Maidanul cu dragoste

Terminînd spovedania, Ivan se ridicase de pe scaun, liniștit. Mărturisind gîndul tot, se împăcase cu el și cu oamenii. În conștiința lui, crima se consumase. Cum va fi ucis grecul, era o problemă secundară, un fapt ce va decurge de la sine — simplu, banal…

Fane, însă, nu-l lăsase să plece.

— Stai, batiușca, poate că mai avem ceva să ne spunem. Te ascultai, pînă acum, ca un duhovnic. Am înțeles vorba dar am înțeles și ce-a rămas, dincolo de vorbă, nespus. Acum e rîndul dumitale să mă asculți. E o viață de om la mijloc. Suntem datori, prin urmare, să stăm la o parolă serioasă. Mai ales că dragostea asta te-a cam întors pe dos. Cînd ți-am povestit, acum un an, cum am ucis un dușman, ai sărit în sus de re-voltă și ai țipat la mine, că nu are nimeni dreptul de viață și moarte asupra aproapelui! Și-acum arzi de nerăbdare să pleci la Tino, ca să-l omori. După cum vezi, gospodin, vine scîrba de viață la om, din cînd în cînd, îl prinde de chică și-l duce la oglindă: „așa ai fost ieri, omule!” Pe urmă, tot de chică, îl duce la altă oglindă: „poftim, așa ești acum!” Insul face ochii mari, de vițel la poartă nouă și nu se mai recunoaște — nu mai știe care-i el, cel adevărat! Pilda asta, ca să afli că nu-i lege în lume să stea în picioare ca o lumînare la nuntă — că omul e ca floarea cu pălărioara cu funde galbene în vîrf: se schimbă după vreme și se întoarce după soare…

Ivan scăpase șapca din mînă.

— Nu te mai frămînta, gospodin și — mai ales — nu încerca să înțelegi, acum, tot ce am să spun. Ascultă și lasă înțelesul pe mîine, cînd vei fi singur și mai limpede la cap. Știi cum suntem noi, în clipa asta? Ca la „lanseu”. Ai auzit, vreodată, de „lanseu”? E un dans cu figuri grațioase, jucat de perechi multe. Nu se poate să nu-l cunoască și nobilii moscoviți! Spovedania dumi-tale, batiușca, a fost ca o muzică și ca o poruncă. Ne-a împins, fără veste, în „lanseu”. Avem, pînă acum, o pereche Ivan-Tino, în figură simplă de dans și alta Salomia- Maro, în figură pe care n-o știm cum are să iasă…

Vorbind, Fane privise peste umăr la amantă și zîmbise.

Competent în cauză, el însuși erou principal al unei crime pasionale ce făcuse vîlvă, cu cîțiva ani în urmă, pușcăriașul apreciase că nu era nevoie să moară Tino, ca s-o salveze Ivan pe Maro și să-și descătușeze visul.

Faptul în sine era prea simplu ca să merite o vărsare de sînge, mai ales că între rus și adorată era o piedică de nimic ca simigiul. Cîteva palme, date la timp, ar fi fost tot așa de hotărîtoare. Singura necunoscută, în calculul ce-l făcuse Fane, era Maro. Mai precis: sentimentele ei probabile pentru cîrpaci. Firește, în datina simplă a vieții, oricine e bucuros să scape de schingiuiri si să-l urmeze pe salvator, mai ales cînd binefăcătorul e un om ca gospodin.

Haimanaua, însă, știa bine că femeile au o logică a lor și anapoda. Surpriza nu era exclusă. Orice hotărîre, luată mai înainte de a se cunoaște gîndul și înclinările grecoaicei, ar fi fost — prin urmare — riscantă. Concursul Salomiei, singura în măsură să provoace o mărturisire și să întrevadă, cum spusese Fane, îndeosebi ce va rămîne dincolo de vorbă, nespus de Maro, era indispensabil.

Întîmplător, în noaptea aceea, stăpîna caselor se în- căpățînase să rămînă numai amantă, cu alte cuvinte: o femeie cu o logică a ei și anapoda.

Mîndră și generoasă deopotrivă, gata oricînd să intervină energic și să-și apere protejații cu orice risc și împotriva oricui, ea ascultase spovedania lui Ivan cu o liniște de piatră. Ochiul ager al pușcăriașului nu descoperise, sub masca pe care și-o impusese iubita, clocotul lăuntric. S-ar fi putut spune că martiragiul suferit de grecoaică, timp de doi ani, n-o impresionase de loc.

Mirat, Fane o provocase prin aluzia ce o făcuse la „figura Salomia-Maro” și încercase s-o convingă, indirect, că — în hora cu dragoste și moarte pe care-o începuse rusul cu Tino — ea era datoare să rămînă factor determinant și să impună, prin Maro în primul rînd, o limpezire a misterului din casa cu scandal.

Meșter păpușar, el trăsese sforile abil. Cu o singură comandă, ridicase între cei doi inamici, ca o barieră, un proces de conștiință și o angajase pe ibovnică, în figură compusă, cu grecoaica. înclinînd planșa pe care jucau cele patru marionete, voia să realizeze prin surprindere, în ritmul precipitat al dansului, un trio Ivan-Maro-Salomia. Rămas singur, simigiul nu mai interesa. Împrejurările îl aruncau peste bord, ca pe orice epavă…

În adevăr, gospodin ar fi încercat inutil să cuprindă cu gîndul prăpastia ce-o adîncise Fane în el.

Prins de umăr și dus în fața oglinzii în care zîm- bise, auster, revoluționarul și omul de odinioară, rusul, simțise cum îi cresc în suflet — ca bălăriile cu suc otrăvitor, printre pietre și grămezi de moloz — re- mușcările.

Începuse o luptă surdă între dragoste și ură, între Ivan din amintire și cel de acum. Se adunau între- bările sub frunte și își încurcau firele. Dacă o adora în adevăr pe Maro, prin ce joc ascuns, prin ce salt neașteptat, născuse iubirea în el o dușmănie așa de aprigă împotriva simigiului? În ce tainiță a inimii își risipise lumina, ca o făclie cu flacăra stinsă în țărînă, gîndul curat, voinic, cu care îmbrățișase, de atîtea ori, pămîntul și mîngîiase nefericirile altora, cu un sfat înțelept sau cu o faptă bună ca un adăpost pentru un copil al nimănui, pe care-l culegi din viscolul de afară și-l aduci lîngă soba caldă? Ce băutură amară îl adormise în el, în ultima săptămînă de post și rugăciuni, pe Ivan de altădată și-l crescuse, în umbră și atotpu-ternic, pe Cain? Copleșit, rusul ridicase din palme, spre Fane, ochii mari, întrebători, rugători.

Cerșise de la el un răspuns, de care să se prindă, strîns — să și-l facă reazim.

Prietenul, ca și cum i-ar fi citit tot zbuciumul în priviri, a surîs trist.

— Ce să-i faci, Ivan Fedotici Karasoff? Așa sun-tem: inimă de om, inimă de cîine, la fel! Unde-i dragoste mare, e și ură. Una o răscumpără pe alta și amîn-două fac un om. Sau, cum ar spune Salomia: o scîrbă de om…

Stăpîna casei cu nebuni, însă, nu-l ascultase.

Spovedania chiriașului o îndîrjise. N-o înfiorase gîndul că uriașul amenințase să-l ucidă pe Tino, așa cum nu o înduioșase suferința grecoaicei. Se înfuriase, însă, aflînd că Maro, timp de doi ani, se încăpățînase să-i ascundă necazurile.

Salomia se gîndise, întotdeauna, cu genele umede, la fata frumoasă și săracă, rămasă departe, sub cerul legănător de la Candia. O adusese lîngă ea, nu fără sacrificii, s-o scape de nevoile și de mizeria din insulă, s-o simtă aproape, s-o apere, s-o învețe, să-i dezvăluie rînd pe rînd tainele vieții și s-o urce, pas cu pas, spre fericire.

Maro, însă, de cîte ori o întrebase Salomia cum se poartă grecul în casă, zîmbise vag și răspunsese invariabil, cu ochii în pămînt: „bine, tare bine, nici nu visam așa noroc!” Prin urmare, în loc să vadă în ea o binefăcătoare și să și-o facă duhovnic, o mințise — o înșelase. Era, fără îndoială, o prefăcută, o nerecunoscătoare ce nu meritase nici dragostea și nici sprijinul ce i-l acordase.

Salomia se hotărîse să și-o smulgă din inimă, ca pe un spin.

— Maro e mai scîrboasă ca o broască rîioasă! N-o mai cunosc…

Era un avertisment, pentru Fane, că n-o mai interesa spovedania lui Ivan.

Amantul, însă, nu dezarmase. Nu era dispus să renunțe așa ușor la planul ce-l făcuse. Știa că supărarea ibovnicei — supărare ce nu rezolva nimic, de altfel — era vremelnică. Maro, oricît ar fi vrut ea să și-o smulgă din inimă, nu era o streină. Mai curînd sau mai tîrziu, era datoare să se amestece în căsnicia simi- giului și să încerce, într-un fel sau altul, să pună capăt scandalurilor. Pe de altă parte, pușcăriașul ambiționa să împiedice crima prin orice mijloace. În acest scop, o întrevedere Salomia-Maro, după opinia lui, era imperios necesară. Altminteri, nu s-ar fi putut realiza acel trio Salomia-Ivan-Maro, prin care plănuise, cu o sin-gură lovitură, să-l înlăture cu desăvîrșire pe Tino și s-o oblige, în același timp, pe grecoaică, să rămînă lîngă rus, în figură nouă…

Convins că orice amînare ar încurca și mai mult firele și ar face imposibilă o ieșire din greul impas în care se aflau, Fane nu șovăise să forțeze împrejurările, ca s-o oblige pe ibovnică să ia, numaidecît, o hotărîre energică.

— Ascultă, gospodin Ivan, venind spre noi, să ne spui necazul cu scîrba de plăcintar, știai că Salomia e soră cu Maro?

Vorbise leneș, răsturnat în fotoliu și fumînd, apa- rent fără să acorde importanță cuvintelor. Privise, însă, pe furiș, spre amantă, ca să poată aprecia efec- tul ce o să-l aibe această destăinuire, firește neaștep-tată. Surprinsă, Salomia ridicase fața din palme, smucit și se uitase la el fără gînd, plină de întrebări și fără o întrebare anume pe buze. În urmă, întorsese capul spre cîrpaci, încet, cu teamă parcă. S-ar fi părut că aștepta de la el o lămurire.

Gospodin se luminase și a răspuns simplu, cu un sentiment pe care avea să-l lămurească mult mai tîrziu.

— Dacă așa este, cum el spune, atunci Ivan omoară de doi ori ala grec spurcat!

Fane s-a silit să rîdă cît mai sincer, ca să poată da, tot așa de nepăsător și de candid în aparență, a doua lovitură.

— Ce-i mai frumos, batiușca, în toată afacerea asta, este că Maro nu știe că e soră cu Salomia! După cum vezi, o întreagă poveste, ca în Rocambole. Am s-o istorisesc, ca să te conving că Maro s-a purtat, în adevăr, ca o nerecunoscătoare. Cred că tot ce vorbim acum, între noi rămîne și în inimi, ca în mormînt!

Fane nu era convins de ce spune.

Maro, pe care și el — ca Ivan — o văzuse de cîteva ori și numai în trecere, îi rămăsese în amintire ca un joc în luminiș și ca un cîntec. În gînd, el îi acordase toate circumstanțele atenuante. Salomia o judecase aspru. În definitiv, față de ea, nevasta lui Tino se considerase o streină. Nu-i spusese cît suferă din mîndrie sau poate dintr-un sentiment de recunoștință și resemnare, apreciat de pușcăriașul frumos: nu îndrăznise să indispună cu o spovedanie din care s-ar fi desprins, cu fiecare cuvînt, cu orice lacrimă, o acuzare pentru binefăcătoare: ea îi alesese bărbatul, ea o adusese de la Candia și o zvîrlise în iadul celor doi ani de chinuri nemeritate!

Preferase să sufere și să tacă…

Afirmînd, totuși, că grecoaica avusese o atitudine urîtă față de Salomia — afirmație pe care avea s-o rectifice la timp — Fane încerca să cîștige, cu un sacrificiu infim, o victorie mare. De altfel, o primă dovadă că era pe drum bun, o avusese. În loc să protesteze că dezvăluise, cu atîta ușurință, o taină păstrată cu sfințenie pînă atunci, amanta îl încurajase cu un zîmbet, convinsă că el nu urmărea altceva decît să-i explice lui Ivan cum și de ce fusese Maro o nerecunoscătoare.

— Să vezi cum a fost, gospodin. Mai întîi, știi că Hagiu, acum zece ani, presimțind bătrînețile aproape, plecase la Ierusalim, să se facă sfînt. La întoarcere, în trecere prin Constantinopol, norocul meu a fost s-o în- tîlnească pe Salomia. Fermecat, i-a căzut în genunchi, i-a cumpărat toate giuvaericalele din bazar, i-a pro- mis luna și soarele și… în loc să aducă în mahala lemn sfînt și mirodenii, a adus amantă tînără și frumoasă pentru mine. Acum, firește că sîngele apă nu se face, mai ales cînd e sînge grecesc! Nu spun asta ca s-o necăjesc pe Salomia, care — orice ar spune și mai presus de supărare — rămîne soră cu Maro, adică da-toare s-o ierte și s-o apere, ci numai ca să înțelegi de ce, între ea și scîrba de covrigar, s-a legat un fel de prietenie. Tino Stavros, că el e scîrba de care vorbim, era acum trei-patru ani slugă la un simigiu din bariera Griviței și pleca, în fiecare după prînz, prin mahalaua Grantului, cu coșul plin de brînzoaice, covrigi, semințe și corăbioare. Sigur că mare aliș-veriș nu făcea el, dar era — cum s-ar zice — meserie națională. Știa el că e în mahala o poartă la care nu strigă zadarnic: cuuvriigi! Salomia apărea în balcon, azi să-i cumpere cîteva brînzoaice, pe cari să le împartă apoi la plozii de pe stradă, mîine să-l întrebe cum îl cheamă și de unde e de fel, iar poimîine, să-i cheme pe scăunel, la picioarele ei și să-și aducă amîndoi aminte, oftînd, de patrida. Salomia suspina de dorul cerului lăsat departe, Tino plîngea că e slugă de aproape opt ani și că slugă o să moară! Așa se întîmplă că, într-o zi, dînsei i se face milă de covrigar și se hotărește să-l scape de sărăcie, să-l însoare și să-l facă stăpîn pe o simigerie a lui, adică om! Am uitat să-ți spun că visul mare al covrigarului ăsta a fost: să deschidă o simigerie! Salomia avea la înde- mînă bani, să-l facă pe Tino stăpîn pe un cuptor, o tarabă cu covrigi și gîndaci și o sinie cu plăcintă cu brînză și carne. Era mai greu, însă, să-i găsească o grecoaică, să-l însoare. Stai să vezi, Ivan Fedotici Ka- rasoff, că acum începe ca în Rocambole… Ca orice grec, tatăl Salomiei a fost căpitan de vas și — ca orice marinar — a iubit unde a putut și cu disperare. De la Pireu la Marsilia și de la Alexandria la Odesa rusie- nească, nu era popas unde să nu aibă cel puțin o amantă. Se întîmplă că, odată, la un drum, se supără marea, iar valurile îi ia corabia pe dedesubt și cînd în vîrf, cînd în coadă, cînd pe-o coastă cînd pe alta, i-o aduce alandala prin întuneric și nici una, nici alta, pac: i-o lasă plocon, cu marinari și marfă cu tot, pe o coastă. Cînd se face lumină, vede căpitanul că se află lîngă insula Creta. Noroc bun, zice un bătrîn cîine de mare, suntem la doi pași de Candia. Marinarii încep să repare pînzele și catargele rupte de furtună — munca și tărășenia asta avea să țină cîteva zile — iar căpitanul pleacă în tîrg. Se înțelege că nu l-a mai scos nimeni, zece zile, din casa unei ibovnice tare săracă și tare frumoasă! Uitase căpitanul și de marfă și de corabie și de marinari — ca să nu mai vorbim de nevasta și fata din Pireu… Ce să facă marinarii, săracii? Așteptau! În a zecea noapte, disperați că stăpînul nu li se mai întoarce, pun la cale o lovitură de care să se ducă pomina! Pleacă opt din ei și cei mai voinici, în tîrg, dau năvală în casa ibovnicei, îl leagă pe căpitan Paminonda burduf, îl iau în cîrcă, îl duc în corabie, ridică ancora și haida-hai, în larg, pînă nu se mai vede insula. L-au ținut legat pînă a doua zi la prînz, că le era frică să nu sară nebunu’ în mare și să se întoarcă, înot, la Candia, lîngă amantă. Cora- bia lui Paminonda, la al doilea drum, în ciuda vîntu- rilor și a cîrmei, și-a croit singură cărare pe spinarea valurilor, spre Candia. De atunci, cinci ani la rînd, căpitanul și-a văzut amanta regulat. Taina o știau numai marinarii și o păstrau cu jurămînt. Acum să lăsăm să treacă anii și să ne aducem aminte că-i noaptea de revelion. Tot pălăvrăgind, ascultînd și oftînd, am uitat să ciocnim, creștini ce ne aflăm, o stacană plină…

Vinul era limpede și aromat.

Nerăbdător să afle ce se mai întîmplase cu căpitan Paminonda, rusul sorbise paharul pînă la fund. Băutura îl înviorase. Ca un balsam peste rana ce-o adîncise pușcăriașul frumos în el, cu tăișul veninos al mustrărilor, stăruia vestea nouă și revelatoare. Ivan îngîna în el, repetat: „Maro e soră, e soră bună cu Salomia!” Nestăpînit, cu toate gîndurile smulse și zvîrlite în sus, ca un stol de hulubi spre soare, și-ar fi sărutat — pe gura senzuală a proprietăresei — visul de dragoste…

Maro se împodobise, în închipuirea ce colorase pri- măvăratic viața pe care rusul începuse s-o vadă ca printr-o sticlă roză, cu o cunună nouă: era rudă cu Salomia — prin urmare, dragoste din dragostea sinceră ce-l întîmpinase și-i zîmbise, pentru întîia oară, apro-piat și cald.

Stăpîna caselor, cu toate amintirile prinse buchet în inimă, dusese paharul la gură cu mîna tremurată și-l sorbise tot, cu buzele arse de sete lăuntrică, uitîndu-se — cu ochii întredeschiși — spre ibovnic. Începuse oare să presimtă jocul primejdios, realizat în bună parte sau rămăsese, în privirile cu lumina ascunsă, ca o ceață ușoară peste ape, necazul pe sora mică și necredin-cioasă? Surîsul, oricum, fluturase incert…

Bînd, Fane închinase pentru dragoste și moarte și mîngîiase sufletul dușmanilor cu o înjurătură în care paraua galbenă a mușețelului era sortită să rescumpere raiul, pentru mamele ce crescuseră și încălziseră la sîn viperele umane ce-l așteptau, pe maidane și la colțuri de stradă, cu mîna încleștată pe cuțit.

Salomia se înfiorase.

Amantul îi vorbise deseori, în ultimele luni, de moarte: o presimțise tot mai aproape…

Geloși că pușcăriașul frumos din Cotroceni îndrăznise să vină în mahalaua lor, unde se considerau stăpîni absoluți și le furase, de sub nas, cea mai frumoasă ibovnică, donjuanii grantiști se juraseră să-l suprime. Fane nu se speriase. Avea inamici mult mai crînceni, în alte părți. Le trimisese vorbă, flăcăilor cu breton și pantaloni bufanți peste gheata cu elastic și scîrțîietori, să aibă răbdare, că au să scape de el în curînd. Recunoscători, într-o seară cu lună hoinară printre nori, tinerii se îmbătaseră și veniseră să-i cînte, sub geamul iubitei, cu mandolinele. Impresionant, el îi întrebase: „pace, fraților”? „Pace”, răspunseseră haimanalele. Era un angajament solemn că ura va fi sugrumată în inimi, în noaptea aceea. Pușcăriașul din Cotroceni coborîse în mijlocul lor, fără frică și plecaseră, în turmă, prin mijlocul drumului, să se înfunde în prima cîrciumă. Se îmbătaseră, cîntînd și se îmbrățișaseră. Unul din donjuani se simțise dator să justifice dușmănia cu care îl urmărise pe Fane, pînă atunci, gata să-i mănînce din colivă! „ce să fac, dacă-i așa frumoasă gagica matale, că mă scutură frigurile cînd o văd?” Osînditul îi pusese mîna pe umăr, ca un gest de binecuvîntare păgînă și recunoscuse: „adevărat, fraților, e așa de bună și frumoasă că n-o să-mi pară rău că mor pentru ea!” În urmă, băuse pentru ibovnică și în sănătatea amantului de mîine al Salomiei, oricare o fi el și vărsaseră toți vin pe masă, pentru sufletul celui ce va pieri, cînd i-o fi scris, de mîna biruitorului.

Pînă una-alta, cavaleri, inamicii grantiști se ținuseră de cuvînt. În zori, îl aduseseră teafăr, cum îl luaseră, cîntînd, înfrățiți, prinși pe după gît cu brațele. Harmoniștii speriaseră somnul mahalagiilor cu Valsul dimineții. Dar, în clipa cînd ușa de la casa amantei se închisese, masivă, în urma tovarășului de petrecere, mîinile se încleștaseră din nou pe cuțit, cu o ură egală, neșovăielnică, tot așa de sinceră în sălbăticia ei ca și lacrima ce-o plînseseră, cu cîteva clipe mai înainte, văr- sînd vin pe masă…

Fane retrăise scena, privind pierdut în ochii iubitei. Salomia era în adevăr frumoasă și sfîrșitul aproape. Simțindu-și genele umede, el scuturase capul, cu un gest de voință și zîmbise vag spre Ivan, care aștepta — cu paharul în mînă — dornic să asculte altă întîmplare cu dragoste.

— Și așa, gospodin, simte căpitan Paminonda, în- tr-o noapte, că bate moartea la geam. N-ar fi putut să moară, că avea o taină și un păcat pe suflet. Față de cine să-și descarce conștiința, că nevasta îi murise iar popa îl împărtășise și plecase să se culce? Singură Salomia îi rămăsese la căpătîi. Bătrînul i-a făcut semn să-și apropie urechea de buzele lui reci și i-a șoptit: „la Candia ai o soră — o cheamă Maro și e fata Gli- cheriei, văduva lui Iani. Să nu-i spui că-i ești soră, că te-ar dușmăni pentru tot răul ce i l-am făcut, lăsînd-o aproape cinci ani fără sprijin (că sărăcise și căpitan Paminonda, bietul, după ce i se înecase corabia…) dar să veghezi de departe, ca un înger păzitor și s-o ajuți după puteri. Să știi că altă pomană nu-ți cer!” Căpitan Paminonda a zis, ce spusei eu acum, și și-a dat sufletul, împăcat, ca un pui de găină…

Firește că adorata și-a șters o lacrimă și că paharele, din nou umplute, au fost băute pentru odihna răposatului sub o țărînă cît mai ușoară.

— La cîțiva ani după ce-l îngropase pe bătrîn, Salomia plecase la Candia, se interesase de Glicheria lui Iani, de departe și vorbise cu Maro. Streina frumoasă de la Pireu și fata blondă și plăpîndă de la Candia se împrieteniseră așa de mult, în cele cîteva zile petrecute împreună, că nu miraseră pe nimeni, la despărțire, darurile ce i le făcuse Salomia. Venind cu Hagiu în Bucu-rești, dînsa n-o mai văzuse pe sora vitregă aproape șapte ani. Dar îi scrisese, de cîteva ori și primise răspuns liniștitor. Maro era nevasta visată atît de Salomia, pentru covrigarul pe care voia să-l scape de sărăcie și de slugărit. I-a dat bani și l-a trimes la Candia, cu scrisoare, s-o aducă pe sora vitregă. Așa a ajuns Tino, gospodin Ivan Fedotici Karasoff, simigiu cu avere și nevastă care, orice s-ar spune, nu-i de nasul lui de palicar jegos și hodorog!

Ascultînd, Salomia începuse să-și muște pumnul mic, nervoasă. Amantul se făcuse că nu o vede. Povestind, cu amănunte pe cari ea însăși le uitase sau nu mai voise să și le aducă aminte, el răușise — în primul rînd — s-o reîntoarcă la sentimentele bune de altădată, pentru Maro și să i-l apropie în amintire și fără masca de acum, pe covrigarul murdar de odinioară.

— Și-acum, gospodin — continuase Fane — să uităm pînă una-alta de necazul dumitale, ca să lămurim alt caz. Să zicem, ca Salomia, că sora n-a știut să se poarte, c-a fost o nerecunoscătoare. Ea, oricum, e un copil pe lîngă noi, care avem scaun la cap și suntem datori să stăm strîmb, ca să judecăm drept. La urma urmei, de ce să nu credem că surorii de la Candia i-a fost rușine să se plîngă unei streine — că Salomia, în gîndul ei, e o streină — sau că… mîndră și ea, cum a fost căpitan Paminonda și cum e Salomia, n-a vrut să facă pe miloaga lumii, povestind tuturor o nefericire pe care oricare din noi n-ar ști cum s-o ascundă, pen- tru că ne simțim prea tari, uneori, ca să mai avem nevoie să ne căineze mahalaua… Acum să vedem ce-i cu Tino, cu sluga asta pe care Salomia a prins-o de păr și a smuls-o din sărăcie. Era el dator, mai mult ca Maro, să fie recunoscător față de Salomia? Era! Știa el ori ba, că Maro e sora Salomiei? Te cred! A uimit-o el pe Salomia, bătînd-o pe Maro? Nu mai încape îndo-ială…

Fane lovise cu pumnul în masă, cu o enervare prefăcută și se ridicase, cu un gest nestăpînit.

— După cum vezi, gospodin, Salomia are motive tot așa de temeinice să se simtă bătută și umilită în carnea și în sufletul lui Maro!

Momentul a fost hotărîtor pentru destinul simigiului. Mîndria grecoaicei de la Pireu reacționase imediat și energic. O slugă fusese trimisă la Tino, să-l aducă fără întîrziere.

— Spune-i să vie de bună voie, că o să fie mai rău dacă mă duc eu la el!

Ivan se speriase. Tremura la gîndul că va sta față în față, în acel ceas al răstălmăcirilor în conștiință și al încercărilor, cu un om pe care îl condamnase la moarte. Nu știa dacă o să-i cadă în genunchi, să-l roage umilit să-l ierte pentru tot răul ce-l gîndise numai, despre el, sau dacă o să-l frîngă în mîini, ca pe un nimic. Apele tulburate de Fane nu se limpeziseră încă. Tino era fratele lui, în numele cerului și era, în egală măsură, dușmanul ce-i biciuise visul și o canonise pe Maro.

Rusul își căutase șapca, să plece. Uriașul prefera să fugă de insul mărunt și slab. Avea nevoie de cîteva ore de reculegere. Un drum în noapte cu figura în plin viscol, l-ar fi liniștit, dar — pentru a doua oară — amicul îl oprise.

— Am lămurit necazul Salomiei și l-am pornit pe un drum sănătos. Acum să vedem ce facem și cu necazul dumitale, batiușca…

Fane știa cum o să se desfășoare scena dintre stă- pîna de pe Grant și plăcintar.

Ivan trebuia să rămînă, să fie martor la întîlnirea pregătită cu un scop anume. Îl interesa, în primul rînd, pe pușcăriașul frumos din Cotroceni, repercusiunile pe cari o să le aibă, în sufletul clătinat al rusului, ciocnirea dintre amanta lui și simigiu.

Erou al unei isprăvi romantice ce făcuse vîlvă pe vremuri, Fane precizase — de cîte ori avusese ocazia — că nu lovise într-un moment de surescitare, de uitare de sine. Dimpotrivă, el își suprimase potrivnicul cu sînge rece, după un plan pregătit în amănunt. Era convins că sunt încurcături în viață pe cari numai gestul final, categoric, bărbătesc, le poate limpezi. Nu ar fi fost, prin urmare, nici împotriva crimei din gîndul cîrpa- ciului, dacă motivul în sine, cei doi eroi și elementele secundare din spovedania lui, ar fi corespuns, în adevăr, canoanelor unui ceremonial așa de tragic.

Așteptîndu-l pe Tino, pușcăriașul îl învățase pe Ivan decalogul unei crime pasionale.

Niciodată să nu te sinucizi pentru o femeie — pentru că viața ta e una, iar ibovnicele fiumoase ca florile și ca muștele: pe toate drumurile…

Să nu omori pentru oricine! Singura măsură, la această poruncă, o are sufletul tău. El singur o să-ți spună dacă ființa pe care ai pus ochii merită sau nu cinstea unui sacrificiu așa de mare — pentru că, adevăratul sacrificiu îl face insul ce lovește, nu cel care moare.

Să nu ucizi pe oricine! Un om ce se respectă își alege victimele. Luptă cu un egal al tău și nu fugi, pentru nimic în lume, de un dușman mai puternic ca tine! Lupta între două forțe egale e cinstită. Lupta cu un ins mai tare, te onorează numai pe tine, cel slab. Dar să nu faci prostia să cinstești un omuleț ca oricare altul, cu ura ta! În cazul cel mai bun, ia-l de urechi din patul ibovnicei și aruncă-l, ca pe o cîrpă, pe fereastră. Dacă se întîmplă ca insul să te supere, dă-i o bătaie bună, pe urmă urcă-l într-o birje boierească și du-l la spital, să zacă șase luni cu fața în sus, pînă s-o convinge că nu-i de nasul lui să joace țintar cu inima ta…

Caută să eviți crima! Nu te purta ca un borfaș prins asupra faptului, care ucide de frică, să scape de vistavoi, de bătaia soră cu moartea ce-l așteaptă sigur în beciul prefecturii și de închisoare și nici ca un tîl- har la drumul mare, gata să sugrume ca să prade. Tu nu omori ca să-ți saturi setea de sînge, așa cum nu lovești ca să te răzbuni. Fii cinstit și luptă deschis, ca un cavaler. Orice dragoste începe cu o luptă. Învingi sau ești învins. Dar să nu ridici mîna decît atunci cînd te-ai convins că, între tine și potrivnic, numai moartea poate să aibă ultimul cuvînt.

Nu umili omul pe care-l înfrîngi! Nu ești pușlama de maidan, să-l înjuri cînd îl vezi învins și nici țață cu inima acră ca o prună crudă, să-l scuipi. Respectă moartea ce ar fi putut să te frîngă pe tine, în locul celui ce se clatină, lovit și îngenunche, cu sîngele smuls gîlgîit din inimă. Dacă dușmanul cere un răgaz, prin tine, de la moarte, dă-i-l fără multă vorbă. Întinde-i mîna, la despărțire și spune-i încă o dată: ,,frate-meu, soarta a vrut ca unul din noi să piară — asta e și nimic altceva”…

Să nu lovești la necaz ca fricoșii, ca bețivii și ca nebunii! Ai fi un criminal, iar fapta ar rămîne în vînt. Să nu uiți că și tu, care dai și cel ce mușcă țărînă, aduceți un prinos dragostei și morții. Ești dator, prin urmare, să fii limpede la cap și convins că isprava ta e un cîntec — întîiul și cel mai crezut — în pragul ibovnicei de mîine…

Nu ucide pe la spate — era o poruncă pe care rusul, ca orice nobil moscovit, a înțeles-o fără altă lămurire a fostului erou și pușcăriaș…

Dă lovitura hotărît și precis, ca să nu-ți chinui victima! Ivan a făcut un semn c-a înțeles de ce nu e uman — și mai ales — nu-i elegant să-ți torturezi potrivnicul. Cizmarul cu sînge albastru și haimanaua romantică din mahalaua Cotrocenilor se întîlniseră sub semnul bla- zonal al unui suflet la fel de generos…

Spune-i femeii că ai ucis pentru ea! Te va iubi, ca pe un învingător, cu toată viața trupului infiorată în umbra morții. Asta e singura dragoste adevărată și plină. Va ține pînă dincolo de pragul peste care, sufletele amîndouă, vor trece cu zborul îngemănat…

Dacă dulcineia, dimpotrivă, nu va înțelege sacrificiul ce l-ai făcut, nu-ți aduna sentimentul de adorare în scuipat, ca să-l zvîrli, ca pe o piesă de cinci franci, la picioarele proastei. Prinde-ți sufletul între dinți și muș- că-l pînă la țipăt, că te-a înșelat și, ajuns acasă, trimite-i muierii un coș cu flori și o cutie cu toate chibriturile stinse — semn că tot ce-a fost s-a dus…

Interesau, deocamdată, din acest decalog, numai cele două porunci preliminarii: caută să eviți crima și să nu ucizi pe oricine! Fane își luase sarcina să împiedice omorul și să-l convingă pe rus că simigiul nu merita onoarea unui gest obișnuit numai între cavaleri.

Speriat că stăpîna îl chemase, amenințătoare, la o oră așa de tîrzie și obosit de viscolul cu care luptase, neputincios cum era, din greu, Tino se oprise în prag, mai mic, mai slab, abia răsuflînd și străveziu, cu zăpada topită pe figura cît un pumn de copil.

A fost un moment de încordare.

Ivan se strînsese pe scaun, cu spaimă din spaima ce-l scutura pe simigiu. Fane aprinsese o țigare și fuma, răsturnat în fotoliu, cu spatele dinadins întors spre intrare. Amanta lui crescuse, dreaptă, cu toată mîndria în atitudinea ca pe soclu a corpului, cu scîrba și tot necazul în pumni și în jocul pieziș și scăpărat al privirilor.

Plăcintarul încremenise.

Fără cuvînt, proprietăreasa s-a apropiat și i-a dat o palmă. Lovit cu putere, grecul s-a clătinat. Prins de piept și proptit împins în ușe, a fost întrebat dacă știe de ce-i bătut. Pentru că amuțise, Salomia i-a repezit un pumn, cu sete, în nas. Plin de sînge, Tino s-a prăbușit la picioarele ei. Mîna ce se încleștase pe un sifon, să sfărîme țeasta compatriotului de la Vlahoclisura, a fost repede și la timp dezarmată de rus.

Fane întorsese capul și-l întrebase pe cîrpaci, liniștit, arătînd mototolul plîngător de la picioarele ibovnicei:

— Ia spune, nobile Ivan Fedotici Karasoff, merită pricoliciul ăla cinstea să fie ucis de un bărbat întreg, ce se respectă?

Gospodin nu-l ascultase. În fața nefericitului cu sîn- gele curs peste gură și sub bărbie, pînă în sîn, îl sugrumase în el pe Cain. Reînviase austerul cu gîndul plin în pravoslavnică îmbrățișare a suferinței umane. Surprins de sălbăticia cu care se răzbunase Salomia și înduioșat de suspinul fratelui ce-și culcase fruntea, în cădere, pe pantoful ei de atlas, rusul a îngenuncheat lîngă Tino, l-a luat în brațe ca pe un copil și a plecat cu el spre casă, prin mijlocul străzilor, cu părul fluturat și figura biciuită de viscol.

Lacrămile se amestecaseră cu fulgii de zăpadă prinși o clipă în gene, topiți și prelinși apoi pe umerii obrazului, pînă în barbă.

Barba lui, ca mătasa porumbului…