Maidanul cu dragoste

Așteptam, la poartă, nerăbdător să-l văd pe Tino strîngînd de pe tarabă tăvile cu brînzoaice și coră- bioare.

Pe prag, în ușa simigeriei, stau umăr la umăr, vorbind în șoaptă, cei doi ilfoveni, amîndoi voinici, albi, frumoși, cu mustăcioară blondă și brațe de oțel, încrucișate la piept.

Singur grecul învățase, din toată casa cu nebuni, să deosebească fără nici o șovăială, care anume din ei era Nedu și care Neicu. Locatarii, ca să nu se mai încurce, renunțaseră să le mai zică pe nume. Cînd era vorba de Nedu, știam că se spune întotdeauna ceva despre flăcăii amîndoi. Nu-i cunoscuse nimeni prea bine, ca să poată face o deosebire între, o făptură și alta. Poate nici nu era o deosebire. Safta bănuia că simt frați gemeni iar noi am fi fost dispuși s-o credem, dacă simigiul nu ar fi dezmințit categoric zvonul acesta. Tino, dimpotrivă, ne asi-gurase că Nedu nu-i rudă cu Neicu, mai ales că primul era bulgar iar celălalt sîrb. Ce mister, ce voință de sus îi apropiase și asemănase, le turnase sufletele în același tipar și le îngemănase caracterele? Toate tentativele țigăncii, de a le dezlega limba, rămăseseră zadarnice. Nici Sultana și Domnica nu putuseră să le smulgă taina. Orice li s-ar fi spus, ilfovenii ascultau, clătinau capul zîmbind și plecau mai departe. Singurul lor amestec, în viața din casa cu nebuni, fusese rîsul plin cu care încurajaseră nerușinările celor două surori, în ziua scandalului neuitat cu Safta. Nevasta hamalului șoptise că ar fi oarecari legături de dragoste între ilfoveni și fetele de la bordel. Adevărul e că numai unul din ei o îmbuibase pe Tinca oloaga cu brînzoaice și corăbioare, dar nici Domnica și nici Sultana nu ar fi putut să afirme că ibovnicul frumos și săptămînal era Nedu sau Neicu. Cu fiecare din ele, ilfoveanul fusese deopotrivă de mut și de neobosit. Flăcăii mîncau dintr-o strachină, lucrau în același ritm al cîntecului îngînat cu glas la fel și trăiau unul prin întristările și surîsurile celuilalt, cu sufletele ca un fruct în care urcase seva prin două crengi gemene. Se despărțiseră vremelnic și numai pentru bucuria, ca oricare alta, a trupurilor. Oricum, în timpul îndrăgostirii, profesionistele cu ponos avuseseră impresia că sunt, în același timp, îmbrățișate de amîndoi ilfovenii, cu trupurile contopite prin voinicia și neastîmpărul amîn- durora.

Nedu, Neicu și îndeosebi Maro, erau personagiile în adevăr misterioase din casa cu nebuni.

Simigiul nu spusese nimănui că se însoară. Nevasta fusese adusă într-o noapte, fără veste. Abia a doua zi, la o masă întinsă în mijlocul curții, la care au luat parte și Salomia, Hagiu și pușcăriașul frumos din Cotroceni, grecul invitase vecinii, le anunțase fericitul eveniment și-i rugase să mănînce și să bea în sănătatea miresei ce nu coborîse în mijlocul muritorilor, deoarece era istovită peste măsură de drumul ce-l făcuse și de emoții ușor înțelese, în asemenea împrejurări. După cererile insistente și zgomotoase ale mesenilor, bine dispuși de vin bun și de cîntece, ea catadixise să apară la geam, dar cu un voal zvîrlit pe cap și drapat, peste umeri, ca două aripi albe. Locatarii din casa cu nebuni priviseră, muți, un corp de o zveltețe sculpturală și abia putuseră deosebi, prin țesătura fină, în surîsul suav ce-i descoperise, dinții albi, strălucitori. Toate încercările ulterioare, de apropiere de Maro, rămăseseră zadarnice.

Grecoaica era domnița din poveste, închisă în turnul zmeului și păzită de cîini năzdrăvani.

Ilfovenii, în plimbările puține prin fața simigeriei și pe maidanul cu basculă, pe cari stăpîna le făcuse cu același voal zvîrlit peste figură, nu lăsaseră pe nimeni să se apropie. Numai plozii din mahala, adunați gălăgioși ca vrăbiile în jurul ei, răușiseră s-o înduplece să ciripească odată cîteva cuvinte grecești — un fel de tzi-tzi-liur-tziii, al unei cănărițe tinere, în colivia inundată de lumină…

Toate răutățile și poveștile scornite, fatal, în jurul unei căsnicii așa de nepotrivite, între un plăcintar uscățiv și îmbătrînit de necazurile și umilințele acumulate în tinerețe și o fetișcană de frumusețe uimitoare, în care soarele de sud adunase comori și crescuse, de timpuriu, dorința aprigă de viață, nu prinseseră — spre dezolarea țigăncii, a cărei fantezie brodase, pe seama proaspetei vecine, cîteva întîmplări de dragoste cu oarecari zburători ascunși prin pod, sub plapumă uneori sau în garderob.

Grecoaica rămăsese cu desăvîrșire streină pentru mahalagii, ca o umbră, ca un nume și nimic altceva. Era logic să nu-i intereseze ce face umbra. Cu timpul, începuse și Safta să nu-i mai acorde nici o importanță.

Misterul în care se învăluiseră ilfovenii, însă, ațîțase desori curiozitatea cumetrelor din casa cu nebuni și din cartier. Din păcate, toate scornirile relative la asemănarea lor, la felul lor curios de viață, la muțenia suspectă în care continuau, revoltător, să se complacă, la credința ce și-o păstrau unul altuia și amîndoi față de simigiu, erau balonașe de săpun. Fantezia abilă a țațelor broda în vînt, de astă dată, cu un fir putred. Mințind cu dezinvoltură, în împrejurări similare, cînd voiau ca zvonul lansat să prindă repede și sigur, femeile șovăiseră, de cîte ori fusese vorba de ilfoveni, să afirme că văzuseră „cu ochii lor” sau că auziseră „cum te aud și mă auzi”. Le lipsiseră, prin urmare, tuturor acestor minciuni, un sîmbure de adevăr…

Fatal, curiozitatea mahalagiilor crescuse și mai mult, se transformase într-un fel de religiozitate iar flăcăii erau priviți cu mirare, cu o oarecare înfiorare în suflet, cu respect. Gore îi saluta de la distanță iar Bela le adusese, de la fabrică, meșină roșie, să le facă port-tabacuri. Singur Ivan clătina capul, oftînd, cu umbră pe figură, cînd îi vedea.

Mă plictisisem așteptînd la poartă. În noaptea aceea, parcă în ciuda nerăbdării mele, Tino întîrzia să închidă simigeria.

Supărat și ca să omor timpul, începusem să măsor pași mici între roșcovi ori încercam, la noroc, zvîrlind cu pietricele în sus și orbește, să lovesc sîrmele de telegraf…

Ilfovenii s-au uitat la mine și au zîmbit. Eram pen-tru întîia oară, onorat cu un zîmbet. Bucuros că mi se oferă un prilej neașteptat să-mi petrec vremea mai ușor și mai ales să schimb un cuvînt cu misterioasele personagii, m-am apropiat și le-am întins mîna, adre- sîndu-mă amîndurora cu același „săru’mîna, nene, ce mai faci?” Au făcut haz, surprinși de dezinvoltura cu care le vorbisem și unic răspuns la întrebare, ca la o comandă, fiecare mi-a dat o brînzoaică. Am oprit una, iar pe cealaltă am rupt-o în două și le-am oferit-o, în părți egale, să se înfrupte, la rîndu-le, din ospățul la care mă poftisem singur. Am rîs tustrei de ispravă, cu gura plină. Mîncînd, mă întrebam care o fi Nedu și care Neicu și căutam o deosebire, în figură, în îmbrăcăminte, în gesturi, în nu-mărul și forma dinților ce mi-i dezvăluia rîsul, copilăros atunci, al celor doi flăcăi cu mustăcioară la fel, cu voințe și poate destine la fel. Mi-am spus gîndul tare, fără voie, adresîndu-mă unuia din ei și neștiind anume cui:

— Nici eu nu semăn cu mine, cînd mă uit în oglindă, cum semeni matale cu dumnealui. Țiganca lui Gore a zis că e daravela dracului la mijloc…

Nedu a rîs în amîndoi ilfovenii, lovind palmele pe pulpe iar Neicu, în elanul amîndurora, m-a luat în brațe și m-a ridicat, ținîndu-mă de glezne, pînă i-am ajuns cu tălpile pe creștet. În urmă, cu un efort ușor, m-a azvîrlit în sus și m-a prins în leagănul mîinilor.

Dar acest sărbătoresc început de caldă împrietenire a fost brusc întrerupt de apariția lui Tino. Grecul, rămas cu șervetul de la masă la gît, intrase grabnic și lipăind papucii, în prăvălie și le făcuse semn ilfovenilor, cu un gest mic, frînt, de nerăbdare parcă și de tremur nervos, să adune, tot așa de grabnic, tăvile de pe tarabă și să închidă.

Am fost convins, în momentul acela, că-l urăsc de moarte pe simigiu.

Tinerii, însă, mi-au întins mîna și am simțit, pentru întîia oară, cum îmi surîde, în ochii lor, prietenia.

— Noapte, bună, Puișor-mic.

Știau — nu bănuiam că știu și ei cum îmi spune mama, cînd are timp să fie bună cu mine.

Mi-a venit să plîng, ca la o despărțire din urmă și am rămas acolo, în picioare, cu brațele grele în jos, uitat, cu ochii duși în gol și înotînd în lacrămi, pînă ce voința dușmancă a grecului a tras obloanele în fața mea, cu uruit ce mi-a scrijelit inima — ca un hotar între mine și prietenia ce îmi zîmbise și mă mîngîiase pentru prima oară…