Maidanul cu dragoste

La plecare, Safta îl oprise pe Gore în prag.

Hamalul uitase să se pieptene și-i lunecase părul, de sub cozoroc, pe sprîncene, ca la un parlagiu.

Superstițios, soțul se supărase că-i „taie drumul” și tocmai luni, pentru un nimic. Oricum, nu se împotrivise ca nevasta să-l ferchezuiască la minut, convins și el că nu șade frumos să te duci la gară, om ce te afli, ca o haimana fără simțire, mai ales cînd știi că o să ai de-a face numai cu domnișori, conași și cucoane…

— Ce focului, Gorică — îl certase țiganca, în șoaptă — că nu ești fleac de meșter, ca scîrba de ungur, să pleci la sirvici cum o fi…

Hamalul așteptase docil, cu șapca în mînă, ca la fotograf. Safta l-a încheiat la toți nasturii de la bluza albastră, i-a scos, peste guler, ca un fel de fundă, ciucurii roșii de arnici, de la cămașe și alegîndu-i în cărare șuvițele aspre, a scuipat mult în palme și i-a netezit freza. În urmă, neobosită și tot așa de grijulie, s-a lăsat pe vine și i-a lustruit, cu un colț al șorțului, bocancii — să-i facă lună.

Surprins, înduioșat, intimidat parcă de atîta dragoste, Gore îngînase blînd, zîmbind galeș.

— Ia lasă, mă nevastă, că n-au să mă facă ginere, la gară.

— Tu să taci — îl certase suspinat țiganca, holbînd la el ochii tulburi, bulbucați de nesomn — eu o casă am și pe tine! Nu-s ca altele — continuase ea, arătînd cu un semn mic și numai de el înțeles, spre pălimarul surorilor — alege-s-ar prafu’ de ele, că nu mă lasă-n pace…

— Da dă-le-ncolo — încercase bărbatul s-o mîngîie, bănuind că femeia avusese altă ceartă cu fetele oloagei — fă-te că nu le-auzi și intră-n casă.

— Nu le-aud, eu, da’ vezi că le-aude alții!

Prost, Gore nici acum n-a înțeles.

— Și dacă? Gura mahalalei? Dă-o la dracu de mahala, că gura lumii numai pămîntul, o astupă! Vorba cîntecu- lui: lasă lumea, neică, să moară și să facă haz — spusese omul, de astă dată el cu imputare în glas — numai tu să nu te dai huța în leagănul dracului…

Jocul începuse să fie periculos. Erau la un pas de mărturisire, deci de păruială crîncenă ori de împăcare în conștiință. Lași, s-au mulțumit amîndoi să rîdă și să se spioneze cu coada ochiului.

— Stai că era să uit, uita-m-ar…

Safta vorbise, scuturînd fire imaginare de praf de pe umerii hamalului.

— A zis Paler că dînsu, săptămînă asta, o să robotească pînă la 9 seara, că fabrica lui are comenzi multe de sărbători.

Gore privise gînditor, cu un singur ochi, ca un cocoș în soare, spre plopii în care se deșteptaseră, gureșe, vrăbiile.

— Și ce-i cu asta — întrebase — ce-mi pasă mie de Paler…

Țiganca ar fi fost în stare să jure că nici ei nu-i păsa că slăbănogul o să lucreze trei ore în plus, pe zi.

— Ți-am spus numai așa, omule, ca să… să știu dacă-l așteptăm cu masa și pe dînsu sau… mîncăm singuri și-i oprim lui, în sufertaș…

— Să-l așteptăm, fă Safto — hotărîse soțul, cavaler și milos — mai ales că, săptămînă asta, o să avem și noi dever destul de bun: se duc boierii în conced, de sărbători, care pe unde are și el rude și e familist.

Hamalul plecase alene, pe lîngă fabrici, spre gară. Îl înduioșase, deopotrivă: grija cu care îl gătise nevasta, ca niciodată și destinul lui Paler, condamnat să muncească încă trei ceasuri, pentru cîțiva gologani, în iadul din turnătorie. Era, în această tîrzie înduioșare, un reflex al mustrării de conștiință. Față de amîndoi, recunoscuse Gore, se purtase urît. Se îndoise de credința femeii și de devotamentul fostului camarad de cazarmă, îi spionase, le urmărise fiecare gest, încercase să le răstălmăcească anume orice cuvînt și era gata să le crape capul cu barda…

Abia acum pricepînd aluzia făcută de Safta, în timp ce-i lustruia bocancii, la fetele oloagei, cari „nu o lăsau în pace”, hamalul se certa în gînd că nu avusese curajul, încă din ajun, să spună toată tărășenia, mai ales că presupușii vinovați — de data asta era convins — înțelese- seră ce gînduri îl frămîntă.

Duminică, după amiază, tustrei se încuiaseră în casă, că numai de mosafiri nu erau dispuși atunci și nu scoseseră o vorbă. Safta sta în odaia mare, pe pat, cu mîna la falcă și întoarsă cu spatele, fierbînd, gata să facă explozie la cel mai mic cuvînt și să plîngă de ciudă că are un bărbat nătîntol, ce se luase după gura spurcată a vecinelor, iar Paler ofta din adîncul inimii, în sală, lung și frînt de la miiloc, cu coatele pe genunchi și pumnii la tîmple.

Hamalul se plimba prin casă, în papuci și cămașe de noapte și se uita la ei. Era trist, că numai el le adusese necazul pe cap și-l încerca, în același timp, gust de glumă. Îi venea să rîdă nestăpînit, cu lacrămi și răsturnat pe scaun, de nevastă și de slăbănog, că erau proști și se ofticau pentru nimica toată.

Gore se apropiase de cîteva ori de turnător, să-l tragă dezmierdător de păr, să-l îmbrățișeze și să-l roage să-l ierte că ascultase zvonul și-l crezuse capabil de o trădare ce ar fi meritat, în adevăr, o lovitură de bardă în moalele capului.

— Mă, Paler — plănuia hamalul să-i spună, după ce l-o îmbrățișa — iacă, recunosc, am fost un prost și-un nemernic. O vorbă ca asta, mă, că ți se culcă nevasta cu altcineva, o crezi de oriunde-ar veni, că te frige la ficați cînd o auzi și nu mai stai să judeci. Am crezut și eu, mă, și m-a perpelit îndoiala și gelozia, de-mi simt inima și acum, ca o bubă coaptă. Ba, o dată, ca să-mi fie și mai mare rușinea pe urmă, am venit acasă fără veste, să vă prind în ticăloșie și să vă lovesc la mir cu barda. Găsii numai un cîrd de muieri la taifas. Ce mai tura-vura, mă Palere și tu, fă Safto, acum văd că n-a fost nimic și… hai s-o lăsăm încurcată și să ne împăcăm. De azi încolo, mama din groapă să vie să-mi spună așa și pe dincolo de voi și n-o mai cred…

Dar, apropiindu-se de Paler, parcă i se uscau buzele. Trebuia în adevăr curaj, pentru o mărturisire așa de dureroasă și de umilitoare. Încercase, oricum, să-i convingă, prin felul cum le vorbise, blînd, zîmbitor, de toate nimicurile, prin hărnicia cu care aprinsese focul în locul chiriașului și pusese masa, ca să n-o mai supere pe Safta, prin sticla de vin (făcuse el cinste…) și prin glumele — cu și fără haz — ce le spusese în timp ce mîncau, că el nu are nimic cu ei, că — dimpotrivă — se simte vinovat și-i pare nespus de rău că le-a bănuit buna credință.

Melancolic, după cîteva pahare de vin și cu gust de vorbă, pentru întîia oară privind în el ca într-o fîntînă limpede, Gore își recapitulase viața, o mîngîiase pe țigancă și o binecuvîntase, pentru tot norocul ce i-l purtase și pomenise — atunci, după mai mult de treizeci de ani de uitare — de Oană, de tatăl rob la vechil și mort de cine știe cînd, căruia — recunoscuse el, cu glasul umed — încă nu se învrednicise să-i dea un covrig, un merișor și o cană cu vin de pomană, că i-o fi foame și i s-o fi ars gura de sete, pe cealaltă hune, săracu Oană…

Safta și Paler se priviseră lung, tot timpul și tăcuseră, cu încăpățînare.

Hamalul se îmbătase, plînsese și adormise cu capul pe masă. Luni, cu întîiul cîntat al cocoșului, el a avut un semn de iertare. Cînd a deschis, alene și tulburi, ochii cîrpiți de urdori, l-a văzut lîngă pat pe turnător, lung și palid, cu o ceașcă de cafea în mînă. Slăbănogul se sculase devreme și nu uitase să răscumpere, cum se pricepuse, dovada de frățietate și hărnicia cu care Gore, în ajun, despicase surcele și făcuse focul, în locul lui.

— Cafeluța matale, nene — îngînase Paler, bîlbîit și așezase ceașca lîngă tabachera neagră de carton presat, cu o figură colorată de rege pe capac, pe un scăunel tras repede lîngă pat, să-i fie toate la îndemînă.

Omul n-a avut timp să se mire sau să articuleze un cuvînt de mulțumire. Fostul camarad plecase la turnătorie, mut, misterios, fără să-l simtă cei din casă. Hamalul se uitase lung, prostit, cînd la ceașca de cafea, cînd la ușa pe care dispăruse chiriașul, în timp ce Safta, culcată

lîngă el, ofta din adînc și în somn, cu plapuma trasă peste cap.

Oftatul ei îi sfredelise inima.

Țiganca încă nu-l iertase. Îl mustra, din somn, cu tristețe. Nimeni altul, mai bine ca el, nu ar fi înțeles-o, în momentul acela. La plecare, însă, tot așa de surprins, Gore avusese alt semn de iertare: grija cu care-l gătise nevasta și-i lustruise, ca niciodată, bocancii.

— Tot bivol am rămas — oftase pe drum, cu gîndul lăsat acasă. E adevărat că am liniștit-o, spunîndu-i că nu-mi pasă de gura lumii. A fost o mărturisire, da’ și-o amenințare, cînd i-am zis că: numai tu să nu te dai huța în leagănul dracului! N-am făcut bine că i-am spus așa, da’ nici rău — se încurajase singur — că, la urma urmei, ca bărbat, e bine totdeauna să te știe muierea de frică. Bine a zis cine-a zis că, pe nevastă, cu ce a lăsat Dumnezeu s-o bucuri, da’ cu ochii s-o bagi în răcori…

Se deștepta în el soțul convins, ca oricare altul în mahala, că numai privirile crîncene și pumnul asigură cumințenia, hărnicia și credința femeilor.

Trecînd pe lîngă zidul fabricii de mobilă, Gore ascultase cîntecul infernal al mașinilor industriale.

— A dracului muncă — îi compătimise el pe meseriași, generos ca niciodată — amară pîine… Lucrezi în praf, urlă mașinile pînă-ți face balamuc în cap, mănînci pîine cu praf, bei apă cu praf, tragi în tine praf și cînd scuipi, simți surcele pe limbă…

Oricum, apreciase hamalul, erau mult mai de plîns cei de la turnătorie.

— Sufletul lui Paler, săracu, o fi negru ca un fund de ceaun…

Destinul fostului camarad de arme îl înduioșase iar. Se mustra aspru, că nu se gîndise mai de mult să-l scape de iadul cu macarale și forme, cu căldură leșinătoare și fum.

Gore fusese o singură dată în atelierul în care lucra slăbănogul și se cutremurase, ascultînd clocotul — ca în pîntec de animal apocaliptic — al cuptoarelor și privind muncitorii dezbrăcați pînă la brîu și murdari, pierduți în nori de funingine sau încovoiați, cum purtau pe umeri tiparele aburind peste focul alb al metalului topit, clocotind, sfîrîind, scînteietor.

Cînd a ieșit în curte, din sala topitoarelor, s-a oprit să-și umple plămînii cu aer proaspăt și-l binecuvîntase pe domnul Stîrcu de la gară, că-i asigurase un serviciu ușor, curat, în plină lumină.

Hotărit, Paler trebuia smuls din turnătorie și scos la soare, în larg, mai ales că insul, în ultimul timp, se înverzise, se cocîrjase și începuse să tușească sec, a colivă.

— Săracu, ar fi păcat să moară…

Dar, în sentimentul acesta de sinceră compătimire pentru soarta prietenului, a scăpărat, un moment și fără veste, îndoiala. De ce nu-i spusese slăbănogul în ajun, în după amiaza aceea plictisitoare sau seara, la masă, că va lucra trei ore în plus, în Săptămînă Patimilor? De ce nu-l anunțase cel puțin dimineața, cînd îi adusese cafeaua la pat? El îi mărturisise, pînă atunci, ca unui duhovnic, supărări mult mai mari. N-ar fi avut nici un motiv, tocmai acum, să i se plîngă, prin Safta, de un necaz așa de mic.

Gore se oprise, scuturat de un fier, cu ochii mari în gol: unic răspuns, la întrebări, îi apăruse în minte scîrba de „numărul patru”, să-i rîdă-n nas și să se scarpine, în batjocură, prin buzunarul spart al pantalonilor.

— Tu nu vezi, mă, îmbroboditule — vorbise Lahu, în gîndul lui Gore — că e minciună cu coadă la mijloc? E sigur că nu le mai ajung îndrăgostirile pe furiș și cu frica-n sîn. Acum scornesc alta: că are turnătoria co-menzi, să le rămînă încă trei ceasuri de nerușinare.

Hamalul se pomenise fugind și se năpustise orb, clocotind, desfigurat, pe poarta cu firmă — ca să iasă, peste cîteva minute, liniștit, fluierind, cu șapca trasă pe-o sprînceană. Omul îl întrebase pe portar, se convinsese: țiganca nu mințise! Fabrica lucra, în Săptămînă Patimilor, pînă la 9 seara.

Acum știa precis ce o să-i răspundă lui Lahu. Avea o dovadă în plus că Paler e un tînăr cinstit și un prie- ten devotat, iar Safta o tovarășe cum nu se mai află. Se isprăvise cu îndoiala, cu frămîntările lui și cu neade-

vărurile clevetitorilor. Era și el un om fără supărări, un bărbat stăpîn pe casa, pe norocul și pe nevasta lui, liber să cînte cum i-a place și cît i-o dori inima, prin mijlocul străzii. Nu-i mai păsa de lume, de toți gură-cască și de toate lepădăturile orașului, ce se opriseră în drum și se uitau, cu nedumerire și haz, după omul ce urla, țopăia în jurul felinarelor și agita mîinile în aer, nestăpînit.

Fericit ca niciodată, chemase lîngă el un covrigar și un bragagiu și dăduse de pomană trecătorilor — să fie morților și pentru sufletul lui Oană — marfa cumpărată cu doi pumni de gologani de la grecul, mirosind a brînză rîncedă și a gîndaci roșii, și de la insul cu fes și șalvari, rumen ca un bigi-bigi și cu un surîs ca o zaharica.

Ajungînd însă la gară — înviorat și împăcat cu el, mulțumit că-l săturase pe robul de dincolo de prag cu covrigi, cu braga și cu dulciuri — Gore i-a văzut pe hamali strinși grămadă, pe scara de la intrare, povestind și rîzînd cu gura mare. Pasul i-a șovăit. A presimțit că despre el vorbesc. Nu știa ce să facă. Ar fi fost mai cuminte, poate, să intre pe lîngă oficiul poștal și să treacă, pe la predarea bagajelor, spre peronul de plecare. Firește: ocolindu-i, însemna că fuge, că nu are curaj să le strige adevărul în față, pentru că se simte cu musca pe vîrful nasului. De cine și — mai ales — de ce să fugă? Acum, cînd se convinsese de cinstea celor de acasă, era — dimpotrivă — obligat să-i apere, să-l înfrunte pe Lahu și să-l umple de sînge, pe el și pe oricine ar fi îndrăznit să-i spună un singur cuvînt în răspăr.

Vecinul se apropiase de turma clevetitorilor cu pasul sigur, apăsat, hotărit, dar hamalii tăcuseră deodată și împrumutaseră, risipiți, figuri indiferente. Singur „număru patru” rămase înfipt în calea lui, cu mîna în buzunar. Gore s-a uitat la el, liniștit, cu ochii mici. Calm, l-a prins de umăr, l-a smucit spre el, l-a scuipat între ochi, l-a dat în lături și a trecut mai departe, cîntînd, cu șapca trasă pe-o sprînceană, N-a mai stat să asculte amenințările strigate de dușman, în urma lui, cu gura strîmbă de ură. Uscățivul era liber să îndruge verzi și uscate. „Număru nouă” știa sigur că nu-i adevărat. Toată gara, tot orașul dacă i-ar fi spus că Safta se culcă cu Paler, nu s-ar fi clintit în credința lui. Ar fi fost în stare să rîdă de prostia lumii și să-i facă, orașului întreg, cu tifla…

Omul, după întîmplarea cu Lahu — pe care-l umilise în văzul tuturor, ca un avertisment pentru oricine o mai îndrăzni să îngîne un cuvînt de batjocură despre nevasta lui — lucrase singur, harnic, îndărătnic, pînă la prînz, nepăsător de ura ce o stîrnise în rîndurile albaștrilor, surd pentru toate șoaptele rele și amenințările prinse, în trecere, de la un hamal sau altul. Amenințările nu-l înfricoșau, șoaptele rele îl făceau să rîdă — un rîs nestăpînit, smuls din el și risipit în toată ființa, ca o înviorare.

Mîncase, ca să le facă dușmanilor venin, la un birt de peste drum de gară, feluri scumpe și se cinstise, răsturnat pe scaun și rîgîind de îmbuibare, cu vin, cu cafeluță și țigări de cinci parale una.

Se întorsese la peron mai dornic de muncă, zîmbind, ușor, cîntînd. Dar, după cîteva ore de alergare de la intrare la garnitura trenului și de la vagon la trăsura conașului, cocîrjat sub geamantane, Gore simțise cum se adună oboseala, ca o furnicare, în genunchi și cum urcă în el, ca o apă moleșitoare, învăluitoare. Se vedea singur, i se părea toată munca zadarnică și-l prinsese scîrba: de el și de semeni, de gară, de toată forfota plecărilor și sosirilor. Se întreba, pentru prima oară, încotro o fi călătorind tot furnicarul acela de lume și cu ce rost o fi venind, mulțime tot așa de buimacă la ducere ca și la întoarcere — de unde iese atîta omenire și ce duh necurat o împinge din urmă, ca pe-o turmă pestriță? Fără răspuns în el și cu buzele arse, a intrat în restaurantul de ultimă clasă, să cadă istovit pe un scaun, oftînd și să ceară un pahar cu vin.

Damian era un om serios. Albaștrii îl ascultau și-l respectau. El făcuse, de multe ori, „pace între dobitoace”. Hamalii se certau ușor și cu înverșunare, pentru orice nimic. Știau să-și fure mușteriii sau să se înșele cînd — lucrînd doi-patru laolaltă, pentru același călător — împăr- țeau bacșișul. Se luau de păr pentru un gologan de aramă, sfîșîindu-și bluzele, ca să termine scandalul — abia răsuflînd și plini de sînge — în fața tovarășului

chemat să-i împace cu un cuvînt de mustrare blîndă, ce-i rușina în adevăr pe beligeranți și cu o nouă împărțire, egală pînă la para, a cîștigului cu bucluc. Dacă vreunul din ei avea un necaz, acasă ori cu vecinii, Damian îl ruga să-i spună pe cinste și în conștiință, fără părtinire, tot ce se întîmplase, și-l asculta atent, cu înțelegere, ca un duhovnic. Sfaturile pe cari le da el erau păstrate cu sfințenie de hamali și se întîmpla să le prindă hine.

— Ce-a fost cu „număra patru”, mă, omule?

Cind l-a văzut pe Damian lîngă el, cu ochii umezi de bunătate, Gore a simțit nevoia unei mărturisiri.

Așteptase, căuta de mult un prieten, căruia să nu-i ascundă nici o cută a sufletului. Se voia priceput, ajutat cu o vorbă spusă din inimă, îndrumat.

— Acuma, cînd știu, cînd am văzut cum te văd și am înțeles cum mă înțelegi, că n-a fost altceva decît gura lumii la mijloc, nu mai rabd! Azi l-am scuipat pe Lahu, da’ mîine, dacă nu se astîmpără — să i-o spui asta — îl fac tocană cu satîrul și-l dau la cîini. Să se ungă cu sfîntul mir pe frunte, ăla care i-a scos vorbă de ocară Saftei, cînd o fi să-l aflu…

Damian îl ascultase îngîndurat. Suferise și el mult în viață, mai ales din pricina femeilor. Suferința îl învățase să vadă limpede, cuprinzător, să pătrundă cu gîndul pînă în ascunzișul sufletului omenesc. El știa de unde vin necazurile tovarășului de muncă, Lahu singur îi povestise cum aflase că țiganca se culcă cu Paler, în lipsa bărbatului.

Lîngă Podul Izvor, pe malul stîng al rîului cu apă dulce și galbenă, erau odinioară șase-opt case mici, cu bolovani pe acoperișuri, să nu fure vîntul tablele roase de rugină și desprinse din încheieturi de furtuni. În fața gardurilor de scînduri într-o rînă, pe trotuarul celălalt, stau toată ziua, alături și cocoțați pe fiarele cheiului, olteni cu coșurile goale pe umeri, soldați, haimanale bătrîne și adolescenți vicioși.

Femeile apăreau în răstimpuri la porți, să schimbe glume porcoase cu bărbații de peste drum, să-i cheme cu promisiuni și să-i atragă cu dezgoliri repetate. Oltenii și soldații se tocmeau în gura mare și se înjurau

amical cu prostituatele, ca să dispară apoi, unul cîte unul, în întunericul greu mirositor al odăițelor cu un pat, o lampă și un lighean de tablă. Cînd se întorceau, după cîtva timp, în stradă, bărbații erau primiți de tovarășii de pe chei cu rîsete, cu batjocuri și glume ce zgîriau auzul rarilor trecători.

Sultana și Domnica lucrau în schimbul de noapte al stabilimentelor amoroase. Lahu o cunoscuse pe sora mare întîmplător, în bordel și-i rămăsese credincios, incîntat de trupul plin ce i se dăruia întotdeauna cu dragoste. Se împrieteniseră repede și așa de sincer, că „număru patru” nu șovăise să se facă un instrument al răzbunării, în mîna ibovnicei lui săptămînale.

Damian nu ar fi crezut zvonul rău, pornit de la o destrăbălată ca oricare alta. Mai mult: dacă totul s-ar fi redus la șoapta ce-i uimise și bucurase pe hamali, tovarășul de muncă nu ar fi șovăit o clipă să-l apere pe presupusul încornorat cu toată căldura și cu tot prestigiul de care era sigur că se bucură printre albaștri.

Se pare, însă, că el aflase altă taină din căsnicia lui Gore neștiută de Lahu și cu atît mai puțin de Sultana. Altcineva din gară, la un pahar cu vin, făcuse o mărturisire senzațională în legătură cu nerușinările din casa cu nebuni. Damian, care era la o masă vecină, îl auzise pe acest altcineva cum se lăuda că n-a rămas meșteșug al îndrăgostirii să nu-l încerce cu țiganca și n-a fost gust destrăbălat să nu i-l satisfacă…

Tovarășul a înțeles că adevărul, spus fără înconjur, ar despica inima omului înșelat de nevastă.

— Gorică, nentule, recunosc că gura lumii e-a dracului, că Lahu e un porc și Paler un om cumsecade. Asta e una la mînă, mă, și istoria cu femeia, cu Safta și cu oricare din lume, a alta. Că, vezi tu: noi o cunoaștem pe nevastă numai de la brîu în jos. Ce diavoli ascunde în inimă și ce gărgăuni în cap, asta n-o s-o știi tu sau eu și nimeni altul. La cine fuge cu gîndul, cînd o culci sub tine, pentru cine-i bate inima și pe cine-l vede în tine, n-o să afli nicicînd, cum n-o să afle dracul amnarul și gresia gospodinelor. Nu zic să-i pui

vardist la inimă, da’ nici să ai încredere oarbă în nevastă…

Damian vorbise rar, cu ochii în pămînt, bătînd darabana pe masă.

— Pacoste mare pe noi, cînd ne mușcă îndoiala din inimă. Rău e cînd te înșală nevasta și n-o afli, da’ e mai foc cînd o prinzi. Ce-am folosit eu, c-am prins-o pe Marioara? Stau de zece ani, ca un cuc și-mi cîntă pustiul la cap, ca o cobe! O să mor, frățioare, ca un cîine și n-o să aibă cine mă jeli — că rude n-am, copii n-am…

Gore nu și-a putut stăpîni înduioșarea. S-a sculat de la masă, fără cuvînt, și a dat buzna afară, pe un coridor, să nu-i vadă nimeni ochii umezi.

Hamalii își încrucișau drumurile, cu pasul grabnic, încovoiați sub geamantane, cu valizele în brațe și cu sfoara pachetelor prinsă în dinți. Așa munciseră, asini sub povară, an după an și așa vor muri, mîncînd prost și ducînd dorul unui pahar cu vin, ca să adune — ban lîngă ban — o avere de care n-au să știe ori n-au să aibă timp să se bucure.

La ce bună și truda asta pe brînci? Tot cu o băncuță legată în colțul basmalei pleci pe lumea ailaltă…

Gore era obosit, dezgustat. Spovedania lui Damian îl duruse. Se deșteptase cineva în el și striga vieții ce clocotea împrejur: lasă-mă-n pace, mi-e dor de liniște, de odihnă, de reculegere — în ceasul ăsta vreau să fiu numai al meu! Hamalul se ștersese cu batista, apăsat, de la frunte la bărbie, ca și cum ar fi vrut să adune toată oboseala prinsă pe figură ca o funingine din tur-nătoria lui Paler și plecase spre casă, încet, încovoiat, pe lîngă ulucile negre din dosul gării.

— Asta așa e — oftase — cum a spus săracu Damian: pe nevastă n-o cunoști decît de la brîu în jos…

Adevărul îl descurajase.

Scuturase capul, cu un gest de voință, să sperie gîn- durile, să scape de ele și se pomenise, fără să-și dea seama, mergînd repede, cu pasul mare, prin mijlocul străzii. Se oprise nedumerit, apăsîndu-și — cu podul palmelor — ticăitul neastîmpărat al inimii. Cine și de

ce-i mărise și grăbise pasul? Era devreme, sta aproape, acasă îl aștepta un tabinet cu Safta și altceva nimic. Se hotărîse să intre în prima cîrciumă, în fața fabricii de pe calea Plevnei, să asculte o vorbă, să închine un pahar de vin cu un cunoscut și să mai întrebe ce se mai aude prin lume. Dar, în graba cu care pornise din nou, uitase de cîrciumă și se trezise, gîfîind, la poartă.

Sultana, rezemată de zid, se uita la el cu dispreț, poate cu milă, oricum cu neastîmpăr în priviri. Îl așteptase anume, știa că are să vină, sau era o întîmplare oarbă? Pensionara bordelului de pe cheiul gîrlei i-a făcut semn să se apropie, cu degetul la gură și privind în curte, să n-o vadă cineva și i-a șoptit, liniștită, fără să acorde importanță cuvintelor.

— Să nu te duci în casă că Safta dumitale nu-i singură…

Gore n-a înțeles, un moment, ce vrea să spună sora mare sau i s-a părut că nu înțelege. Încremenise cu ochii albi la ea și nu știa ce să facă cu mîinile. Îngîna, repetat, că „Safta nu-i singură în casă” și se întreba, nedumerit, cu un sentiment curios de clătinare în el, dacă faptul acesta poate să aibă, în adevăr, o importanță, mai ales acum, cînd se convinsese că nevasta nu-l înșelase și nici n-ar fi capabilă de așa ceva. Aflase că, în lipsa lui, țiganca adună vecinele la o cafeluță și la taifas și nu se necăjise. Nu era o pagubă și nici mare stricăciune. Femeile — filozofase el, înțelegător — nu sunt păsărele, să le închizi în colivii. Au și ele slăbiciunile și parigoriile lor.

Hamalul ar fi fost dispus să ridice din umeri, cu nepăsare și s-o asigure pe Sultana că nu are nici un motiv de supărare dacă țiganca lui, în momentul acela, stă de vorbă cu o vecină serioasă. Îl intrigase, însă, felul cum îi vorbise fata de la bordel. Îl îngîndurase gestul frînt și ascuns cu care-i făcuse semn să se apropie de ea și-l speriase fulgerul mic ce-i scăpărase în priviri, cînd îl anunțase că Safta nu-i singură în casă. Era ceva suspect: în surîsul cu buzele subțiri al profesionistei. în tremurul frunzelor de roșcov și în ciripitul vrăbiilor, în somnul picotat al calului mic de la sacaua

oprită la pompă și în uitătura prostită a piciului ce sta în fața tăvilor cu brînzoaice rumene. Fără înțeles, sau prea plină de înțelesuri, i se păruse acum și graba cu care venise de la gară, mai devreme ca niciodată: parcă-l luase cineva de mînă și-l adusese, fără voia lui, pînă la poartă…

Gore se întrebase, pentru a doua oară, dacă Sultana îl așteptase anume sau era o simplă întîmplare că o găsise afară. Privind-o drept, ca și cum răspunsul i-ar fi fost scris pe figură, își adusese aminte, nici el nu știa prin ce salt al gîndului, de Paler. Slăbănogul, fără îndoială, era la fabrică în ceasul acela al înserării. Turnătoria lucra pînă la ora nouă, muncă în plin clocot. Omul era sigur de asta. Îi spusese portarul, de dimineață, că întreprinderea are comenzi numeroase și o să toarne, zilnic, trei ore în plus, stîlpi pentru tramvaiul fără cai.

Hamalul a fost convins, un moment, că Safta nu poate fi în casă cu Paler

Dar îndoiala și-a făcut repede loc în inima lui. Dacă-l mințise omul de la poarta cu firmă, învățat de chiriaș și în bună învoială cu țiganca? Nu ar fi fost exclus, de asemeni, să facă ore suplimentare numai o echipă de lucrători, fără ajutorul hamalilor, deci și fără Paler. Oricum, încă nu era ora șase. Fostul camarad, prin urmare, nu plecase de la fabrică. Nu ar fi putut să iasă pe la intrarea principală, unde se face control, dar nu-l împiedica nimeni să sară gardul din dos și să vină acasă pe linia ferată, trecînd prin spărtura gardului dinspre maidanul cu basculă. Încremenit și mic în fața fetei de la bordel și căutînd un răspuns liniștitor atîtor întrebări ce se ridicau lăuntric, ca niște flăcări și-l usturau, Gore își reamintise cuvintele lui Damian:

— Pe nevastă o cunoaștem de la brîu în jos — nu zic să-i pui vardist la inimă, da’ nici să ai încrede oarbă în ea…

Soțul simțise, silabisind în gînd adevărul spus de tovarășul de la gară, cum tremură și se stinge în el ultima fărîmă de nădejde.

Sultana, care-l privise pînă atunci cum se frămîntă, cu o liniște diabolică, a înțeles că omul din fața ei a rămas fără reazim și n-a șovăit a doua lovitură — dată sigur, cu calcul și cu pricepere profesională.

— Adică… pe mine — ca să nu mai vorbim de lume, care află și rîde — mie puțin îmi pasă dacă Safta dumitale e acum cu un ibovnic în casă! Asta — arcuise fata de la bordel sprîncenele, convinsă că așa pare și mai nepăsătoare, o nepăsare plină de dispreț — ca să zic așa: te privește personal! Nu zic, sunt proastă că-mi pare rău de matale, ca vecină, da’ nici nu mă amestec unde nu-mi fierbe oala…

Gore o întrebase stins, alb, cu pămîntul legănat sub picioare:

— Paler?

— Altcineva — a rîs Sultana — mai simandicos…. Numai să nu încerci să intri, c-au pus zăvorul, mi se pare — să nu-i prindă careva…

Hamalul s-a năpustit în ușe, urlînd, a smuls-o cu un brînci — sfărîmînd geamurile — din balamale și s-a pomenit, gîfîind, desfigurat, cu degetele încleștate în pragul dintre sală și odaia mare. Safta țipase scurt și se ghemuise, goală, după perne iar domnul Stîrcu, nașul cu uniformă de postav, încremenise lîngă pat, cu brăcinarul pantalonilor căzut pe ghete și cămașa ridicată cu amîndouă mîinile, într-un gest instinctiv de apărare și de falsă acoperire a goliciunilor, sub bărbie. Gore i-a privit o clipă, buimac, burta goală, păroasă și zvîc- netul bărbat și rotund de sub pîntec și i s-a părut că vede crescînd, din portarul de la gară, o rîmă uriașă ce-l încolăcește, îi pîrîie oasele în strînsoare, i se face nod în jurul gîtului și-l atîrnă, ca pe un spînzurat, în cîrligul din mijlocul tavanului.

Recules din spaima ce-l îngălbenise, Stîrcu își ridicase pantalonii și începuse să se îmbrace, bombănind o amenințare la el.

— Haimana… am să te dau afară de la gară…

Prostit, dezarticulat, risipit cu desăvîrșire sufletește, hamalul se prăbușise lîngă mașină, în sală, și plîngea, lovindu-se cu capul de scînduri.

— Cu matale, nășicule, n-am nimic — poți să pleci, nășicule, că n-am nimic cu matale…

Gore îl lăsase, în adevăr, să plece, dar la poartă îl așteptau Sultana și Domnica, să-i toarne un vas cu necurățenii în cap. Ud și murdar, ibovnicul o luase la fugă, gonit din urmă de copiii din mahala, pînă la podul gării, cu huiduieli, cu rîsete și bolovani.

Cînd s-a întors Paler de la fabrică, tîrziu, tuciuriu și flămînd, a găsit-o pe Safta în vîrful patului, îmbuf- nată, legată la cap cu felii de cartof…

Gore plecase de acasă — nu știa nimeni unde.