în ciuda anilor trăiți alături de o femeie cu maniere alese, cum se bănuia țiganca și a uniformei cu care se mîndrise deseori, prăvăliașul prost și sălbatic de totdeauna. Știa, ca un bou, să împungă cu coarnele și altceva nimic. În loc să se prefacă, în seara cînd năvălise în sală ca un scos din minți, că nu-l vede pe Stîrcu sau — în orice caz — că n-a înțeles de ce se încuiase în casă și stau pe întuneric, el urlase, amenințase, se tăvălise pe jos și se lovise cu capul de dușumele. Mai mult: fugise ca un cîine turbat, să nu se mai întoarcă…

— Se întîmplă multe la casa omului! Că dacă nu s-aprinde coșul, se sparge sticla de lampă ori degeră cartofii în pivniță! N-o să-ți iei lumea-n cap, pentru atîta pagubă. Atunci de ce să plece el în lume, pentru ceva care nu i-a fost de pagubă, cel puțin…

Safta ștersese lacrima ce i se rostogolise pe obraz, dar necazul nu trecuse. Dimpotrivă îl crescuse gîndul că Paler se întîlnise cu Gore și se duseseră împreună la cîrciumă, să-și spună unul altuia păsurile și să afle, unul de la altul, de ticăloșiile ei fără număr și fără vină.

Fosta cîntăreață nu primise o palmă, în toată glorioasa ei carieră.

Oftase, deseori, povestindu-le vecinelor din sobor viața de vis la care renunțase — după opinia de acum — ca o proastă.

— Mă culcam pe garoafe, soro, mă îndopam cu copane de curcan, sugeam „mandaline” și ronțăiam dulciuri…

Țiganca înțelesese să dea cu piciorul la renume și la belșug, de dragul flăcăului cu fotă verde și să se sacrifice — ca să-i asigure, omului ales, o existență pe care o credea frumoasă și fericită — dezvelindu-se, o dată pe lună, sub piciorul bont al domnului Pompi- lică și — săptămînal — sub trupul plin de dorinți al portarului de la gară, dar nu fusese și nu era dispusă — îndeosebi în după-amiaza aceea tristă, cu tot soarele sărbătoresc de afară — să renunțe la ultimul ei pic de demnitate.

Ibovnicii de altădată o uitaseră, poate, și erau liberi să nu-și mai aducă aminte de ea toți mușterii grădinilor de vară din cele patru părți ale orașului. Gore, însă, era dator să nu uite cine fusese Safta, nu cu mulți ani în urmă și cum trăia el, sluga dîrloagelor de la toate barierele bucureștene.

Aflase toată mahalaua că — după fiecare petrecere cu domnul Stîrcu — e scandal la hamal în casă. Primele palme, însă, le da întotdeauna nevasta, iar bătaia o suferea obișnuit slăbănogul. Ea se mulțumise să provoace și să țipe, ca să se dăruie brațelor puternice ale bărbatului — după fiecare păruială — cu mai mare pasiune.

Gore nu aflase încă taina asta. Consoarta plănuia să i-o spună mult mai tîrziu, în nopțile lungi și sterpe ale bătrîneții, cînd vor retrăi amîndoi, cu ochii umezi, tot ce a fost frumos și trecător…

— Dacă mai ajungem pînă atunci…

Vorbind, ea pusese barda pe masă, s-o aibă la în- demînă în clipa cînd l-o vedea pe hamal intrînd pe ușe, împleticit și dornic de scandal.

Așteptase, cu tăișul de oțel alături, pînă se înserase.

Spărgînd geamurile, slăbănogul o scosese din fire și-o smulsese afară, cu arma ce trebuia să despice capul cutezătorului strînsă în mîna cu voinicia crescută de ură și de spaima din primul moment.

Surprins, sfredelit de ochii dușmani, Paler se fîstî- cise și scăpase bastonul. Răușise să întrebe, totuși, cu ultimul licăr de mînie în el și bălăbănindu-se ca pe capra trăsurii:

— Dacă… cu mine, fă… de ce și cu… ăla… gară?

A fost picătura pe care paharul plin cu venin din inima Saftei n-a mai încăput-o. Femeia i-a sărit în piept, ca o Gașperiță uriașe, l-a prins cu stînga de haină, l-a smucit spre ea și l-a repezit, cu un singur pumn dat în plină figură, peste cap.

Mă rezemasem de casa lui Ivan, mut.

Totul se petrecuse ca în lumina unui fulger.

Amețit de băutură și de lovitură, turnătorul rămăsese lungit lîngă cotețe. Cîinele ciobănesc din lanț se apropiase de el, îi mirosise sîngele prelins din nas și mîrîise, punîndu-i o labă pe gură, cu gust de joacă și de sfîșiere.

Mahalaua, atrasă de pățania flăcăului, intrase în curte și se urcase pe gardul dinspre maidanul cu basculă, să vadă ce se întîmplase. Isprava înmărmurise gloata năpustită în gang și cocoțată pe șipci, dar reculeasă după o clipă, mulțimea a început să murmure. Măscările haimanalelor se amestecau, din nou, cu ocările țațelor și înjurăturile căruțașilor. Toți se în- furiaseră că o femeie avusese curajul să bată un bărbat.

Paler era, în adevăr, de plîns.

— Cum ai îndrăznit, fă, să dai într-o cruce de voinic?

Singură, în fața balaurului cu sute de guri, prin care urla, fluiera și amenința o lume de nebuni, Safta nu se intimidase.

— Da’ cu voi, găsi-v-ar, ce-o mai fi? Ce căutați aici, de ce vă amestecați unde nu vă fierbe oala? Acasă! Acasă!!

Strigase, căutînd cu mîna pe jos, orbește.

Piatra, zvîrlită cu toată furia, vîjîise.

Lovită, o fetișcană s-a clătinat și a căzut pe spate, cu o floare roșie în frunte. Gardul a rămas gol, într-o clipă, dar cineva — în tăcerea grea de presimțiri, ce urmase — a țipat pe maidan, cu disperare:

— Săriți, săriți c-a omorît-o!

A fost un moment de panică, de drumuri între- tăiate în fugă, de flăcări aruncate peste capetele copiilor, ca niște torțe ale durerii și de șoapte sărind din om în om, cînd s-a aflat, în sfîrșit, ce pățise adolescenta prăbușită în țărînă. Un urlet de revoltă și mînie a cutremurat geamurile și ceata a început să înainteze tălăzuitoare, prin gang, spre țigancă.

Sufletul colectiv — saltimbancul gătit odinioară în culorile crude ale răutăților și în zorzoanele tuturor intrigilor cu venin și scos în atmosfera de bîlci a înserării, să facă tumbe în hazul plozilor și să scoată, pe nas, panglicile minciunilor spuse în gura mare, de la o poartă la alta — trăia liber acum și gol, amenința și urla în deplina lui animalitate, în figurile fără număr și fără nimic omenesc în ele, unele colțuroase, strîmbe de ură ori schimonosite de încordare, altele buhăite și cu buzele groase, respingătoare în inconștiența cu care scuipau blesteme și măscări, toate adunînd în ochii fioroși jocuri repezi de lumină roșie, suptă din neastîmpărul faclelor aprinse…

Trăiam la rîndu-mi, alături de Safta, o clipă rară, de mare încercare. Îmi închipuiam că spre mine vine monstrul acela înfricoșător și mă întrebam ce voi face.

Jocul dintre traverse se schimbase.

Acum n-ar mai fi fost posibilă o săritură abilă în lături. Copilul știa că va învinge ori va muri. Oricum, era dator să rămînă drept, între șine și să înfrunte pericolul, cu orice risc, convins că va cîștiga — murind — o mare victorie asupra fratelui cu slăbiciuni și spaime, din el.

Gîndul acesta îmi umezise ochii și-mi înflorise su- rîsul pe figură. Mă regăsisem, stăpîn pe mine. Urmăream pînda ce începuse, atent, pasionat. Calculam, cu fiecare pas în apropiere al mulțimii, gesturile ți-găncii și încercam să-i aflu gîndurile și să-i ghicesc intențiile.

— Iată omul în fața oamenilor…

Safta ridicase barda.

Mahalagiii se opriseră, muți.

Ea aștepta, neclintită, în fața lor.

A urmat un moment de încordare.

Dușmanii se măsurau, pieziș și așteptau — o așteptare ce-mi răsucise nervii și mi-i vibrase.

O disprețuisem întotdeauna pe vecina cu garoafă.

Acum o adoram. Parcă-mi împrumutase clocotul sîn- gelui și voința, inima și gîndurile. Sfida, fără surîs dar și fără tresărire pe figură, bestia cu sute de priviri injectate de ură, dornică de răzbunare. Se realiza, integral, într-un gest de voință — era cineva…

Ar fi putut spune, ca mine odinioară: „eu și ceilalți, eu și viața”…

Mă hotărîsem să n-o las singură, să lupt — alături de ea — împotriva tuturor.

Fana, trimisă de bătrîni să mă cheme în casă, încremenise lîngă mine. Mi s-a părut că-i aud dinții clănțănind și-am prins-o de braț, strîns, cu ciudă.

— Astă-vară urcai parapetul de la stăvilar cîntînd și acum tremuri…

Nu voiam s-o văd mică și slabă, în fața țigăncii.

— Hai înăuntru — a scîncit fata, cu mîna durută în strînsoare — hai înăuntru, copil rău! Puica se vaită că ești nebun și nu mai știe ce să facă cu tine, iar Puișor-mare a zis că iar o să te bată…

Am simțit cum clocotește și se ridică țipătul în mine, ca o flacăre. Tata — care mă lovise pentru prima oară, în seara cînd o umplusem de sînge pe sora mică, pentru că în furia ei oarbă nu ar fi șovăit să le destăinuiască bătrînilor ce făcusem și ce văzusem în pod, în noaptea de pomină — mă amenința din nou.

Palma lui nu mă duruse. Mă rănise adînc, însă, gîndul că Puișor dintre mașini și curele, din toate presimțirile mele, putuse să ridice mîna și să dea în mine: mîna lui aspră, pe care-o mîngîiasem, o sărutasem, o scăldasem în lacrimi și o adorasem — mîna ce-mi netezise de atîtea ori părul pe frunte, cu dragoste…

Ascunsesem rana în inimă, ca pe-o infirmitate și-i tăcusem usturimile. Eram sigur că nimeni n-o să le poată înțelege și alina. Simțisem că s-a prăbușit ceva lăuntric, dar nu avusesem tăria, ca Ivan, să-mi caut sufletul și să-l pipăi. Mă mîngîiam cu speranța că am să-i îndur, fără murmur, zbaterile — că am să uit, poate, cu timpul…

Amenințarea ce mi-o adusese Fana, însă, îmi descoperise rana și mi-o adîncise, mă azvîrlise — gol și schilod — alături de statuia superbă de voință și curaj a țigăncii. Mă regăsisem, în fața ei și-a oamenilor, un Iacov ce primise palme…

Unde rămăsese Ciuf, nebunul înfipt între traverse și așteptînd trenurile rîzînd nepăsător și unde copilul ce sfidase de atîtea ori moartea pe maidane și în vîrtejul apelor? Tremuram, un lacov oarecare, lîngă o Fană cum mai erau multe în mahala, amîndoi palizi și rușinați, neputincioși și strîmbi, triste nimicuri sub ochii mici și plini de dispreț ai gloatelor.

Ne umilise și ne răzbunase, în același timp, rîsul batjocoritor cu care Safta făcuse un pas spre turma ce se oprise, prostită, în gang.

— Mă, scîrnăviilor, mult o să mai căscăm gura unii la alții?

Haimanalele au rîs dar — din spatele lor — au pornit din nou huiduieli și măscări. O voce surdă a avertizat-o pe vecina cu garoafă că Oița, fetișcana lovită în frunte, rămăsese lungită lîngă uluci, cu lumînarea strînsă în mîna ca de mort, iar Tănăsică i-a strigat, peste umerii tuturor și cu panică, în hazul general, că țațele și cumetrele de afară l-au despuiat pe Gore și-l poartă pe stradă, cu două coame de bou — furate dintr-un vagon de triaj — legate la gît.

Safta aruncase barda. Disperată, și-a înfipt degetele în păr. Uitase de bărbat. Isprava slăbănogului îi tulburase gîndurile, iar mahalaua adunată împrejur, cu pumni, cu zbierete și priviri scăpărătoare, o zăpăcise cu desăvîrșire. Se cramponase, cu toată nebunia momentului, într-o atitudine de sfidare oarbă, gata să lovească, să muște sau să sfîșie cu unghiile și să ucidă, convinsă o clipă că viața ei a început și se va sfîrși — poate — o dată cu această întîmplare neașteptată.

Fusese, pînă atunci, un animal cu sălbăticia puterii crescută de spaimă. Se hotărîse să se apere, împotriva unor animale la fel, cu un eroism de care numai frica de moarte poate fi capabilă.

Glasul lui Tănăsică, însă, o trezise și-o dezarmase.

Safta țipase, deznădăjduită:

— Aoliu, ce-a ajuns Gorică al meu! Ce-a ajuns, lume? Batjocura muierilor! Sărac de maica lui și de mine, că l-am uitat pînă acum! Lăsați-mă, lăsați-mă oameni buni, să mă duc să-l caut pe dînsu…

Cînd am văzut-o făcîndu-și loc cu coatele prin mulțime, am vrut s-o chem, să fug după ea, s-o conving să nu iasă din curte. Presimțisem că-i pierdută, dacă trece pragul gangului. Îmi aduc aminte că mi-a tremurat mîna într-un semn vag, dar n-am mai avut timpul și nici forța să mă smulg de lîngă Fana sau să articulez un cuvînt.

Slab, o prinsesem pe fată după mijloc și-am încercat s-o strîng lîngă mine, ca să-mi dau iluzia puterii și a stăpînirii de sine. Mă scutura, totuși, un frig lăuntric și stam cu ochii rătăciți în noapte și inima zvîcnind, fără să am curajul să-mi mărturisesc gîndul.

Aveam intuiția clară, în clipa aceea, că mascarada pe care Safta o ținuse în loc, cu o voință de stăpînă pe gestul ei imperativ, începuse să intre în vîrtej, să lunece pe panta unei nenorociri. Nu se mai întreba nimeni ce face. Ultimul licăr de conștiință fusese stins de vijelia ce înfierbîntase sîngele și aplecase sufletele ca pe niște sălcii cu crengile încurcate și frînte.

Acum dicta numai stupizenia — eterna mare stupizenie a gloatelor demente de atunci și de pretutindeni.

Totul s-a petrecut, de altfel, foarte repede și nespus de simplu.

Bestia umană de afară aștepta de mult o pradă.

Glumele tari și grotescul din țopăielile cu cari condusese cele patru trăsuri, de la podul gării și pînă la pompa de apă, îi dăduse animalului acesta iluzia eliberării din cușcă și a tăvălirii prin iarbă, în căldura unui soare mult dorit. Safta, care amenințase să-i fure libertatea și să-i strice jocul — răspunzînd la glume cu ocări și la huiduieli cu piatra ce-o prăbușise pe Oița de pe gard, cu sîngele gîlgîind din rana de la frunte — îl înfuriase.

Jivina înfricoșată de bardă, lovită în Paler și sîn- gerată în trupul codanei ce se rostogolise pe maidan, intenționa să se răzbune cu o batjocură la fel și poate cu o moarte mult mai sălbatică.

Renunțînd la armă și plecînd să-I caute pe Gore, în infernul de glasuri și de lumini călătoare, vecina nu făcuse altceva decît să se arunce singură în gura flămîndă.

Țiganca se pomenise înconjurată de mahalagii, înjurată, îmbrîncită de colo pînă colo, trasă de păr, trîn- tită jos și călcată în picioare.

Nici nu mai avusese timp să țipe.

Cînd am ieșit afară, cu Fana, amîndoi surprinși de tăcerea ce se făcuse neașteptat, strada era goală. Haimanalele, nevestele și oamenii cumsecade dispăruseră. Lăutarii fugiseră de mult, iar birjarii, fără să mai ceară plata și speriați de întorsătura pe care o luase petrecerea, dăduseră bice cailor, bucuroși că scapă numai cu o pagubă de cîțiva gologani.

Niciodată nu mi se păruse șoseaua Basarab așa de pustie și de moartă.

Numai roșcovii și stîlpii de la uzina electrică rămăseseră, încremeniți, sub lună.

Safta căzuse în mijlocul drumului. Abia mai respira, iar figura îi era o pată de sînge. Mîinile negre, umflate, strivite sub bocanci și zdrelite sub potcoavele cizmelor, căutau orbește, lunecînd palmele încet, nesigur, pe albul de praf al pietrelor din caldarîm. Făptura, sub zdrențe, se scutura arareori: parcă-i era frig.

Fana se aplecase, s-o vadă mai bine și se speriase.

— Moare! Veniți că moare…

Creștin, Tănăsică se apropiase de nevasta hamalului cu o lumînare aprinsă și încercase să i-o pună în pumnul adus la piept, dar brațul lunecase, moale, în lungul trupului iar feștila se stinsese. Flăcăul clăpăug, enervat, înjurase mîna că nu vrea să păstreze lumina pentru drumul din urmă. Reaprinsă, lumînarea a fost înfiptă lîngă tîmpla țigăncii, într-un morman de țărînă. Oricum, sora mică trebuia să fie atentă.

— Ai grije, fato, că-i ia cucoanii părul foc.

Băiatul a rîs, cu gura lui mare de slugă la dîrloagă și cu voia lui bună de prost ce înțelege mult si tace.

— Mori, coană? Las-o dracului, că asta nu se face…

Încremenisem cu ochii la el.

— Ce inimă ai, să glumești cînd…? Tu n-ai văzut ce-a fost, tu nu-nțelegi că, dacă moare…?

Tănăsică a scuipat în sus, spre luna plină și strălucitoare și-a ridicat din umeri, nepăsător.

— Și dacă plîng, dreg ceva? O învii c-o lacrimă pe Oița, care a dat ortu’ popii adineauri, pe maidan sau o scol pe Safta? Aiurusum! Vorba aia: „cîntă, dascăle, veșnica pomenire și ține prescura”. Acum nu se mai drege nimic, Puișor-nenicule…

Îngînase ultimele cuvinte cu glas umed, tremurat. Uitase de glumă. Rîsese, poate, în silă — cu cîteva clipe mai înainte — ca să-și poată stăpîni și ascunde plînsul. Îl înduioșase numai moartea Oiței (Fana și începuse s-o bocească, soră, cum sta aplecată lîngă Safta) îl întristase — în egală măsură — suferința din ultimele zbateri, prologînd finalul din destinul așa de curios al țigăncii sau îl duruse, ca pe mine — pînă la muțenie și dăstrămare sufletească — mascarada la care asistasem neputincioși, copleșiți, cu toate gîndurile îngenuncheate și tot dezgustul de noi și de lume adunat în scuipatul alb, cules de pe buze cu două degete și aruncat spre lună și în praful străzii, ca un ban al tuturor scîrnăviilor? Tănăsică spusese adevărul: acum nu se mai putea repara nimic…

— Ce să le fac eu, dacă-s așa de proști și de nebuni — întrebase el, oftînd cu ochii la cer — ce putem noi să facem? Pupe-i bufnița cu pliscul în lumina ochilor! Vecina asta trage să moară, Oița a zis numai: „of, mămica” iar Gore umblă pe maidan, în pielea goală și cu coarnele atîrnate de gît, ca un strigoi. Nu mai vorbim de Paler! Turnătorul doarme lîngă dulău, bolbo-rosind — cu gura plină de sînge — fel de fel de înjurături. Asta-i lume, puștiule? Ptiu, pupam-ar — așa lume — unde nu mă arde soarele…

Așteptam să-l aud din nou rîzînd, nepăsător și clă- păug în toată prostia lui așa de înțelegătoare acum, dar vibrase în el, fără veste, o coardă de umanitate și mi-l apropiase. Lacrămile îi lunecau în bărbie și-i tremurau buzele. Îl simțeam alături pe Tănăsică din seara primei lui spovedanii către Safta, cînd fusese întrebat de ce suferă toate mizeriile ce i le face birtașul ofticos și-l ascultam, îi îngînam cuvintele și le rostogoleam sub frunte ca pe niște adevăruri hotărîtoare, implacabile:

— Așa ne-a fost scris, coană… scara de mătase pe care urcă sufletul mă-sii la cer…

Fana, la picioarele noastre, o plîngea pe Oița, mîn- gîind mîna din ce în ce mai rece a țigăncii.