Maidanul cu dragoste

Cîteva luni, n-a mai fost nici un scandal la simigiu.

Grecoaica nu ne mai speriase somnul cu plînsul ei țipat în noapte și nu mai adunase chiriașii, buimaci și neputincioși, în fața ușii cu drug de fier pe dinăuntru și în curmeziș.

Safta, care încercase odinioară să afle ce taină era în casa unde nimeni nu intrase și de ce își martiriza vecinul nevasta, se mira acum că Tino se cumințise și se întreba, nu fără ușoară părere de rău în glas, ce minune coborîse pacea și poate o fărîmă de dragoste, în căsnicia lui misterioasă.

Țiganca bocise, deseori, de mila grecoaicei și se rugase de Tino, în fiecare noapte cu scandal, în cor cu toate cumetrele, să n-o mai bată. Dar, dacă cu un ochi rîdea acum, bucuroasă că soția simigiului scăpase de chinuri, nu încetase să plîngă cu celălalt.

Certurile și palmele, în viața celor din casa cu nebuni, erau necesare ca apa și ca soarele. În traiul lor searbăd, redus la mîncare, la somn și la încălecări fără dragoste, intriga era unicul exercițiu de fantezie și logică, iar ocările și păruielile, singur mijloc de destindere a nervilor, de descărcare a necazurilor și de răzbunare platonică împotriva vieții. Cum nu erau în stare să vibreze decît în fața unui spectacol oripilant, scandalurile de la simigiu le asiguraseră pînă atunci, la dată fixă, emoții tari ca rachiul și ca pumnii primiți fără veste, pe la spate.

Era natural, așadar, ca femeile, mai ales, să acorde faptului o importanță vitală. Ele încercaseră, cîteva săptămîni la rînd și prin orice mijloace, să pătrundă misterul, să afle prin ce „talenturi” răușise grecoaica să-l facă pe bărbat, din tiran cum fusese cu cîteva luni în urmă, un „Bubi sub papuc”…

— Că e sigur, soro, că l-a pus cu botu pe labe — afirmase Safta în soborul vecinelor, strînse într-o după- amiază la sfat și cafeluță. Uite, parcă-l văd pe scîrba de Tino umblînd în patru labe prin odăi. Nevasta rîde în gușe cînd îl vede și zice: „mult mă călăriși cu pumnii, capră rîioasă, stai să te călăresc și eu acum!” Și-l încalecă, soro, iar tontu se tîrăște cu ea în spinare prin casă, nechezînd…

Se aflase, în primul rînd, de la persoană sigură, că grecoaica îl amenințase pe simigiu, în ajunul Anului Nou, că-l lasă dacă nu se face om cu scaun la cap.

— Nu mai pot să îndur bătăile — ar fi strigat ea, disperată. Ești un grec scîrbos și te părăsesc. Plec în lume. Car bușteni în triaj dar cu tine nu mai stau! Că ce sunt eu, să mă chinui ca pe Christos, palicar împuțit? Plec și te blestem să rupă viermii din tine, cum rup corbii din caii morți pe maidane! Nevastă ca mine nu mai pupi tu, hodoroagă bătrînă ce ești — bătu-te-ar un car de icoane…

Tino o amenințase, la rîndu-i, că o spintecă fără milă cu pumnalul, dacă-l lasă singur pe lume și dă foc la taraba cu covrigi și brînzoaiee, să-i spele flăcările pe amîndoi de ticăloșenie și să le urce sufletele la cer, ca două rîndunele zburînd alături.

— Bun — a răspuns ea cu hotărîre — primesc! Alege una din trei: plec și rămîi singur pe lume, mă omori și se alege cenușa de amîndoi și praf de munca ta, sau nu mă mai schingiui și trăim în bună pace, să crape dușmanii de necaz…

Tino se gîndise o noapte ce să facă. Nu era așa ușor de ales. În cele din urmă zîmbise, cu sentimentul că face un sacrificiu: pace, fă — pace între dobitoace…

— A fost cineva la ei în casă, să-i vadă, să-i audă vorbind așa? N-a fost! Atunci de unde știm? Vorbe, ascultați-mă pe mine — își tremurase Safta cărnurile — vorbe de clacă…

După altă versiune, simigiul n-o mai canonise pe nevastă de frica lui Ivan. Rusul îi trimisese vorbă prin cineva că, dacă nu se astîmpără, îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt, să-l îngroape pînă la umeri, ca în trîntele pe viață și pe moarte din cărțile cu haiduci.

Vecinii zîmbiseră neîncrezători. Nu era capabil cizmarul de o amenințare ca asta. Știa toată mahalaua că el nu încercase niciodată s-o smulgă pe grecoaică de sub loviturile lui Tino Stavros. Se mulțumise să se închidă în atelierul cît o coaje de nucă și să plîngă, ca o muiere, la icoană. Ivan era voinic, firește, dar față de simigiu se purtase bleg ca o cîrpă.

Adevărul îl știa numai Sultana, de la unul din ilfo- veni. Nevasta nu-l amenințase pe covrigar și nici nu-i trecuse vreodată prin gînd să se întoarcă în patrie. Belșug și fericire n-o aștepta nici acolo. Nu lași acasă avere și fericire, ca să pleci în lume după o stîrpitură cu ne- vricale, mai ales cînd ești tînără și frumoasă. Safta aflase că Tino o luase săracă. Grecoaica aduna și mînca măsline putrede și se culca în port, pe lăzi goale sau prin bărci. Marinarii îi plăteau îmbrățișările cu stafide sultanine și smochine. Cu o rodie și un șir de mărgele ieftine, o cumpărai amantă pe o săptămînă.

Simigiului i se făcuse milă de ea și o culesese de pe drumuri.

Norocul, însă, o părăsise curînd.

— Ce să mă fac — se căina ea în fiecare noapte, umblînd prin casă în vîrfuri, să n-o audă Tino. La mizeria și destrăbălarea din port nu mai mă-ntorc, fie ce-o fi, iar aici nu mai pot să îndur bătăile bărbatului…

Bisericoasă din fire, se rugase la icoană, s-o lumineze cerul. Plînsese, se tîrîse cu burta pe dușumele, se mîn-jise cu chinoroz pe față și se înțepase în sîni și în pîn- tec cu acele, ca prin umilire și suferință să-și urce ruga pînă la auzul Maicii Domnului.

Cum sta îngenuncheată, într-una din nopți, i se păruse c-o vede pe sfîntă mișcînd buzele.

— Lasă-l dracului de palicar, soro, și hai la noi, în cer…

Grecoaica înțelesese porunca divină și se hotărîse, fără șovăială.

— Mă omor!

Altă scăpare nu mai era.

Cînd a văzut-o urcîndu-se în pod, cu frînghia în mînă, simigiul a simțit cum i se face inima ca un co-vrig răsucit, s-a lovit cu palmele peste ochi și s-a jurat pe morții din Kalamata și Vlahoclisura că n-o mai atinge. Nevasta nu l-a ascultat. Intrase cu capul în ochiul ștreangului și îl potrivise pe beregată.

— Nu te mai cred! Lasă-mă să mor!

Sta pe scară, ca o barză într-un picior, gata să se arunce în gol.

Tino îi prinsese gleznele cu brațele, plîngînd și-i săruta vîrful papucului.

— Maro, viața și norocul meu! Maro, chinul și bucuria mea de toate zilele…

Grecoaica se înduioșase.

— Tino, stăpînul și mîntuitorul meu!

Simigiul și-a dus femeia pe sus, pînă în casă, i-a spălat picioarele cu lacrămi și i le-a șters cu părul.

— Maro, chinul și bucuria mea de fiecare clipă…

Se împăcaseră, cu un sărut ca un sigiliu și se iubiseră ca în prima noapte.

Adevărul era în toate și în nici una din aceste versiuni. Fantezia cumetrelor falsificase, inversase logica simplă a faptelor și trivializase o întîmplare ce păstra, în umbră, un singur personagiu și cel mai principal: Salomia, nevasta lui Hagiu și amanta pușcăriașului frumos din Cotroceni.

Cum și de cînd îl cunoscuse proprietăreasa pe Ivan, nu se știa, pînă una alta. Ea îl adusese în casa cu nebuni, cu opt ani în urmă și le vorbise vecinilor, de noul chiriaș, ca de un gospodin cărturar, venit la noi în țară să mănînce o pîine amară, prin muncă. Firește, era convinsă că toți mahalagiii au să-l respecte, aflînd că noul tovarăș luptase pentru binele poporului și fugise din imperiul rusienesc ca să scape de prigoană, lăsînd în urmă avere și rubedenii de neam mare. O primă dovadă de respect o dăduse ea, numindu-l administrator.

— Gospodin Ivan e omul meu de încredere, aici! Nu vă mai osteniți pînă la mine, pe Grant, cu plîngerile. Gospodin o să vă asculte și o să facă dreptate. Dacă nu viu pînă la zi-ntîi să iau chiria, i-o dați lui. Gospodin Ivan o să vă scrie fitanță de primire. Ce-o zice și cum o zice el că e bine, așa să se facă și să nu care cumva să vă prind cu intriga, că gospodin e voinic, cum îl vedeți și e voia la el, ca de la mine, să vă ia de umăr și să vă dea afară din curte, cu catrafusele buluc.

Oricît de uriaș ar fi fost Ivan și oricît de drastic avertismentul proprietăresei, vecinii se priviseră cu subînțeles. Era un mister! Nu culegi un ins de pe stradă, să-l faci om de încredere, numai pentru simplul motiv că insul ar fi gospodin și cărturar cu neamuri boierești.

Safta întrezărise adevărul.

Salomia călătorise mult, pe vremuri, iar despre rus se aflase că umblase tot pămîntul. Se întîlniseră, prin urmare, prin alte țări. El venise în București convins că amanta de odinioară nu-l uitase și sigur că, lîngă ea, îl aștepta belșugul. Se înșelase. Adorata își găsise, între timp, alt iubit. Cînd ești ibovnica lui Fane din Cotroceni, nu scapi așa ușor — că pușcăriașul frumos vede, simte, presimte și înfige pumnalul, fără nici o tresărire, în inima potrivnicului.

— E pericol de moarte, rusnacule — ar fi spus stă- pîna caselor — să lucrăm cu cap, că ne întinde nebunul ciozvîrtele pe gard! Deocamdată stai acolo, pe Basarab și fă pe cizmarul. Cînd ai nevoie de parale, îmi dai de veste, să mă prefac bolnavă și încasezi tu chiria. Le spui vecinilor că mi-o aduci, să nu se zică așa și pe dincolo, dar o păstrezi la matale în buzunar. Comedia asta o să ție cîteva luni, pînă mă descotorosesc de pacoste…

Timpul o dezmințise pe țigancă.

Opt ani, pușcăriașul frumos din Cotroceni rămăsese amantul Salomiei, iar Ivan se mulțumise, în tot acest timp, cu rolul modest de om de încredere. Iarna și primăvara, de sărbătorile mari, el pleca pe Grant, în tovărășia unuia din chiriași, să-i ureze proprietăresei, în numele tuturor, petrecere frumoasă și s-o roage să poarte papucii de casă pe cari-i lucrase, din material scump, ca un semn de recunoștință. Fane era martor la acest ceremonial și, în loc să-l spintece cu pumnalul, îl poftea pe rus la masă, îi turna vin cu mîna lui și îl ruga, uneori, să cînte.

— Să nu te superi, da’ petrecere fără muzicuță-i parastas. Cîntă, batiușca mă, că mi se despică inima de fericire și nu se știe ce-o mai fi pînă mîine…

Înalt și rămas — în ciuda anilor — tînăr, cu trupul subțire și mlădiu, nu voinic dar plin de clocot și elastic, temut și deopotrivă admirat de amici și inamici, sincer în prietenia și ura lui, categoric în gestul ce răzbuna și copil în surîsul cu care se dăruia iubirii, Fane era un tip reprezentativ al romantismului bucureștean de odinioară. Pușcăriașul din Cotroceni avea o figură albă, cu trăsături feminine și ochii mari, negri și mereu umezi, adînci, scăpărători în clipa, repede uitată, a necazului dar învăluitori, timizi aproape, în fața femeilor.

— Un om cu viața mea, gospodin, cu isprăvile mele bune și rele, cu sufletul meu și cu dușmăniile ce le-am adunat în cîrcă, poate să moară peste zece ani sau poate să moară mîine, ca un cîine, într-un șanț!

Fărîme sau numai palide umbre ale marelui duh romantic de atunci, cu o lege a lui mai presus de legi și cu elanuri ce sfidau morala comună, cuțitarii cu o șu-viță de păr lunecată provocator pe o sprînceană și ochii ascunși, pieziși, feroci în lovitura ce ucidea pe la spate și lași în fața unui bătăuș mai puternic, îl iubeau pe Fane și îl urau, tocmai pentru că îl simțeau al lor dar nu asemeni lor. Încercaseră, nu o dată, să spargă sau cel puțin să înlăture oglinda în care se vedeau așa cum erau: mici, ticăloși, cu imperiul de isprăvi — în care se bănuiau stăpîni dar nu și prizonieri — redus la cele cîteva ulițe și maidane din cartierul lor.

În pușcăriașul frumos din Cotroceni trăia vagabondul ideal, generos și dornic de petreceri de cari să se ducă pomina, de pe Grant la bariera Vergului și de la Puțul lui Crăciun pe dealul cu ape miraculoase sau la Obor — petreceri cu femei frumoase, cu vin bun și lăutari, epilogate cu o plimbare la șosea, cu mopsul pe capră, lîngă muscal, ca un stindard.

Haimanalele își aveau legile și logica lor de viață. Erau stăpîne absolute pe o mahala. Între o bandă și alta era dușmănie de moarte. Cuțitarii își respectau, reciproc, hotarele cu maidane și cîrciumi și nu plecau în altă „țară” decît atunci cînd voiau să provoace.

Fane, însă, călcase întotdeauna aceste imperative categorice în viața celorlalți.

Considera orașul o cetate supusă. Un suflet ca al lui nu avea loc să-și deschidă aripele numai într-un cartier, încercase, deseori, să împace tovarășii din toate culo-rile bucureștene, ca să realizeze, sub comanda lui, o republică a tricourilor. El începea cheful la Pricopoaia, îl continua pe Filantropia și-l termina la Obor sau pe Dudești. Golanii, însă, nu înțeleseseră visul atotcuprinzător al pușcăriașului frumos din Controceni. Voiau să rămînă stăpîni în lumea lor, se simțeau jicniți de prezența lui Fane — mai ales că el avea ibovnice în toate mahalalele — și se adunau, în consfătuire, prin cafenele sau pe un loc viran, ca să hotărască ce au de făcut și cum să răzbune ofensa.

Insul cu o misiune așa dificilă și plină de pericole, uneori — pericole pe cari era mîndru că le poate sfida — intra în cîrciumă înjurînd și lovind cu bastonul în șirul de sticle, îmbrăcate în foiță, din rafturi, se așeza, nepoftit și obraznic, la masa celor din Cotroceni, cerea băutură anume pentru el și le comanda lăutarilor cîntece pe placul inimii.

Fane se uita la el, lung, palid, indiferent la gîndul scandalului ce va urma sigur dar trist că tovarășii din mahalaua în care venise să petreacă au rămas proști și departe de gîndul lui de înfrățire și-i obliga pe prieteni, cu un semn, să se facă că nu văd sau că nu înțeleg provocările mosafirului nepoftit.

— Am gust — se ridica el de pe scaun, în cele din urmă, adresîndu-se noului venit — am gust să petrec cu voi!

Haimanaua pleca, imediat și surprinzător supusă, cu un docil și abia îngînat: ,,bine, coane Fane” și se întorcea, nu peste mult timp, cu toată banda.

Cîrciumarul adăoga o masă sau mai multe, după numărul celor veniți, iar pușcăriașul frumos comanda, pentru dușmani, fripturi în sînge și vin în căldări. Dălcăuții mîncau cu poftă și închinau în cinstea „conului Fane”, care îi privea, zîmbind fără gînd, cu brațul petrecut pe după gîtul ibovnicii și cu cei cîțiva prieteni credincioși aproape.

Cuțitarii erau sinceri, în urările lor de sănătate și noroc în dragoste.

Fane ciocnea paharul — un pahar al lui, clin care nu mai bea nimeni și păstrat cu sfințenie de cîrciumar — cu fiecare, îi săruta frățește și dacă vreunul din ei avea tricoul rupt sau era netuns, îi strecura în palmă, fără să vadă ceilalți, o piesă de argint. Șoptise, nu o dată, că-i rușinos, pentru un tînăr, să umble jerpelit și cu lațe de spoitor. Tricoul și freza cu smocul de păr pe-o sprînceană erau unicele dovezi de noblețe ale romanticilor cu șișul ascuns în mînecă, dispuși oricînd să moară de dragul amantei sau apărînd iubita unui tovarăș, din orice mahala ar fi fost. Un imperativ drastic, înscris în inimi, îl descalifica pe cel ce se purta cu o femeie, ori-care, inelegant — o eleganță a lor, cu legi aparte și de neînțeles pentru ceilalți orășeni — sau se dovedea că nu fusese în stare s-o apere.

Sunt cavaler — era o lozincă, firește rareori respectată riguros, a tuturor cuțitarilor bucureșteni.

Cînd, întîmplător, o fată sau o bătrînă avea un necaz într-o suburbie vecină, haimanalele îi făceau gardă de onoare și o însoțeau pînă la hotarul dintre cele două lumi. La despărțire, cineva rupea o bucată din tricou și o da mărturie, ca să afle tovarășii din cartierul me- giaș cine le apărase sora, ibovnica sau mama.

Recunoscători, aceștia îi invitau pe salvatori într-o cîrciumă, le dau să bea și să mănînce, și-i conduceau, pînă la ei acasă, cu harmonica. În timpul petrecerii, gazde și mosafiri, la fel, legau batiste albe de cureaua pantalonilor — semn că e pace…

Fiecare cartier avea, în țesătura vestmîntului, culori anume.

Haimanalele din mahalaua cu nume rușinos purtau tricouri în dungi orizontale albastre și albe, cei de pe Grant în dungi perpendiculare albe și roșii, cei din cartierul Sfînta Vineri-Pleșoianu în pătrățele albastre și roșii, iar cei de pe Basarab (de dincolo de pod), Banul Manta și Filantropia, în dungi perpendiculare albastre și roșii. Fără îndoială că fiecare culoare simboliza ceva și voia să mărturisească un gînd.

Fane, singur, în București, îmbrăca — sub cămașa de mătase — un tricou pe care și-l comandase special, în pătrățele negre și roșii, cu guler albastru și șnururi albe, pentru că: „dragoste și moarte, fraților, altceva nu există!” Tovarășii lui din Cotroceni aveau, de asemeni, tricou în pătrățele roșii și negre dar fără guler și fără șnur — semn distinctiv și galon acordat numai pușcăriașului frumos…

— Să bem, fraților — închina el cu dușmanii poftiți la masă — pentru suflet, pentru noroc, pentru femei și pentru aleluia…

Se ridica unul din cuțitari, să răspundă sincer.

— Coane Fane, te iubim acum, cînd stăm unii cu alții alături și ciocnim un pahar cu vin. Da’ mai e o lege, pe care o calci, că ești mai al dracului ca noi! Așa cum ne vezi, să ne lași s-o apărăm, cînd s-o sparge cheful. Matale ai spus că-i o dragoste și-o moarte… și că haimanaua nu se lasă atinsă la bătătură nici de sfîntul sfinților măsii…

Loiali, în ura și prietenia lor egală, tinerii îl rugau:

— Spune, nenicule, cît suntem în bună pace, cum vrei să te cinstim? Știm să cîntăm, să facem jocuri, bă- tîndu-ne în cuțite și să ne vărsăm sîngele, la o poruncă a ta, ca să vezi cît ne ești de drag…

— Lasă, că în cuțite o să văd eu, în curînd, cum vă bateți. Acum, dacă mă iubiți, să-mi cîntați, fraților! Cîntați, mă, că mi se despică inima de fericire și nu se știe ce-o să fie cu mine peste un ceas…

În cîrciumă era un aer închis, greu de gînduri, de vin și fum de tutun. Haimanalele urlau, răsturnate pe scaune și prinse pe după gît — cu ochii mici, pierduți în gol — cîntece de obidă și de dragoste, în timp ce Fane rămînea în picioare (el singur în picioare) cu bărbia în piept, mai frumos și mai înalt în tristețea lui nemărturisită.

Măguliți că un tovarăș ca el le ascultă și respectă suspinele și ofurile — fiecare mahala își avea melodiile ei — dușmanii se apropiau de pușcăriaș și-l rugau, cu privirile înlăcrimate, să le permită să-l îmbrățișeze.

— În ziua cînd o să te omorîm — ofta unul din ei — doi ani o să purtăm cenușe în cap și n-o să bem un strop de vin. Ibovnicile noastre au să lege funde negre în păr, iar lăutarii au să-ți cînte cîntecul, ca o psaltire în biserică…

— Lasă, mă frăție — încerca Fane să surîdă — că nu s-a născut încă insul care să mă omoare pe mine! Acum să bem și să glumim, că o viață, o dragoste și o moarte avem! Mulțumescu-vă de acum, pentru tristețe, cind o fi să mor și săruta-le-aș ochii ibovnicelor de la voi din mahala, că au să poarte funde negre în păr, după mine. Phe, da’ mai e pînă atunci — facu-i morții sufletul scuipătoare…

Asta era singura lui înjurătură.

Glasul îi tremura. În figura zîmbitoare, numai ochii erau umezi.

— Vin jupîne — cîntă, țigane…

Cîrciumarul umplea din nou căldările de pe masă și schimba toate talgerele de lemn, pentru alte momițe și fleici în sînge. Lăutarii bătrîni și cu har în meșteșug lunecau arcușul pe coarde, ca o părere, topiți în melodia sălbatică și unică, iar haimanalele ascultau, oftînd, încovoiate pe scaune, cîntecul pușcăriașului frumos din Cotroceni. Fane și-l făcuse singur, în primele luni de închisoare și obidă. Era o glorificare a sufletului cu care se mîndrea dezmoștenitul de oriunde — suflet înflăcărat, generos, încrîncenat în ură și muiat în surîs, pentru că în dragoste fără margini fusese plămădit și fără robia legii, ca pasările, ca vîntul și ca florile de pe o margine de drum

Toți lăutarii bucureșteni îl știau dar n-aveau curaj să-l îngîne vreodată, fără porunca stăpînului în tricou. Cîntecul acesta era ca o pecete peste frăția ce se încheia între o bandă și alta sau ca o provocare, cînd cuțitarii din mahalaua în care venise să petreacă pușcăriașul fru-mos, scăpărau priviri piezișe, necruțătoare…

Acum era semnal de luptă.

Fane spărsese paharul de zid, cu un chiot în care era rîs și sudalmă, își desfăcuse funda de la gît, cu un gest nervos, dezbrăcase haina și lepădase cămașa de mătase, ca să rămînă — în fața haimanalelor — o haimana la fel, cu inima în zale roșii și negre. Era mai frumos acum, mai mlădiu și mai subțire: un trup fraged de copil cu neastîmpăr în priviri și flăcări mici în goana sîngelui.

Prietenia înceta, ura începea să aibă cuvînt.

Fane lupta întotdeauna în tricou, ca un erou înfășurat în stindard. Faima culorilor pe cari le purta intra din nou în joc. Victoria lui era victoria tuturor cotroce- niștilor…

Potrivnicii se împrăștiau prin mahala, pe după colțul străzilor și pe maidane și așteptau, cu ochii crînceni și cuțitul ascuns în mînecă. Fără îndoială că, iarnă sau vară, tricoul era și pentru ei o armură imperios necesară. Un fluierat strident, prelung, cu două degete pe limbă, anunța începutul ostilităților.

Fane se oprea în ușa cîrciumii, să-și ridice pantalonii cu un gest specific, făcut numai în aceste ocaziuni de mare încercare și pleca după dușmanii proști și dragi, urmat de lăutari dar și de prieteni, deși aveau poruncă să nu se amestece în scandal, oricît de mare ar fi, la un moment dat, pericolul în care s-ar afla.

Cînd îi apărea în cale un inamic, la o răscruce sau pe un loc viran, el întindea palmele, să se vadă că luptă fără armă.

Cavaler, potrivnicul arunca șișul păstrat, pînă atunci, în mînecă.

Pușcăriașul frumos din Cotroceni avea loviturile lui sigure: pumnul repezit de sus în jos, cu putere, între ochi sau izbitură directă în inimă. Pocnit, insul se da cîțiva pași înapoi, îngenunchea și se făcea covrig la picioarele învingătorului. Se intîmpla, uneori, ca o puș- lama — de frică sau cu gînd vădit de asasin — să nu renunțe la cuțit. Era un moment de încordare, în primul rînd pentru omul înarmat, care știa că joacă — pe viață și pe moarte — o carte mare.

Fane nu se intimida. Se apropia de dușman cu pasul egal și ferm, liniștit în aparență și se uita în ochii lui, drept, fix. La prima tentativă de atac, cu o agilitate surprinzătoare și cu un calcul precis al mișcării, pușcăriașul din Cotroceni îl dezarma pe nemernic și-l arunca, prins de mijloc și învîrtit pe umăr, cu capul în jos. Dacă nu-l lua duba de la Morgă, îl îngropau rudele peste cîteva zile.

Lăutarii cîntau, în timpul luptei, iar prietenii celui neînvins îi pansau pe răniți cu fășii rupte din tricouri — din tricourile lor în pătrățele negre și roșii — și îi trimeteau, în camioane sau pe brațele mahalagiilor, după împrejurări, acasă ori la „Salvare”.

Fane, trecînd prin mahala, lăsa în praf cîțiva desfigurați și umplea camera de gardă a spitalului apropiat cu haimanale învinețite.

După scandal, victorios și trist că lovise, cu pumnul, în inima de sub tricouri și că vărsase sînge de frate mai mic și neînțelegător, nevinovat poate că nu se putea ridica pînă la visul lui de înfrățire, se înfunda cu tovarășii toți într-o cîrciumă din Cotroceni, se îmbăta după întîiul pahar cu vin și începea să plîngă, cu o durere în el din durerea celor învinși.

Povestind, Fane își culca tîmpla pe pantoful mic și scump al amantei — gest omagial pe care rusul îl înțelesese.

— Numai femeile m-au priceput, batiușca Ivan! Uite de ce le-am iubit pe toate, la fel, ca pe icoane!

Vorbise rar, ca o poruncă.

— Să știi, gospodin, că în ziua cînd mi s-o urî cu viața, de-o femeie am să mă las ucis. O să fie moartea mea, atunci, ca papucii aduși de matale Salomiei mele: cadou, ultimă recunoștință pentru dragostea cu care m-au fericit atîția ani — săruta-le-aș, de dincolo de moarte, sfîrcul sînilor!

Se oprea la fereastră, cu profilul în lumină și nu-i mai păsa de lacrămi. Își desfăcea gulerul, larg, cu un gest mic, nervos, ca în clipa lui de ciudă și de sfidare a dușmanilor din cîrciumile mahalalelor, ca să se vadă, sub albul de mătase al cămășii, tricoul în pătrățele roșii și negre, purtat peste tatuajul ce simboliza — pentru el și toate haimanalele bucureștene — norocul și rostul pe lume: o inimă, străpunsă de o săgeată…

— Dragoste și moarte, gospodin! Altceva nu există pe lume! Care ți-a fost folosul că ai încercat să schimbi rostul lumii rusienești? Ai fugit și-ai venit aici, să-i cîrpești papucii țigăncii lui Gore, pentru cîteva capeici. Iartă-mă, gospodin, că nu vreau să te umilesc, da’ tare mi-e necaz pe matale în clipa asta! Ai crezut că țarul nu-i lasă pe mujici să fie fericiți? Și, pentru ei, ai dat cu piciorul la avere și cine știe dacă n-ai lăsat în urmă și o dragoste… Vezi că ți se umezesc ochii? Hai, batiușca Ivan, cîntă ceva — cîntă pentru Sonia, pentru Liuba sau pentru Marusia din inima dumitale…

Ivan psalmodia o romanță în care o ruscă de departe lumina necuprinsul ai privirile, îl legăna cu sufletul, îl parfuma cu răsuflarea și sprijinind zările pe gene, luneca pe cer o inimă ca o lună hoinară.

Fane asculta cu ochii închiși, trîntit pe covor, la picioarele amantei.

Ea traducea, uneori, versul cu tristeți.

Răsare soarele și-apune

Și-n închisoarea mea-i tot noapte —

Durerea cine mi-o va spune?

Ibovnicul se ridica în genunchi, cu brațele deschise, ca o cruce înfiptă între Ivan și Salomia și striga, scu- turînd capul.

— Vezi, asta mă roade și pe mine, batiușca! Crăp ca mîine și duc cu mine taina în mormînt. N-o să aibă cine să spună lumii tot ce am visat frumos și tot ce am închis în mine, cu scrîșniri de durere sau de revoltă.

Pușcăriașul avea presimțire că-i e sfirșitul aproape.

— Ai să vezi, gospodine, după ce-oi muri eu, că nu mi-a fost viața în zadar, că n-am trăit numai pentru scandal și petreceri. Mi-am avut și eu bulgărul de soare, am îngrijit și am crescut și eu un suflet fraged. Sufletul ăsta o să-mi aprindă o lumînare la căpătîi.

Singură Salomia știa de cine era vorba și nu se supăra — tot așa de bună amantă și soră.

Opt ani, ea fusese, de asemeni, sora si duhovnica lui Ivan. Necazuri mari nu avusese el niciodată. Trăia mai presus de vecinii din casa cu nebuni, cu gîndul peste hotare, așteptînd din primăvară în primăvară o veste mare, de la tovarășii rămași acasă sau de la fugarii risipiți în lume. Se mai considera încă, după opt ani de speranță zadarnică, un mosafir, o umbră vremel-nică printre noi. Viața tuturor trecuse pe lîngă el ca o apă, fără să-l atingă. Anii de muncă și de lipsuri, în mahalaua cu nume rușinos, aveau să rămînă, în curînd, pentru el, ca o amintire urîtă.

Ivan visa o deșteptare sărbătorească.

Visînd, începuse să adune, de timpuriu, fire albe pe tîmple…

În noaptea de Anul Nou, rusul intrase pentru întîia oară, în casa de pe Grant, cu sufletul plin ca un ciorchine, dornic să afle pe cineva care să-l asculte. Nu mai putea să sugrume adevărul în el.

Cînd l-a văzut în prag, uriaș și palid, sprijinit de zid să nu cadă, Salomia a scăpat paharul din mînă.

— Vai de mine, ce-i cu dumneata, gospodin?

Fane l-a prins repede de subsuori și l-a așezat pe un scaun.

— Gospodin, dragă gospodin, Ivan!

Rusul tăcea, cu capul greu între umeri. Lacrămile îi picurau, mari pe covor. Pușcăriașul îl crezuse rănit într-o încăierare cu pungașii și căuta cu palma, sub rubașca descheiată la gît, urmele de sînge. Proprietă- reasa încerca să-i ridice fruntea și să-l privească în ochi, convinsă că numai așa va întrezări zbuciumul ce-l gonise de acasă, pe o noapte cu viscol cumplit și-l adusese, pe neașteptate, la ușa lor.

— Ivan ai venit să spui la voi că el omoară ala grec spurcat!

Salomia își îngropase fața în palme.

— Vai de mine! Iar a fost scandal în șandramaua aia cu nebuni? Am să-i dau foc, să scap mahalaua de balamuc.

Fane singur zîmbise. Acum înțelesese ce rană ascunde rusul sub rubașcă.

— Lasă, Salomio, nu mai da foc la case, că destul s-au aprins călcîile lui Ivan. Nu-s casele de vină! Marea vinovată e Maro, nevasta grecului.

Surprinși, deopotrivă, stăpîna și cîrpaciul s-au uitat la el, lung, cu nedumerire. Amantul se plimba liniștit prin cameră, fumînd.

— Eram sigur că așa are să se-ntîmple!

Se apropiase de Ivan, îi prinsese capul în palme și-l privise drept, cu un surîs ca o lumină palidă pe figură.

— Ei, gospodin, așa-i că mai e și altceva pe lume, afară de țar, de mujci și de Vladimir Ilici Ulianov? Acuma crezi că dragostea e ca o băutură amară și vine cu gust de moarte?

Îl sărutase pe frunte, ca pe un copil, după o faptă bună.

— Începi să fii un om, pentru că începi să simți ce-i aia dragoste adevărată! Bravo! Pînă azi mi-ai fost drag și atît. De acum încolo, încep să te admir! Ai știut să alegi! Prea e tînără Maro și prea seamănă cu Salomia mea, ca să nu merite iubirea unui om ca tine…

O poveste pe care Fane o trăise.

— Fă ca mine, rusule! Cînd am văzut-o întîia oară pe Salomia, alături de lepădătura aia bătrînă de Hagiu, ca o căprioară lîngă o mîrțoagă de saca, am simțit cum mi se tulbură sîngele. Uite, mi-am zis, cum îi place vieții să-și împerecheze progeniturile! Ia să-i dăm noi vieții un dos de palmă peste gură! După o săptămînă, mîrțoaga a fost scoasă la reformă…

Cînd era lîngă Fane, Salomia se estompa. Trăia în umbra lui, prin gîndurile, elanurile, necazurile și bucuriile lui. Inteligentă, intrepidă, înfruntînd primejdia cu un surîs împietrit în colțul gurii și înlăturînd piedicile cu tact, stăpînă pe sine și în orice împrejurare, ea își croise un drum în viață, în urcuș anevoios dar sigur,

cu o voință îndărătnică. Alături de pușcăriașul frumos din Cotroceni, însă, avea un sentiment bizar de contopire, de anihilare a voinței, de volatilizare a gîndu- lui, de părăsire pe brațele lui ca într-un leagăn.

Exista pentru el și prin el.

— Dacă zice dînsu așa, batiușca, așa este!

Ivan încercase, slab, să se apere. Tot ce spusese Fane i se păruse o glumă — oricum, ceva la care nici nu se gîndise.

— Asta nu daragoste!

Pe Maro, mărturisise rusul, o văzuse de cîteva ori și numai în trecere. De doi ani, de cînd o adusese simigiul în țară, grecoaica apăruse rar în simigerie, deschisese geamul de patru ori și zîmbise copiilor, răspunsese o singură dată, prin semne, țigăncii lui Gore, care o întrebase, tot prin semne, ce mai face și se plimbase mai ales seara, păzită de cei doi ilfoveni, pe maidanul cu basculă. Poate că era o singuratică, poate n-o lăsa bărbatul să iasă în lume, de frică să n-o piardă. Sigur era numai faptul că Maro, timp de doi ani, privise soarele printre gratii.

Ivan presimțise că se petrece ceva neobișnuit în casa grecului dar nu încercase să afle. El trăise cu munca, nevoile și gîndurile lui, cîntînd cînd era trist sau vesel și așteptînd o veste cu minuni, de la tovarăși.

E adevărat că, uneori, simțea o tulburare, un neastîmpăr în el. Arunca rașpelul și calapodul și pleca afară. La simigiu erau ferestrele deschise. Ivan o bănuia pe Maro ascunsă înăuntru, după perdele. Dar nevasta lui Tino nu se uita anume la el. Ar fi fost în stare să jure că vecina se oprise la geam ca să asculte ciorovăiala vrăbiilor prin plopi sau să vadă cum se scutură florile mărului ce crescuse, prin ce minune nici rusul nu știa, în fața ușii lui.

Oricum, el încercase să se smulgă din tulburare. Fugea pe maidan, să se joace cu copiii și să uite, sau se încuia în magazie, încovoiat pe ceaslovul cu slovă fără înțeles pentru mine.

Dacă juca printre rînduri numele grecoaicei, scris cu raze parcă, erau de vină numai ochii obosiți, că lă-

crimau. Maro i se părea un cuvînt ca o muzică în su-flet. Îi strigau vrăbiile prin copaci, îl amintea clopoțelul pus la ușa simigeriei, îl păstra gîndul, ca pe un joc și îl susura chitara de deasupra patului, cînd se izbeau razele soarelui de coarde.

Ivan îngîna în el, ca o împăcare: Maro e un nume ca o cădere de stropi în havuz, cînd e apusul fîntînă de culori.

Se mai întîmpla uneori, îndeosebi noaptea, cînd lumina lumînării se revărsa peste pagini înflorite, ca o amăgire, să i se pară că grecoaica seamănă cu toate sfintele din gravurile ceaslovului. Ea fura părul blond al Mariei din Magdala, ochii limpezi și buni ai preafericitei Atanasia din Antiohia, ovalul figurii cuvioasei martire Anisia, gura senzuală a sfintei fără nume, din visul zbuciumat al tinerilor mucenici și trupul plin de ispite al frumoasei Pelaghia, care dintru început, de viclene vedenii atrasă, preacurvise…

— Cum se împacă în matale, gospodin, Vladimir Ilici Ulianov cu sfrijiții din bucoavnă — îl întrebase Fane odată, rîzînd.

Ivan n-a răspuns. Pușcăriașul frumos din Cotroceni n-ar fi înțeles ce minune făcuse Maro. Grecoaica întorsese gîndul crîncen al răzmeriței spre cer și-l limpe-zise. Pur ca o figură de legendă păgînă, rusul învinsese duhul ticălos al trupului și stăpînise, sugrumase în el, orice îndoială bicisnică. Își recîștigase ceasul de odihnă și de reculegere, din clipa cînd simțise că toate sfintele din ceaslov trăiau în el prin nevasta covrigarului. Bucoavna pe care sta aplecat nu mai era o carte moartă, acum. Ivan se uita în ea ca într-o apă cu umbra în adînc. Din ispita de la doi pași, el furase și păstrase numai sufletul, în care se recunoscuse și contopise.

Ascultîndu-l, Salomia privise lung, cu înțeles, spre amantul cu surîsul competent. Pricepuse și ea, în sfîrșit, de ce vrea rusul să-l omoare pe Tino.

— Ei, batiușca, ți-am spus eu, de adineauri, că e dragoste la mijloc! Și încă ce dragoste…

Gospodin încercase încă o dată să se apere, de astă dată cu îndîrjire. Se lovea cu pumnul în frunte și se chinuia să-i convingă pe amîndoi că nu din pasiune pentru grecoaică se hotărîse să-l suprime pe simigiu.

Maro se dedublase, pentru el. Între nevasta lui Tino și Maro din visul lui Ivan era o mare deosebire. Sufletul ei, afirma cîrpaciul, se desprinsese din trupul pe care bărbatul îl culca alături de el, în fiecare noapte — evadase din viața tuturor, se eliberase din pumnul lui de țărînă și apropiind secolele, înviase în gravuri și în visul celui ce-și învinsese, de asemeni, pumnul lui de țărînă.

În acest dublu concubinaj, trupesc și idilic, al frumoasei de dincolo de gratii, drumurile nu se încrucișau. Rusul n-o rîvnise niciodată pe femeia simigiului iar acesta, prost și bătrîn, nu bănuia aventura nocturnă a sufletelor.

Mai mult, Ivan se întreba, uneori, dacă unda muzicală din visul lui era, în adevăr, duhul grecoaicei sau numai un ecou din muta mare fierbere a nopților de primăvară, cînd dragostea e a tuturor și a nimănui. Salomia și Fane ar fi rîs, fără îndoială, dacă el le-ar fi mărturisit că se îndrăgostise de umbra sufletului său, purificat în aceste nopți cu limpezimi și răsfrînt în gînduri, ca un tînăr pelerin aplecat — în ceasul cu liniști al amurgului — peste o apă cu oglinzile adînci sub sălcii.

Maro fusese numai fondul luminos pe care se profilase această umbră a sufletului.

Ivan nu ar fi cerut mai mult de la viață.

Întîmplările din ultima vreme, însă, stricaseră jocul cu umbre și lumini.

Începînd să-și cunoască vecinii, rusul se convinsese că toți erau deopotrivă de răi, pentru că erau la fel de proști și se hotărîse să rămînă departe de frămîntările și veselia lor întristătoare. Dar femeile din casa cu nebuni îl disperaseră.

Revoluționarul ce luptase odinioară pentru libertate și respectul aproapelui, a fost deseori silit, și nu fără tristețe, să despartă vrăjmașele prinse de păr, prin lovituri. Se rușina, ridicînd mîna și se certa că — din tovarăș al omului de pretutindeni — ajunsese gardian în ospiciul de pe șoseaua Basarab.

Firește că, în procesul acesta de conștiință, Ivan își acorda circumstanțe atenuante. Bătînd, fostul soldat al lui Vladimir Ilici Ulianov pacifica. Altminteri, cumetrele fără stăpîn ar fi fost în stare să se desfigureze, să-și dea foc la catrafuse sau să se înece una pe alta, apăsîndu-se cu capul în butoiul cu apă de ploaie.

Primele scandaluri din casa simigiului îl impresionaseră dar Ivan nu intervenise. De ce n-o apărase pe Maro, de ce nu se gîndise niciodată că e destul de puternic ca să-l reducă la tăcere pe grec cu un singur pumn, cum nu vibrase el în fondul acela de umanitate ce-l apropiase, odinioară, de spînzurătoare și-l înfrățise, în urmă, cu cîinii maidanelor, cu gîzele și cu licărul stelelor? Precis nu ar fi putut răspunde…

Spectacolul acesta oripilant al distrugerii și al martirizării, crescut în sălbăticie de întuneric și de panica tuturor, îl paraliza. Rusul se simțea mic, inutil, murdar, ticălos în ticăloșenia ce-l înconjura și se prăbușea pe scaun, plîngînd, cu sufletul greu de nedumerire, de spaimă, de revoltă și de îndurerare.

Cu timpul, însă, ca un animal ce adulmecă furtuna, Ivan începuse să presimtă scandalul cu cîteva ore mai înainte. Umbla fără astîmpăr, de colo pînă colo, s-o vadă pe Maro, s-o roage să fugă, să se ascundă. Intra pe la vecini și nu știa ce caută, întreba nimicuri și nu aștepta lămuriri, pleca pe poartă, cu gînd să se ducă undeva și uita unde. Se întorcea în magazie, ca — după cîteva minute — să plece iar prin curte, neastîmpărat, neobosit, neînțeles în el și de mahalagii.

Toamna și iarna, îndeosebi, chiriașii din casa cu nebuni se culcau devreme.

Ivan rămînea singur, să tremure în beznă, fără să știe anume de ce și să aștepte — o așteptare de fiecare clipă și cu fiecare clipă mai chinuitoare.

În aceste momente de încordare și de răsucire a nervilor, iadul din căsnicia simigiului împrumuta, în fantezia bolnăvicioasă a omului ce trecuse de atîtea ori pe lîngă moarte, nepăsător, un rost anume, nelămurit încă sub frunte dar limpezit în sentimentul bizar de in-tensificare maximă a vieții, cînd lucrurile se însuflețesc, iar umbrele încep să se materializeze și să aibă glas.

Ivan avea impresia, cum asculta, atent, în întuneric, că se adună și cresc, de pretutindeni, amenințări. În fața lor, Maro din vis tremura ca o frunză, terorizată — alături de el și în carnea lui — de o mînă sortită să lovească din ascuns. Se multiplica vedenia din vis, în jocul de oglindă aburită al privirilor umede, nesigure sau cealaltă Maro, roaba dintre gratii, presimțind furtuna aproape, venea să caute un adăpost sigur între cei patru pereți de scînduri? Oricare ar fi fost taina, rusul nu mai deosebea visul de viață, nu mai știa care-i frumoasa din gravurile ceaslovului și care umbra fugară din cuibul grecului.

Le îmbrățișa, pe amîndouă, cu același suflet și încerca să le apere de primejdie cu o rugăciune la fel.

Magazia lui, în aceste nopți de împletire a luminii cu întunericul, era amvon.

În timp ce vecinii, cu somnul încă rămas în gene, încercau să spargă ușa simigiului, ruga pe care o murmurase cîrpaciul în el se schimba în cîntec, mai sfîșietor în noapte cu cît erau mai stinse chemările de ajutor din odaia zăvorită. Țipase Maro sub lovituri sau țipa numai arătarea din visul singuraticului? Rusul răspunsese, pentru Salomia și Fane, numai cu o lacrimă…

Dar, în ultima noapte cu scandal, vecinii nu mai auziseră melodia ca o sfîșiere.

Se rupsese o coardă în Ivan, se răsturnaseră înțelesurile de pînă atunci și se cristalizase în el un adevăr nou, lapidar, definitiv. Ca să poată înțelege și prietenii din Grant adevărul acesta, gospodin explicase încă o dată misterul din gravurile ceaslovului. Îngemănîndu-se cu visul lui luminos, Maro începuse să fie, ca în porunca biblică, de o ființă cu Ivan.

Trăiau unul prin altul — o singură inimă, un singur gînd, o singură suferință.

Bătîndu-și femeia, simigiul îl martiriza pe rus. Din sufletul lui chema ea ajutorul vecinilor, în carnea lui suferea loviturile, în cîntecul lui își striga plînsul, în fața icoanei lui își aduna în palme, ca pe mărgele, la- crămile.

Batiușca postise o săptămînă și se gîndise ce să facă.

Se hotărîse: trebuia să-l omoare pe Tino, ca s-o salveze pe Maro și să-și libereze visul.