Maidanul cu dragoste

Fane plecase dinadins de acasă, după ce povestise, pentru Maro, aventura romantică a răposatului căpitan Paminonda.

— E mai bine să vă las singure, Salomio. Eu sunt, oricum, un strein pentru ea sau — ca să nu te superi — aproape un strein. Pe cînd voi: femei și pe lîngă asta, pentru prima oară, una în fața alteia, surori. Sigur că o să aveți multe să vă spuneți. Să nu te miri că nu s-a bucurat, cum te așteptai, cînd i-am spus că e soră cu tine. Eu sunt vinovatul. Sunt oameni cari nu pot să-și arate bucuria în fața tuturor. Nu mă îndoiesc că ți-ar fi leșinat în brațe de fericire, dacă i-ai fi spus tu, între patru ochi, că-i ești soră. După cum vezi, e mai bine să plec, ca să vă puteți îmbrățișa. Mai e ceva: ce față cu mine, nici tu nu o să-i poți vorbi deschis de Ivan, de dragostea lui și de planul ce l-am făcut, să i-o dăm de nevastă și să-i cununăm și nici ea nu ți-ar putea răspunde, fără sfială, din toată inima. Sălbăticiune cum o vezi, ar fi în stare s-o ia anapoda, numai așa, ca să nu cred eu că moare după un bărbat voinic și faimos ca gospodin. Așa ceva se spune numai de la o inimă la altă inimă de femeie…

Maro, după ce plecase Fane, se spovedise în adevăr, dar spovedania ei sinceră, crudă, nerușinată, o revoltase pe Salomia, deși nu era prea mare deosebire între aventura ei cu pușcăriașul frumos din Cotroceni și concubinajul în partidă dublă al surorii vitrege. Nedu — ca și Fane — corectase viața, cu singura deosebire că ilfo- veanul își împlinise fapta chemat de simigiu și de comun acord cu el, în timp ce stăpînul romantic al ma-halalelor bucureștene forțase destinele sau, cum se exprimase el: plesnise viața, cu dosul palmei, peste ochi. Salomia își făurise un iubit pe placul inimii, adăogînd, la frumusețea și tinerețea amantului, averea lui Hagiu. Maro și-l confecționase pe al ei însuflețind voinicia primară a ilfoveanului cu dragostea elegiacă, desprinsă de pămînt, a pricoliciului cu schilodenia trupului transfigurată de cîntecul ce prologa ceremonialul nocturn al încălecării. Singura notă discordantă, în tragedia la fel a celor doi încornorați, era faptul că Tino martirizase, pe cînd Hagiu fusese și continua să fie martirizat.

Spovedania de la o inimă la alta nu le apropiase pe surori, cum sperase Fane, iar Maro, în loc să-i cadă gazdei în brațe, leșinată de fericire, îi strigase în față, ca o dojana și ca o amenințare, singurul adevăr ce mai avea să i-l spună.

— Urăsc — urăsc cu toată nebunia și patima cu care m-am dăruit sufletului viu, din trupul mort și tinereții fără suflet…

Salomia, deprinsă să fie stăpînă, să ridice fruntea în fața oricui, cu un gest imperativ de voință și să înfrunte, plecase capul învinsă, vinovată, în fața surorii vitrege, care-și țipase dușmănia cu figura prelungă, strîmbă, de o paloare inumană dar fară să se miște de pe scaun și fără gest, ca o statuă cu glasul smuls din piatră și de dincolo de moarte. În ochii ei mari, aprinși, reînviase căpitanul Paminonda, s-o acuze și s-o afurisească pe sora mare că-i împinsese fiica din flori pe povîrnișul ticăloșeniei — el, ticălosul iubeț de odinioară, cu toate păcatele trecute prin moarte și uitate în pragul cu prapuri, cu pomeni și veșnică pomenire cîntată pe nas de popi și de dascăli mahmuri.

Salomia își uitase mîndria și revolta. Plîngînd, o îmbrățișase pe Maro și-l implorase în gînd, pe răposat, să n-o mai blesteme cu ura lui de mort, că nici ea nu are altceva mai bun pe lume decît o dragoste…

— Iartă-mă, iartă-mă surioară! Nu bănuiam, nu știam, n-am avut cum să aflu că Tino… Un an și mai bine am stat cu el de vorbă, mi-a spus tot ce avea pe suflet, ca unei stăpîne, a plîns cu fruntea în țărînă, la

picioarele mele și m-a rugat, m-a implorat să-l ajut, să-l scap de viața ticăloasă de pînă atunci, să-l fac om. Era un grec ca mine, ca noi și trebuia, m-am simțit datoare să-l ascult, să-l scot din sărăcie. Mă convin- sese că e blînd și iubitor, că e darnic și cinstit. Mi s-a părut tînăr, încă în putere. I-am dat bani, v-am dat bani, ultimul ban, v-am făcut stăpîni pe o simigerie și pe viața voastră. Te visam bogată și fericită, la casa ta. Maro, surioară, nu bănuiam că te arunc în suferință de iad. Doi ani ai fost lîngă mine și n-am știut, n-am avut de unde să știu, n-a venit nimeni să-mi spună patimile tale…

Firește că totul se sfîrșise acum.

Tino va fi gonit, ca un nemernic, din prăvălia de pe Basarab. Să plece, să-și ia șirurile de covrigi și tăvile cu corăbioare, să se ducă unde i-o place. O să ajungă iar slugă. Mai rău să-l văd! Maro n-o să-i mai fie nevastă. Se sfîrșise calvarul. Sora mare o luase, de acum, sub aripa ei ocrotitoare. O să-i croiască ea altă soartă. A fost o proastă, recunoaște. Norocul frumoasei de la Candia aștepta, la doi pași și ea nu-l văzuse, trecuse pe lîngă el, oarbă, zăpăcită. Ivan nu era, ca Tino, o slugă nerecunoscătoare. Dovedise, dimpotrivă, că e un neam boieresc, moscovit cu mîini de domnișoară, cărturar, cinstit, harnic, om de viitor, un suflet rar, de sfînt. O iubea pe Maro. Se convinsese și Fane, de mult, de sentimentele lui. Rusul o cîștigase pe grecoaică prin dragoste și prin voinicia cu care spărsese ușa blestemată. O smulsese de sub pumnii tiranului, o luase în brațe și o dusese la el, o culcase în așternutul lui și o păzise la ușe, ca un cîine credincios. Doi ani suferise, fără murmur — doi ani o plînsese și o cîntase, în neodihna lui albă. În noaptea revelionului venise să-i spună Salomiei, ca unei rude apropiate, că nu mai poate să îndure calvarul. Se hotă- rîse să-l omoare pe Tino, ca s-o scape pe Maro de chin și să-și libereze sufletul din suferință — sufletul lui de sfînt, care ar fi fost în stare să nu ceară nici o răsplată pentru fapta ce ar fi putut să-l îngroape, pentru totdeauna, în ocnă. Alături de Ivan, nevasta lui și aproape de o soră mare, bogată și ascultată, o să fie și ea în

sfîrșit fericită — o fericire meritată, pentru că o cîștigase prin doi ani de durere mută, cum fusese mută suferința din dragostea rusului.

Vorbind repede, printre lacrămi, Salomia o sufocase cu îmbrățișările, o imobilizase și nu-i lăsase timp să articuleze un cuvînt. Maro o ascultase, păpușe în brațele ei voinice, fără voință, fără gînd, aproape fără înțeles, cu mîinile în poală, cu toată făptura moale. Așteptase să-și epuizeze ultima fărîmă de dragoste și să invoce toate argumentele în favoarea unei viitoare căsnicii cu Ivan, ca să-i poată răspunde alb, nemișcată, cu ochii mari în gol și fără gînd, fără viață, ca un manechin cu obraz de cîrpă și articulații de gumilastic.

— Tino a fost mirele meu dintîi și rămîne mirele meu de totdeauna. Nimeni n-o să știe să mă iubească, nimeni ca el: cu sufletul lui și cu tinerețea lui Nedu.

— Ce mire — se încruntase Salomia, dispusă să se înfurie din nou, cu ușurința cu care se înduioșase și plînsese, cu cîteva clipe mai înainte — de care mire n-ai gust să te desparți? De bătrîn sau de cel tînăr, de sluga ce mi-a lins vîrful papucului sau de sluga slugii? Unde-i Tino cel blînd, cel iubitor, cu sufletul mare și robitor? Bestia ce te maltrata în fiecare noapte, nu-i așa? Asta-i era dragostea mare! Pumnii și palmele cu cari te-a umplut de sînge și te-a învinețit doi ani de zile. Ce te mai ține lîngă Tino? Ești nebună ori sîn- gele căpitanului Paminonda n-a reușit încă să sugrume în tine gustul de robie din inima de neam prost a Gli- cheriei de la Candia? Ai să faci așa cum zic eu! Dacă ești nebună, te leg și smulg de pe tine, cu mîna mea, cea din urmă fîșie de carne din carnea de roabă a mamă-ti.

Salomia se oprise în fața surorii vitrege, clocotind, crescută în furia cu care-i vorbise, amenințătoare, gata s-o prindă de umeri și s-o scuture, brutală, dar Maro nu se speriase. Se ridicase din fotoliu, ușor, aparent liniștită. Numai privirea, sfredelitoare, se înfipsese pînă în sufletul boieroaicei de pe Grant și i-l înmărmurise.

— Nu mă despart de Tino — silabisise, cu rezo-nanțe metalice în glas — n-o să poată nimeni să mă

despartă de el. Tino m-a bătut pentru că e mirele meu și stăpînul meu. Eu le-am poruncit ilfovenilor să nu se amestece. Tino martiriza în mine tinerețea ce mi-o dăruise prin Nedu, pe el îl chinuia în carnea și în sufletul meu. Vrea să ucidă în mine diavolul ce nu ne lăsa sufletele să se îmbrățișeze pentru totdeauna. După plăcerea pe care Nedu mi-o deștepta și sătura, bătaia lui Tino era ca o baie rece, înviorătoare. Nedu, cînd mă lăsa din brațe, parcă-mi lua sufletul. Tino, cu loviturile lui, mi-l reda. Bătaia de la el era ceva ce mă durea și-mi făcea bine. Nedu îmi sătura trupul, Tino îmi astîmpăra sufletul… Crezi că strigam de durere? Nu, surioară! Sunt fericiri așa de mari, că țipă în noi ca păsările de noapte…

Metalul din glasul tăios cu care despicase primele cuvinte, se topise. Ochii, prelungi la început și scăpă- rînd ascuns, se umeziseră și mari, fixați în gol, adunau în privire o lumină de vis și de pace, de rară împăcare cu sine. Mîinile ce rîcîiseră pînă atunci, cu degetele nervoase, mătasa vestmîntului, se încrucișau acum în poală, în odihnitoare părăsire. Capul, greu de strălu-cirea părului și de gînduri, se înclinase ușor pe un umăr, iar zîmbetul — poate întîiul ei zîmbet cald — îi întipărise pe figură o nevinovăție de imaculată arătare. Maro se spovedise, în cele din urmă, în șoaptă:

— Sunt fericiri pe cari tu niciodată n-ai să le înțelegi, surioară. Eu, care am crescut între mare și cer, în pustiul țărmurilor, nu-i de mirare să par o ticăloasă pentru cumințenia ta de femeie ca oricare alta, iubită la timp și mereu la fel, azi ca și acum zece ani, mîine ca și peste zece ani.

Numai pentru Tino, ea era o fărîrnă din marele suflet al neînfricoșatului și mereu triumfătorului Eros, care domină și fecundează natura. Acolo, pe malurile fierbinți de la Candia, își făcuse un chip din lutul ce-l frămîntase cu mîinile și-l apropiase, rece și ud, lipicios, de sîni și de pîntec, să-l încălzească, să înduplece pămîntul să ia forma pe care o doreau pal- mele, strîngînd înfiorate rotundul cu lunecări de reptilă prin inelul larg al celor două degete unite cap la cap. Se culca dezgolită, în nisipul dogoritor, lîngă chipul cioplit și-l împodobea, în gînd, cu toate misterele neastîmpărului animal, pînă cînd simțea cum începe s-o domine, să crească și să i se încolăcească în jurul mijlocului ca un șarpe, să-i frigă pulpele, să-i sugă sînii și s-o pătrundă, cu un răcnet triumfal, ce i se părea că scutură pămîntul sub apăsarea de jur împrejur a cupolei celeste. Eros de pe malul mării o poseda și o fecunda sufletește. Tino avea sau îi împrumutase ea, cu forța dorinței, ceva din puterea de vrajă a chipului cioplit de la Candia. Îi robise și înflorise gîndurile. Numai cînd îl simțea pe el alături, mic și uriaș, își deschidea și încolăcea brațele în jurul lui Nedu. Într-o seară — era devreme și soțul sta încă în prăvălie — flăcăul se năpustise la ea în odaie, o culcase sub el și… n-a fost nimic, nu i-a spus nimic, absolut nimic. Dimpotrivă, o brutaliza, animal și sterp. A simțit că-l urăște și — cum o crucificase pe marginea patului — a adus un picior printre brațele lui și l-a izbit cu călcîiul în gură, cu putere, cu sete, cu dezgust. Noaptea, însă, cînd a venit uscățivul vrăjit lîngă ea, ilfoveanul a fost Pan și i-a cîntat, păstor și țap, pentru toată pofta cărnii cu mugurul pîntecului deschis și zvîcnind.

— Să știi, surioară: eu am să mor, pentru dragoste, în clipa cînd o muri Tino. Asta e tot ce avem să ne spunem. Nu te mai încrunta și nu încerca să mă înțelegi. Ți-am spus că sunt fericiri mai presus de omenesc și de pricepere. Nu a țipat încă, în tine, bucuria sălbaticului Eros și nici nu ai trăit, ca mine, între Tino și Nedu, ca între dragoste și moarte. Ar trebui să plîngi cum am plîns eu doi ani, de mila lui Tino, în timp ce Nedu îmi sătura trupul și să simți, în fiecare noapte, cum se adună și urcă în tine un strigăt de oroare, de cîte ori te deștepți din somn și te vezi culcată alături de un schelet a cărui atingere te cutremură de dezgust. Cine știe? Poate că eu am pus dorință și vigoare în Nedu și l-am însuflețit pe schilavul de simigiu, ca si trăiască amîndoi prin mine — așa cum, prin mine, mințindu-mă poate, mi-am făurit, ca altădată pe malurile Candiei, un paradis ce nu-i altceva decît o vale a plîngerilor. Oricum, nu am de

ce să-ți fiu recunoscătoare! Văd, simt că mă urăști în clipa asta din urmă, surioară. Mi-e milă de tine, profundă milă. Ești și tu o femeie ca oricare alta, soră prin tot ce clocote în mine suflet și sînge din sufletul și sîngele lui Paminonda. Pentru că eu, nu tu — numai eu îl port în inimă și-n gînd, în carne și în suflet, pe căpitanul Paminonda…

Seara, venind acasă, Fane le-a găsit pe surori îmbrățișate, cu ochii plînși.

Salomia și Maro se recunoscuseră, se împăcaseră și aveau să se despartă, peste o oră, pentru totdeauna poate…